din 06.06.2002
Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86 art Nr : 661
MODIFICAT
LP211 din 29.07.16, MO338-341/30.09.16 art.698
LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare 30.03.17
LP185 din 22.07.16, MO306-313/16.09.16 art.655; în vigoare 16.03.17
LP160 din 07.07.16, MO306-313/16.09.16 art.647
LP201 din 28.07.16, MO293-305/09.09.16 art.630; în vigoare 09.09.16
LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare 01.10.16
LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379
LP53 din 03.04.14, MO99-102/25.04.14 art.253
LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247
LP203 din 12.07.13, MO191-197/06.09.13 art.621; în vigoare 06.03.14
LP155 din 28.06.13, MO173-176/09.08.13 art.582
LP116 din 23.05.13, MO146-151/12.07.13 art.456
LP31 din 07.03.13, MO69-74/05.04.13 art.223
LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare 16.11.12
LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330
LP23 din 01.03.12, MO54-59/23.03.12 art.172; în vigoare 23.06.12
LP88 din 21.04.11, MO107-109/01.07.11 art.284
LP113-XVIII din 18.12.09, MO197-200/31.12.09 art.656
LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574
LP280-XVI din 14.12.07, MO94-96/30.05.08 art. 349
LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102
LP130-XVI din 07.06.07, MO94-97/06.07.07 art.418
LP262-XVI din 28.07.06, MO126-130/11.08.06 art.641
LP60-XVI din 28.04.05, MO92-94/08.07.05 art.431
LP206-XV din 29.05.03, MO149/18.07.03 art.598
NOTĂ:
În textul codului, cuvintele “titlu de valoare” se înlocuiesc cu cuvintele “valoare mobiliară”
prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102
Parlamentul adoptă prezentul cod.
(1) Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi
obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de
Constituţia Republicii Moldova.
(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de protecţie a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, a altor valori nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care practică, precum şi cele care nu practică activitate de întreprinzător.
[Art.21 introdus prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare 30.03.17]
(1) Legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi, în ordonanţe ale Guvernului şi în acte normative subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile doar în cazurile în care sînt emise în temeiul legii şi nu contravin ei.
(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
(1) În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină
în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma juridică lipseşte sau că este neclară.
(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare.
(3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi încetează, cu excepţia cazurilor în care legea nouă prevede altfel.
(4) În cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în vigoare a legii
noi, legea veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel.
(5) În situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de exercitare a
drepturilor sau de executare a obligaţiilor, precum şi de înstrăinare, preluare, transformare sau de stingere a acestora. De asemenea, dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui act juridic încheiat anterior intrării în vigoare a legii noi contrare dispoziţiilor ei imperative sînt, de la această dată, lipsite de orice efect juridic.
Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
civile
(1) Drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sînt prevăzute de lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile generale şi de la sensul legislaţiei civile.
(2) Drepturile şi obligaţiile civile apar:
a) din contracte şi din alte acte juridice;
b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;
c) din hotărîre judecătorească în care sînt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) în urma creării şi dobîndirii de patrimoniu în temeiuri neinterzise de lege;
e) în urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale;
f) în urma cauzării de prejudicii unei alte persoane;
g) în urma îmbogăţirii fără justă cauză;
h) în urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte juridice în materie civilă.
(1) Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară.
(2) Neexercitarea de către persoanele fizice şi juridice a drepturilor civile ce le revin nu duce
la stingerea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(1) Apărarea drepturilor civile încălcate se face pe cale judiciară.
(2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţă de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract.
(3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativă se face doar în cazurile prevăzute de
lege. Hotărîrea emisă pe cale administrativă poate fi atacată în instanţă de judecată.
Apărarea dreptului civil se face prin:
a) recunoaşterea dreptului;
b) restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează pericolul încălcării lui;
c) recunoaşterea nulităţii actului juridic;
d) declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
e) impunerea la executarea obligaţiei în natură;
f) autoapărare;
g) repararea prejudiciilor;
h) încasarea clauzei penale;
i) repararea prejudiciului moral;
j) desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
k) neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică;
l) alte căi prevăzute de lege.
(1) Actul, emis de o autoritate publică, ce încalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege
ale unei persoane fizice sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării lui.
(2) În cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului, prevăzut la alin.(1), ca fiind
nul, dreptul încălcat este pasibil de restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi de alte legi.
(1) Nu sînt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată.
(2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului.
(3) În cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea silită.
(4) Dacă este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat în faţa autorităţii
competente.
(5) Persoana care a săvîrşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1), presupunînd în mod eronat că are dreptul la autoapărare, este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar dacă eroarea nu se datorează culpei sale.
(1) Persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.
(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
(3) Dacă cel care a lezat o persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana
lezată este în drept să ceară, pe lîngă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.
Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul prevăzut de prezentul cod şi de alte legi, în limita în care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor civile reiese din esenţa dreptului încălcat şi din caracterul consecinţelor acestei încălcări.
profesionale
(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale. (2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită
printr-un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărîrii judecătoreşti.
(5) În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul. (6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a
informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată.
(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc
de informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masă pe contul acestuia
(8) Orice persoană în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral cauzat astfel. Cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral trebuie sa fie rezonabil şi să se determine ţinîndu-se cont de:
a) caracterul informaţiilor răspîndite;
b) sfera de răspîndire a informaţiilor;
c) impactul social asupra persoanei;
d) gravitatea şi întinderea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate;
e) proporţionalitatea între acordarea despăgubirilor şi gradul în care reputaţia a fost lezată;
f) gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului;
g) măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate;
h) publicarea rectificării, replicii sau dezminţirii pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti;
i) alte circumstanţe relevante pentru cazul dat.
[Art.16 al.(8) modificat prin LP262-XVI din 28.07.06, MO126-130/11.08.06 art.641]
(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţă de judecată o cerere în vederea declarării informaţiei răspîndite ca fiind neveridică.
Persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în egală măsură tuturor persoanelor fizice.
(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.
(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie.
Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.
fizice
(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de 18 ani.
(2) Minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecată îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.
(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se efectuează prin hotărîre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar în lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre judecătorească.
împlinit vîrsta de 14 ani
(1) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
(2) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără consimţămîntul părinţilor,
adoptatorilor sau al curatorului:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale apărate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2).
(3) Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b).
(4) Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă.
(1) Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.
(1) Capacitatea civilă este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine
socială, grad de cultură sau de alte criterii similare.
(2) Persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
(3) Nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în modul prevăzut de lege.
(4) Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu sînt nule.
(1) Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie tutela.
(2) Actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore.
(3) Dacă temeiurile în care persoana fizică a fost declarată incapabilă au dispărut, instanţa de judecată o declară ca fiind capabilă. În baza hotărîrii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.
exerciţiu
(1) Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
(2) Persoana indicată la alin.(1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de
patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului.
(3) Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizică a fost limitată în capacitatea de
exerciţiu, instanţa de judecată anulează limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.
fizice
(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.
(2) Persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca
lipsa calităţii de întreprinzător.
(3) Asupra activităţii de întreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel.
Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite.
(1) Orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.
(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
(3) Numele de familie se dobîndeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(4) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.
(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui său.
(2) Persoana fizică dobîndeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său.
(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atît titularul numelui, cît şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea prejudiciului.
(4) Persoana fizică este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea numelui şi poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.
(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau
principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul. (2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la
locul reşedinţei sale.
(4) În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.
(1) Domiciliul minorului în vîrstă de pînă la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care
locuieşte permanent.
(2) Domiciliul minorului dat în plasament de instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia decide instanţa de judecată.
(3) Instanţa de judecată poate, în mod excepţional, avînd în vedere interesul suprem al minorului, să-i stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţămîntul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinţi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, este la reprezentantul legal.
(5) Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia
sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat.
(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal.
(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu
persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţă de judecată, fără mandat.
(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinţi ori înfietori sau cînd instanţa de judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cînd el a rămas fără ocrotire părintească din alte motive.
(1) Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani, după caz.
(2) Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă şi încheie fără mandat
în numele şi în interesul ei actele juridice necesare.
(1) Curatela se instituie asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani, precum şi asupra persoanelor fizice limitate în capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool, consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope.
(2) Curatorul îşi dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se
află sub curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător.
(3) Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă în realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi o protejează împotriva abuzurilor unor terţi.
(1) Autorităţi tutelare sînt autorităţile administraţiei publice locale.
(2) Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub tutelă supraveghează activitatea tutorelui sau a curatorului ei.
(1) Autoritatea tutelară este obligată să hotărască asupra instituirii tutelei sau curatelei în termen de o lună de la data primirii informaţiei despre necesitatea instituirii.
(2) Pînă la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sînt exercitate de autoritatea tutelară.
În termen de 5 zile de la data aflării că asupra persoanei trebuie instituită tutela sau curatela, au
obligaţia să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) cei apropiaţi persoanei, precum şi administratorul şi locatarii casei în care locuieşte;
b) serviciul de stare civilă, în cazul înregistrării unui deces, precum şi notarul public, în cazul deschiderii unei succesiuni;
c) instanţa judecătorească, lucrătorii procuraturii şi ai poliţiei, în cazul pronunţării, aplicării sau executării unei sancţiuni privative de libertate;
d) autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
(1) Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soţul şi soţia împreună dacă nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) şi au consimţit expres.
(2) Atribuţiile de tutore şi curator asupra persoanei internate în o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară sînt exercitate de aceste instituţii, cu excepţia cazului în care persoana are tutore sau curator.
(3) Tutorele sau curatorul este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită tutela sau curatela, din oficiu sau la sesizarea celor menţionaţi la art.37.
(4) Nu poate fi tutore sau curator:
a) minorul;
b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu;
c) cel decăzut din drepturile părinteşti;
d) cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate;
e) cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia;
f) cel căruia i s-a restrîns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
g) cel ale cărui interese vin în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
h) cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii, ocrotirea părintească;
i) cel care, exercitînd o tutelă sau curatelă, a fost îndepărtat de la ele;
j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internată persoana asupra căreia se instituie tutela sau curatela.
curatelei
(1) Tutela şi curatela sînt sarcini personale.
(2) Obligaţiile de tutelă şi curatelă se îndeplinesc gratuit. Tutorele şi curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor cheltuielilor aferente îndeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă.
(3) Autoritatea tutelară poate, ţinînd seama de cuantumul şi componenţa patrimoniului celui pus sub tutelă sau curatelă, să decidă ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părţi din el să fie încredinţată unei persoane fizice sau unei persoane juridice competente.
(1) Tutorele şi curatorul sînt obligaţi:
a) să locuiască împreună cu cel pus sub tutelă şi să comunice autorităţii tutelare schimbarea domiciliului. Curatorul şi persoana aflată sub curatelă care a atins vîrsta de 14 ani pot locui separat doar cu acordul autorităţii tutelare;
b) să aibă grijă de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
c) să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(2) Tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi obligaţiile de părinte în educarea minorului.
(1) Tutorele administrează şi dispune eficient de bunurile celui pus sub tutelă, în numele
acestuia, dacă nu este numit un administrator al bunurilor.
(2) La numire, tutorele, în prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare, inventariază bunurile celui pus sub tutelă şi prezintă autorităţii tutelare inventarul spre aprobare.
(3) Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie, ajutor, pensie alimentară şi alte
venituri curente, se primesc şi se cheltuiesc de către tutore pentru întreţinerea celui pus sub tutelă.
(4) Dacă veniturile curente sau mijloacele băneşti ale celui pus sub tutelă nu sînt suficiente
pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare, acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul autorităţii tutelare.
(5) Tutorele este dator să întocmească şi să prezinte anual autorităţii tutelare, în termen de 30
de zile de la sfîrşitul anului calendaristic, un raport privind modul în care s-a îngrijit de cel pus sub tutelă şi despre administrarea şi dispunerea de bunurile acestuia.
încheierea de acte juridice
(1) Fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare, tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul să încuviinţeze încheierea actelor juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere (arendă), de folosinţă gratuită sau de depunere în gaj a bunurilor, a actelor juridice prin care se renunţă la drepturile persoanei puse sub tutelă sau curatelă, a
convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale persoanei puse sub tutelă sau curatelă şi a oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia.
(2) Încheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se
admite numai cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.
(1) Tutorele nu are dreptul să încheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-şi dea acordul la încheierea actelor juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi.
(2) Excepţie de la prevederile alin.(1) fac actele juridice conforme obligaţiilor morale şi
bunelor moravuri.
(3) Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă gratuită.
sub tutelă
(1) În cazul necesităţii administrării permanente a bunurilor imobile şi mobile de valoare ale persoanei puse sub tutelă, autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară a proprietăţii cu administratorul pe care l-a desemnat. În astfel de cazuri, tutorele îşi păstrează împuternicirile asupra părţii din averea celui pus sub tutelă care nu este transmisă în administrare fiduciară.
(2) În exercitarea sarcinilor de administrare a proprietăţii persoanei puse sub tutelă,
administratorul cade sub incidenţa art.42 şi 43.
(3) Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în temeiurile prevăzute de lege pentru încetarea contractului de administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi în cazul încetării tutelei.
(1) Sumele de bani care depăşesc necesităţile întreţinerii celui pus sub tutelă şi ale
administrării bunurilor lui se depun pe numele acestuia la o instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decît cu autorizaţia autorităţii tutelare.
(2) Tutorele poate depune sumele necesare întreţinerii pe numele minorului. Acestea se trec
într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
(1) Minorul, precum şi persoanele prevăzute la art.37 pot contesta sau denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele tutorelui sau ale curatorului care prejudiciază minorul.
(2) Tutorele sau curatorul va fi îndepărtat dacă săvîrşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte
care-l fac nevrednic de a fi tutore sau curator, precum şi dacă nu-şi îndeplineşte corespunzător sarcina.
(3) Autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de la îndeplinirea obligaţiilor în
cazurile în care minorul a fost întors părinţilor sau a fost înfiat.
(4) În cazul plasării persoanei puse sub tutelă sau curatelă într-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară, autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de îndeplinirea obligaţiilor lor dacă aceasta nu contravine intereselor persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(5) Autoritatea tutelară eliberează, la cerere, tutorele sau curatorul de îndeplinirea sarcinii dacă există motive întemeiate.
(1) O dată cu atingerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar persoana care a exercitat funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în acest sens.
(2) Curatela încetează o dată cu dobîndirea sau restabilirea capacităţii depline de exerciţiu.
(1) La cererea unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este în stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător, asupra ei poate fi instituită curatelă în formă de patronaj.
(2) Curatorul (asistentul) persoanei fizice capabile poate fi desemnat de organul de tutelă şi
curatelă doar cu consimţămîntul acesteia.
(3) Dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se efectuează de către curator (asistent) doar în baza unui contract de mandat sau de administrare fiduciară încheiat cu ea. Încheierea de acte juridice privind întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei verbal.
(4) Patronajul asupra persoanei capabile, instituit în conformitate cu alin.(1), încetează la
cererea acesteia.
(5) Curatorul (asistentul) persoanei puse sub patronaj se eliberează de la îndeplinirea obligaţiilor sale în cazurile prevăzute la art.46 alin.(4) şi ( 5).
(1) Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la cererea persoanei interesate.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această lună, de la întîi ianuarie al următorului an.
(1) Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate dispărută fără veste, instanţa de judecată numeşte un administrator, cu care autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară. La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate numi un administrator şi înainte de expirarea unui an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
(2) Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor acesteia.
(1) Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă sînt ştiri despre locul aflării ei,
instanţa de judecată, la cererea persoanei interesate, anulează hotărîrea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea fiduciară a patrimoniului acesteia.
(2) Cel declarat dispărut poate cere administratorului fiduciar repararea prejudiciului cauzat
prin administrarea necorespunzătoare a patrimoniului său.
(1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărîre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident.
(2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare.
(3) Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate.
(4) Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat.
(1) În cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei declarate decedată, instanţa de judecată anulează hotărîrea privind declararea decesului ei.
(2) Independent de momentul apariţiei sale, persoana declarată decedată poate cere de la oricare altă persoană să-i restituie bunurile care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea decesului său.
(3) Dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile dacă nu se dovedeşte că la
data dobîndirii lor ştia că cel declarat decedat este în viaţă. Dacă bunurile nu s-au păstrat, dobînditorul de rea-credinţă este obligat să restituie valoarea lor.
(4) Dacă bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat şi au fost vîndute, după anularea hotărîrii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din vînzarea bunurilor.
(1) Înregistrării de stat sînt supuse următoarele acte de stare civilă:
a) naşterea;
b) adopţia;
c) stabilirea paternităţii; d) încheierea căsătoriei; e) desfacerea căsătoriei; f) schimbarea numelui; g) decesul.
(2) Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor
de stare civilă prin înscrierea datelor în registrele actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate în baza acestor înscrieri.
(3) Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civilă, procedura de înregistrare a
acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civilă, forma registrelor actelor de stare civilă şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civilă, se stabilesc prin lege.
(1) Persoană juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţă de judecată.
(2) Persoana juridică poate fi organizată în mod corporativ sau în baza calităţii de membru,
poate fi dependentă sau independentă de un anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ.
(3) În funcţie de participare la constituirea patrimoniului persoanei juridice, fondatorii (membrii) au sau nu au drepturi de creanţă faţă de ea. Persoane juridice în a căror privinţă fondatorii (membrii) au drepturi de creanţă sînt societăţile comerciale şi cooperativele. Persoane juridice în a căror privinţă fondatorii (membrii) nu au drepturi de creanţă sînt organizaţiile necomerciale.
străine
Persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice ale
Republicii Moldova.
Persoanele juridice sînt de drept public sau de drept privat care, în raporturile civile, sînt situate pe poziţii de egalitate.
(1) Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului şi ale unităţilor administrativ- teritoriale se exercită în asemenea raporturi de organele acestora, în conformitate cu competenţa lor.
(2) Organele împuternicite să exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului posedă personalitate juridică doar dacă aceasta decurge din prevederile legii sau, în cazurile expres prevăzute de lege, din actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.
(3) Prin derogare de la prevederile alin.(2), persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa şi altfel, în cazuri expres prevăzute de lege.
(4) Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplică persoanelor juridice de drept public, cu excepţia cazurilor prevăzute expres.
(1) Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar în una din formele prevăzute de lege.
(2) Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ
(necomercial).
(1) Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobîndeşte la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.
(2) Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar
dacă nu este prevăzută în actul de constituire.
(3) Persoana juridică cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege şi de actul de constituire.
(4) Persoanele juridice de drept public participă la circuitul civil în măsura în care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale. Ele sînt asimilate persoanelor juridice de drept privat în măsura în care participă la circuitul civil.
(5) Persoana juridică poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror listă este stabilită de
lege, doar în baza unui permis special (licenţă). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare în momentul obţinerii ei sau în momentul indicat în ea şi încetează o dată cu expirarea licenţei dacă legea nu prevede altfel.
(6) Persoana juridică poate fi limitată în drepturi doar în cazurile şi în modul prevăzut de lege.
(1) Persoana juridică îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator.
(2) Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire,
sînt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt
supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. (4) În cazul în care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii persoanei
juridice pot cere instanţei de judecată desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de
instanţa de judecată este revocat de aceasta în cazul în care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului executiv.
(1) Persoana juridică activează în baza contractului de constituire sau în baza contractului de constituire şi a statutului, sau doar în baza statutului. Persoanele juridice de drept public, iar în cazurile prevăzute de lege, şi persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ activează în baza normelor generale cu privire la organizaţiile de tipul respectiv.
(2) Contractul de constituire a persoanei juridice se încheie, iar statutul se aprobă de către
fondatorii (membrii) ei. Persoana juridică constituită de către un singur fondator activează în baza statutului aprobat de acesta.
(3) Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie să conţină denumirea şi sediul ei, modul
de administrare a activităţii şi alte date prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. În actele de constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se stabileşte obiectul şi scopurile activităţii ei.
(1) Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de stat.
(2) Persoana juridică de drept public se consideră constituită în momentul intrării în vigoare a actului normativ prin care se aprobă regulamentul ori statutul ei sau în momentul indicat în act.
(3) Persoana juridică este pasibilă de înregistrare de stat în modul prevăzut de lege. Datele
înregistrării de stat se înscriu în registrul de stat, fiind accesibile oricărei persoane.
(4) Încălcarea modului, prevăzut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul că actul de constituire nu este în conformitate cu legea atrage refuzul înregistrării de stat a persoanei juridice. Nu se admite refuzul înregistrării din motivul inoportunităţii constituirii persoanei juridice.
(5) Persoana juridică este supusă reînregistrării de stat doar în cazurile prevăzute de lege.
(1) Pînă în momentul în care faptul nu a fost înscris în registrul de stat al persoanelor juridice şi nu a fost făcut public, persoana în al cărei interes faptul trebuia înregistrat nu poate să-l opună terţilor, cu excepţia cazului cînd demonstrează că terţul cunoştea faptul.
(2) Dacă faptul este înregistrat şi făcut public, terţul trebuie să-l recunoască în raport cu sine.
Această prevedere nu este valabilă pentru actele juridice săvîrşite în decursul a 15 zile de după momentul cînd faptul a fost făcut public în măsura în care terţul demonstrează că nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie despre acest fapt.
(3) În cazul în care faptul care trebuia înregistrat a fost făcut public în mod greşit, terţul poate opune faptul făcut public persoanei în al cărei interes trebuia înregistrat, cu excepţia cazului cînd terţul ştia sau trebuia să ştie despre neveridicitate.
(1) Persoana juridică este perpetuă dacă legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.
(2) La expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pînă la acel moment actele de constituire nu se modifică.
(1) Persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilită prin actele de constituire şi înregistrată în modul corespunzător.
(2) Denumirea persoanei juridice trebuie să includă, în limba de stat, forma juridică de
organizare.
(3) Persoana juridică nu poate fi înregistrată dacă denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane juridice înregistrate deja.
(4) Se interzice utilizarea în denumirea persoanei juridice a sintagmelor ce contravin prevederilor legale sau normelor morale, precum şi a numelor proprii, dacă acestea nu coincid cu numele participanţilor la constituirea organizaţiei şi dacă nu există în acest sens acordul
persoanei respective sau al moştenitorilor ei cu privire la folosirea numelui.
(5) Persoana juridică nu poate folosi în denumirea sa cuvinte sau abrevieri care ar induce în eroare cu privire la forma sa.
(6) Persoana juridică a cărei denumire este înregistrată are dreptul să o utilizeze. Cel care
foloseşte denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, să înceteze utilizarea denumirii şi să îi repare prejudiciul.
(7) Persoana juridică este obligată să publice un aviz în “Monitorul Oficial al Republicii
Moldova” despre modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
(8) În actul emis de persoana juridică trebuie să se menţioneze denumirea, numărul înregistrării de stat, codul fiscal şi sediul, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
(1) Persoana juridică are un sediu, indicat în actele de constituire.
(2) Stabilirea şi schimbarea sediului sînt opozabile terţilor din momentul înregistrării de stat. (3) Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana juridică poate avea şi alte
adrese pentru corespondenţă.
(4) Toate documentele şi scrisorile intrate la sediu se consideră recepţionate de către persoana juridică.
(5) Persoana juridică este obligată să publice un aviz în “Monitorul Oficial al Republicii
Moldova” despre modificarea sediului sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
(1) Persoana juridică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce îi aparţine.
(2) Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice, iar persoana juridică nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de actul de constituire.
(1) Persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare
(divizare şi separare) sau transformare.
(2) Hotărîrea de reorganizare se ia de fiecare persoană juridică în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actelor de constituire.
(3) În cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare se
efectuează în baza unei hotărîri judecătoreşti.
(4) Dacă prin fuziune sau dezmembrare se înfiinţează o nouă persoană juridică, aceasta se constituie în condiţiile prevăzute de lege pentru forma persoanei juridice respective.
(5) Reorganizarea produce efecte faţă de terţi numai după data înregistrării de stat a noilor persoane juridice, cu excepţia reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data înregistrării modificărilor în actele de constituire ale persoanei juridice absorbante.
persoanelor juridice
(1) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua persoană juridică, în conformitate cu actul de transmitere.
(2) În cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite trec la persoana juridică absorbantă în conformitate cu actul de transmitere.
(3) În cazul divizării persoanei juridice, drepturile şi obligaţiile ei trec la noile persoane juridice în conformitate cu bilanţul de repartiţie.
(4) În cazul separării, o parte din drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate trece,
la fiecare din persoanele juridice participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), în corespundere cu bilanţul de repartiţie.
(5) În cazul reorganizării persoanei juridice prin transformare, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la noua persoană juridică în conformitate cu actul de transmitere.
(1) Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie trebuie să conţină dispoziţii cu privire la succesiunea întregului patrimoniu al persoanei juridice reorganizate, în privinţa tuturor drepturilor şi obligaţiilor faţă de toţi debitorii şi creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi.
(2) Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie se confirmă de fondatorii (membrii) persoanei
juridice sau de organul persoanei juridice împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis reorganizarea persoanei juridice, şi se prezintă, împreună cu actele de constituire ale persoanelor juridice create, pentru înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor în actele de constituire ale persoanelor juridice existente.
juridice în cazul reorganizării ei
(1) În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare, organul executiv al persoanei
juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” şi, în mod gratuit, pe pagina web oficială a organului înregistrării de stat un aviz privind reorganizarea.
[Art.72 al.(1) modificat prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(2) Creditorii pot, în termen de o lună de la publicarea avizului, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar dacă vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.
[Art.72 al.(2) modificat prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(3) Creditorii sînt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.
(4) Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute
pînă la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului.
(5) Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund
solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate.
(1) Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie.
(2) Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice participante la contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează.
(3) Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.
(4) În cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionată de permisiunea organului de stat
competent.
(1) În scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei juridice elaborează proiectul contractului de fuziune.
(2) În proiectul contractului de fuziune trebuie să se indice:
a) forma (felul) fuziunii;
b) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
c) fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
e) raportul valoric al participaţiunilor;
f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în fuziune.
(3) Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune
trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie.
(4) Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris.
(5) Dacă contractul de fuziune aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect retroactiv în cazul în care condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un termen mai scurt sau un termen de prevenire.
(1) Contractul de fuziune produce efecte numai dacă este aprobat de adunarea generală a membrilor fiecărei persoane juridice participante la fuziune.
(2) Hotărîrea de fuziune se adoptă cu 2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor dacă o
majoritate mai mare nu este prevăzută de actul de constituire.
(1) După expirarea a 2 luni de la publicarea avizului privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează:
[Art.76 al.(1) modificat prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;
b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
(2) După expirarea termenului prevăzut la alin.(1), organul executiv al persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice care se contopesc depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde este înregistrată persoana juridică absorbantă sau unde urmează a fi înregistrată noua persoană juridică. La cerere se anexează actele indicate la alin.(1). Persoana
juridică ce se constituie anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de
tipul respectiv.
(1) Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau care urmează să înregistreze noua persoană juridică.
(2) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii
persoane juridice informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrată persoana juridică absorbită sau persoanele juridice contopite.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbite sau a persoanelor
juridice contopite înscrie în registrul de stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea şi expediază spre păstrare organului care a înregistrat fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate.
(4) După înregistrarea efectuată conform alin.(1), persoanele juridice absorbite sau cele
contopite se consideră dizolvate şi se radiază din registrul de stat.
(1) De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al persoanelor juridice care se contopesc trece la persoana juridică absorbantă sau la noua persoană juridică.
(2) După înregistrarea fuziunii, persoana juridică absorbantă sau noua persoană juridică include în bilanţul său activele şi pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor
juridice contopite, iar bunurile sînt înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane juridice.
(1) Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.
(2) Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţă.
(3) Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi încetează existenţa, şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau
care iau fiinţă.
(1) Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul executiv. (2) În proiectul dezmembrării trebuie să se indice:
a) forma (felul) dezmembrării;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
(2) Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris.
(3) La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice, după caz.
(1) Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare.
(2) Adunarea generală a participanţilor, cu majoritatea indicată la alin.(1), aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv.
(1) Organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 2 luni de la publicarea avizului privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.
[Art.82 al.(1) modificat prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(2) La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.
(1) Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea noilor persoane juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece o parte din patrimoniu.
(2) Organul care urmează să efectueze înregistrarea de stat a noii persoane juridice sau care a înregistrat persoana juridică ce primeşte o parte din patrimoniu informează organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată despre înregistrarea noii persoane juridice sau despre modificarea actului de constituire al persoanei juridice care primeşte o parte din patrimoniu.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate înregistrează dezmembrarea şi, după caz, radiază persoana juridică ce s-a divizat şi informează despre aceasta organul unde este înregistrată noua persoană juridică sau organul unde este înregistrată persoana juridică ce primeşte o parte din patrimoniu. Acestea din urmă înscriu data la care s-a produs dezmembrarea.
(4) Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de stat la organul unde este
înregistrată persoana juridică dezmembrată.
(5) După înregistrarea efectuată conform alin. (1), persoana juridică divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.
(1) De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente.
(2) Noua persoană juridică sau cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.
(1) Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin modificarea actelor de constituire în condiţiile legii.
(2) Transformarea persoanei juridice trebuie să întrunească şi condiţiile prevăzute de lege
pentru forma juridică de organizare în care se transformă.
(1) Persoana juridică se dizolvă în temeiul:
a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii atingerii lui;
c) hotărîrii organului ei competent;
d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare.
(3) Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru
lichidarea patrimoniului.
(4) Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar fiind responsabil, personal şi solidar, pentru operaţiunile pe care le-a întreprins. Această prevedere se aplică din ziua expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărît adunarea generală a participanţilor sau instanţa de judecată.
(5) Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra hotărîrii de lichidare sau
reorganizare dacă patrimoniul nu este repartizat între membrii acesteia sau nu este transmis unor alte persoane.
(6) La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator dacă organul competent sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană în calitate de
lichidator.
(1) Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă:
a) constituirea ei este viciată;
b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
c) nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare;
d) activitatea ei contravine ordinii publice;
d1) nu a depus, în decurs de 12 luni de la expirarea termenelor stabilite de lege, dări de seamă contabile, fiscale şi statistice;
[Art.87 al.(1), lit.d1) introdusă prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379] d2) capitalul social al ei este sub mărimea minimă obligatorie mai mult de 6 luni; [Art.87 al.(1), lit.d2) introdusă prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
e) există alte situaţii prevăzute de lege.
(2) Instanţa de judecată nu dizolvă persoana juridică dacă, în termenul pe care îl acordă, persoana va corespunde prevederilor legii.
(3) Instanţa de judecată poate dizolva persoana juridică dacă aceasta contravine interdicţiilor stabilite de prezentul cod pentru forma ei juridică de organizare sau dacă activitatea ei contravine grav actului de constituire.
(4) Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului (asociatului, acţionarului, membrului), a procurorului, a organului fiscal sau a organului care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice.
[Art.87 al.(4) în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(1) Instanţa de judecată care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciară. În încheiere se specifică data instituirii administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari şi determină limitele împuternicirilor şi remuneraţia lor.
(2) Dacă instanţa de judecată nu dispune altfel, organele persoanei juridice nu pot emite
decizii fără acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice fără participarea acestuia.
(3) Instanţa de judecată poate modifica sau anula în orice moment încheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta încetează în momentul în care hotărîrea judecătorească cu privire la dizolvare rămîne definitivă.
(4) Administratorul fiduciar notifică organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice despre încheierea judecătorească şi comunică despre sine informaţiile care se cer de la un administrator.
(5) Actul juridic încheiat de persoana juridică pînă la înregistrarea administrării fiduciare, fără a ţine cont de limitarea impusă prin administrare fiduciară, este valabil dacă cealaltă parte nu ştia şi nici nu trebuia să ştie despre instituirea administrării fiduciare.
(1) În cazul în care persoana juridică se dizolvă în unul din temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.a)-c), f) şi g), organul ei executiv depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice respective. În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărîre a adunării generale a participanţilor, această hotărîre trebuie anexată la
cerere.
(2) În cazul dizolvării prin hotărîre judecătorească, instanţa transmite o copie de pe hotărîrea irevocabilă organului care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice ce se dizolvă.
(3) Cererea de dizolvare depusă de organul executiv al persoanei juridice şi hotărîrea judecătorească sînt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării.
(4) De la data înregistrării dizolvării, în documentele şi informaţiile care emană de la persoana
juridică, la denumire trebuie adăugată sintagma “în lichidare”. În caz contrar, lichidatorul persoanei juridice răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.
(1) Poate fi lichidator orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.
(2) Lichidatorul notifică despre desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a
persoanei juridice şi comunică despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărîrea de desemnare în calitate de lichidator.
(3) În registrul de stat se înscriu numele, domiciliul, numărul actului de identitate, numărul de identificare de stat personal (IDNP) şi semnătura lichidatorului, iar în cazul desemnării în calitate de lichidator a unei alte persoane decît administratorul, organul înregistrării de stat înscrie în registrul de stat menţiunea privind încetarea activităţii administratorului.
[Art.90 al.(3) în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(4) Lichidatorul are aceleaşi împuterniciri, obligaţii şi responsabilităţi ca şi administratorul în măsura în care acestea sînt compatibile cu activitatea de lichidator.
(5) În cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărîrea prin care sînt desemnaţi nu prevede altfel.
(6) Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreună cu administratorul face şi semnează inventarul şi bilanţul în care constată situaţia exactă a activului şi pasivului.
(7) Lichidatorul execută şi finalizează operaţiunile curente, evaluează, valorifică şi
înstrăinează activele societăţii dizolvate sub orice formă prevăzută de lege, reprezintă societatea dizolvată în instanţele de judecată, încasează creanţele, inclusiv cele legate de insolvabilitatea debitorilor, încheie tranzacţii, concediază şi angajează lucrătorii persoanei juridice, contractează, după necesitate, specialişti şi experţi, încheie acte juridice, îndeplineşte orice alte acţiuni în măsura în care sînt necesare pentru lichidare.
[Art.90 al.(7) în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(8) În cazul desemnării lichidatorului, administratorul este obligat să-i transmită, iar lichidatorul este obligat să primească bunurile, registrele şi actele persoanei juridice şi să întreprindă acţiuni de păstrare a lor. Lichidatorul este obligat, de asemenea, să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea cronologică a efectuării lor.
[Art.90 al.(8) în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(9) Lichidatorul poate fi revocat oricînd de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărîre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă acesteia.
(10) Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a
desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova” şi, în mod gratuit, pe pagina web oficială a organului înregistrării de stat un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
[Art.91 modificat prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
[Art.92 titlul în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(1) Termenul de înaintare a creanţelor este de 2 luni de la data publicării avizului prevăzut la art. 91. Prin hotărîrea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung, dar care nu va depăşi 4 luni.
[Art.92 al.(1) în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(11) Cererile de admitere a creanţelor împreună cu documentele justificative privind creanţele şi cu actele de constituire de garanţii se depun direct la lichidator, la adresa indicată de acesta.
[Art.92 al.(11)introdus prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(12) Creanţele creditorilor înaintate după expirarea termenului stabilit pentru înaintarea lor se execută din contul bunurilor persoanei juridice ce au rămas după executarea creanţelor validate
înaintate în termenul stabilit.
[Art.92 al.(12)introdus prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(2) În cazul în care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, în termen de 30 de zile de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţă de judecată.
(1) În termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat să întocmească bilanţul provizoriu de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor inventariate, inclusiv creanţele înaintate şi validate de lichidator, precum şi cele nerecunoscute de lichidator şi/sau care se află pe rol în instanţa de judecată.
(2) Evaluarea activelor incluse în bilanţul provizoriu de lichidare se efectuează de către
lichidator la preţurile medii de piaţă din localitatea amplasării lor. Dacă evaluarea activelor este dificilă ori participantul (asociatul, acţionarul, membrul) sau creditorul nu este de acord cu valoarea bunului determinată de lichidator, acesta din urmă antrenează în evaluare un evaluator în domeniu. În cazul în care în urma evaluării se stabileşte că solicitarea persoanei care a contestat valoarea determinată de lichidator a fost întemeiată, cheltuielile de evaluare sînt suportate de lichidator. Dacă pînă la data aprobării bilanţului provizoriu de lichidare nicio parte nu contestă valoarea de piaţă stabilită de lichidator, evaluarea se prezumă a fi corectă şi definitivă.
(3) Bilanţul provizoriu de lichidare reflectă creanţele înaintate într-un tabel în care se specifică
temeiul, valoarea şi rangul creanţelor, se precizează dacă acestea sînt chirografare, garantate, sub condiţie sau nescadente şi se arată numele/denumirea creditorului, suma solicitată de creditor şi suma acceptată de lichidator, precum şi creanţele litigioase.
(4) Bilanţul provizoriu de lichidare se prezintă, în termen de cel mult 10 zile de la data
întocmirii, participanţilor (asociaţilor, acţionarilor, membrilor) şi creditorilor cunoscuţi şi se aprobă în termen de 30 de zile de către organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul.
(5) Dacă din bilanţul provizoriu de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul depune cerere introductivă privind intentarea procesului de insolvabilitate. Intentarea
procesului de insolvabilitate faţă de persoana juridică constituie temei pentru încetarea procedurii de lichidare a acesteia. Lichidatorul poate continua procedura de lichidare fără a intenta procesul de insolvabilitate, cu acordul tuturor creditorilor validaţi, cu condiţia că pe rolul instanţelor de judecată nu există cereri privind contestarea refuzului de validare a creanţelor sau termenul de contestare nu a expirat, precum şi în cazul în care nu există creditori.
(6) Lichidatorul, după executarea tuturor creanţelor creditorilor, întocmeşte bilanţul definitiv
de lichidare şi, odată cu proiectul planului de repartizare a activelor, îl prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care l-a desemnat.
[Art.93 în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
Hotărîrea de reorganizare sau lichidare în afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect scadenţa creanţelor neajunse la scadenţă.
dizolvate
(1) Lichidarea patrimoniului presupune înstrăinarea de către lichidator a bunurilor societăţii dizolvate, în condiţii cît mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit, şi începe după aprobarea bilanţului provizoriu de lichidare.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), lichidatorul poate efectua, pînă la aprobarea
bilanţului provizoriu de lichidare, lichidarea tuturor activelor patrimoniale care prezintă riscuri iminente de afectare substanţială a sănătăţii publice şi/sau individuale ori a mediului înconjurător şi/sau care riscă să piardă din valoare (să se deprecieze). Lichidatorul poate efectua lichidarea activelor patrimoniale pînă la aprobarea bilanţului provizoriu de lichidare şi pentru a se evita deteriorarea lor, dispariţia din mediul fizic şi/sau virtual, expirarea termenelor de valabilitate a activelor, expirarea avizelor de specialitate (certificate, avize, autorizaţii etc.) la acestea, pentru a se evita alterarea calităţii şi/sau reducerea atractivităţii pe piaţă ori ieşirea de pe piaţă a activelor. În aceste cazuri, lichidatorul coordonează în prealabil acţiunile sale cu organul sau instanţa de judecată care l-a desemnat.
(3) Lichidarea bunurilor şi/sau drepturilor patrimoniale din patrimoniul societăţii dizolvate,
grevate de privilegii, ipoteci, garanţii reale mobiliare, gajuri, drepturi de retenţie, de orice
alte sarcini ori măsuri asigurătorii, se va efectua doar după ce lichidatorul a notificat în prealabil creditorii care au constituit privilegiile, ipotecile, garanţiile reale mobiliare, gajurile, drepturile
de retenţie şi sarcinile de orice alt fel asupra bunurilor şi/sau drepturilor supuse lichidării.
(4) Lichidarea bunurilor şi/sau drepturilor patrimoniale din patrimoniul societăţii dizolvate, care nu sînt grevate, se face fără notificarea prealabilă a creditorilor, iar sumele obţinute din înstrăinarea acestora se depun în contul de lichidare al societăţii dizolvate.
(5) Lichidatorul trebuie să înceapă şi să încheie procedura de lichidare a bunurilor într-un interval de timp rezonabil, în funcţie de tipul bunului şi de regulile comerciale practicate pe piaţă, care asigură vînzarea la cel mai bun preţ.
[Art.941 introdus prin LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(1) Lichidatorul nu poate repartiza participanţilor (asociaţilor, acţionarilor, membrilor) activele ce li se cuvin în urma lichidării persoanei juridice înainte de a achita creanţele creditorilor.
(2) Participanţii (asociaţii, acţionarii, membrii) pot cere, chiar şi în procesul lichidării, ca
sumele datorate creditorilor validaţi şi creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea să fie stinse prin consemnare şi ca activele să fie repartizate proporţional
participaţiunii lor la capitalul social dacă, în afară de suma necesară pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor persoanei juridice, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai rămîn disponibile cel puţin 10% din suma încasată în procesul de lichidare.
(3) Pe perioada lichidării este interzisă executarea silită pentru creditori în mod individual.
Executarea creanţelor creditorilor validaţi din contul activelor persoanei juridice ce se lichidează se efectuează doar de către lichidator în următoarea ordine:
a) creanţele din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii, pe calea capitalizării plăţilor respective pe unitate de timp;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), pentru creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, pentru impozite şi alte obligaţii de plată la bugetul public naţional;
d) alte creanţe ale creditorilor.
(4) Achitarea cheltuielilor ce ţin de procedura de lichidare şi care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi distribuire a activelor, precum şi din remunerarea lichidatorului, se efectuează concomitent cu achitarea creanţelor creditorilor în ordinea expusă la alin. (3), pentru aceasta fiind repartizate cel mult 30% din suma încasată în procesul de lichidare.
(5) Lichidatorul începe executarea creanţelor creditorilor din ziua aprobării bilanţului
provizoriu de lichidare.
(6) Executarea creanţelor creditorilor din fiecare rînd se face proporţional cu suma creanţelor fiecărui creditor din rîndul respectiv. Executarea creanţelor din rîndul următor se face după executarea în totalitate a creanţelor creditorilor din rîndul precedent.
(7) După achitarea cheltuielilor prevăzute la alin. (4), creanţele garantate prin gaj, ipotecă şi/sau prin alte garanţii reale constituite asupra activelor vîndute se plătesc din suma obţinută, în ordine prioritară, înainte de satisfacerea celorlalte creanţe.
(8) Creanţele neexecutate din cauza insuficienţei de bunuri ale persoanei juridice ce se lichidează se consideră stinse. Această normă nu se aplică în cazul în care faţă de persoana juridică a fost intentat procesul de insolvabilitate.
[Art.95 în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(1) Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sînt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
(2) Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflectă
mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare.
(3) Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
(4) Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul de împărţire, luînd în considerare voinţa participanţilor.
scop nelucrativ
(1) Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ se repartizează între persoanele care, conform actului de constituire sau, în cazul prevăzut de actul de constituire, conform hotărîrii adunării generale, au dreptul la ele.
(2) Dacă persoana juridică cu scop nelucrativ este constituită pentru satisfacerea exclusivă a intereselor participanţilor săi şi actul constitutiv sau hotărîrea adunării generale nu prevăd persoanele care au dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la momentul dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas. Între aceste persoane activele se repartizează proporţional.
(3) Dacă nu pot fi repartizate conform alin.(1) şi (2), activele trec la stat, care le utilizează la
realizarea scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop nelucrativ lichidate.
După expirarea termenului de 30 de zile de la data aprobării bilanţului definitiv de lichidare şi a planului repartizării activelor, iar în cazul contestării acestor documente, de la data respingerii cererii de contestare printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă, activele persoanei juridice dizolvate pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite.
[Art.98 în redacția LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
(1) După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie să depună la organul înregistrării de stat cererea de radiere a persoanei juridice din registru.
(2) Radierea se efectuează în modul şi în termenele prevăzute de lege.
[Art.99 al.(2) în redacţia LP280-XVI din 14.12.2007, MO94-96/30.05.08 art.349]
(1) Dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.
(2) Pentru perioada în care persoana juridică nu a existat, se suspendă cursul prescripţiei extinctive a dreptului de acţiune a persoanei juridice sau faţă de persoana juridică respectivă.
(1) Prin hotărîre judecătorească, persoana juridică poate fi declarată insolvabilă dacă ea nu-şi poate onora obligaţiile de plată faţă de creditori. Temeiurile şi modul de declarare de către instanţa de judecată a persoanei juridice drept insolvabile se stabilesc prin lege.
(2) Banca poate fi declarată insolvabilă prin hotărîre a Băncii Naţionale a Moldovei. Temeiurile şi modul de declarare de către Banca Naţională a băncii drept insolvabilă se stabilesc prin lege.
[Art.101 al.(2) introdus prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330; alineatul unic devine al.(1)]
(1) Persoana juridică poate institui filiale în Republica Moldova şi în străinătate dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Filiala nu este persoană juridică.
(1) Reprezentanţa este o subdiviziune separată a persoanei juridice situată în afara sediului acesteia, care o reprezintă şi îi apără interesele.
(2) Reprezentanţa nu este persoană juridică.
(1) În scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării şi apărării intereselor comune,
persoanele juridice pot crea uniuni. Dacă, prin hotărîre a participanţilor, se preconizează ca uniunea să practice activitate de întreprinzător, aceasta se reorganizează în societate comercială sau în cooperativă în modul prevăzut de prezentul cod.
(2) Asociaţii uniunii îşi păstrează independenţa şi personalitatea juridică.
(3) Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori (asociaţi) este proprietate a acesteia. Uniunea utilizează acest patrimoniu în scopurile determinate în actul său de constituire.
(4) Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia poartă răspundere subsidiară
pentru obligaţiile uniunii în mărimea şi în modul prevăzut în actul de constituire.
(5) Particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se stabilesc de prezentul cod şi de legislaţia cu privire la organizaţiile necomerciale.
În cazul în care legea sau actele de constituire prevăd publicarea informaţiei persoanei juridice, informaţia se publică în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”. Actele de constituire pot prevedea publicarea informaţiei despre persoana juridică şi în alte mijloace de informare în masă.
(1) Societate comercială este organizaţia comercială cu capital social constituit din
participaţiuni ale fondatorilor (membrilor). Patrimoniul creat din aportul fondatorilor (membrilor) şi cel dobîndit de societatea comercială în proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. În cazurile prevăzute de prezentul cod, societatea comercială poate fi fondată de o singură persoană.
(2) Societatea comercială poate fi constituită doar sub formă de societate în nume colectiv, de
societate în comandită, de societate cu răspundere limitată şi de societate pe acţiuni.
(3) Societatea comercială poate fi fondator (membru) al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod şi de alte legi.
(4) În calitate de aport la patrimoniul societăţii comerciale pot servi mijloacele băneşti,
valorile mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Evaluarea în bani a aportului membrului la societatea comercială se efectuează prin acordul fondatorilor (membrilor) societăţii şi este susceptibilă unui control independent exercitat de experţi (audit).
(1) Societatea comercială se constituie prin act de constituire autentificat notarial.
(2) Fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie să contribuie, în mărimea stabilită de actul de constituire, la formarea capitalului social.
(1) În actul de constituire al societăţii comerciale trebuie să se indice:
a) numele, locul şi data naşterii, domiciliul, cetăţenia şi datele din actul de identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al fondatorului persoană juridică;
b) denumirea societăţii;
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare, dacă au fost făcute asemenea aporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii;
h) modul de reprezentare;
i) filialele şi reprezentanţele societăţii;
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate.
(2) Actul de constituire al societăţii comerciale poate deroga de la prevederile prezentei secţiuni doar în cazurile prevăzute expres.
(3) Actul de constituire al societăţii comerciale poate prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Actul de constituire al societăţii comerciale se întocmeşte în limba de stat şi se semnează
de către toţi asociaţii fondatori.
(1) Societatea comercială trebuie înregistrată, în modul şi termenul stabilit de lege, la organul înregistrării de stat în a cărui rază teritorială se află sediul său.
(2) Dacă înregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc în termen de 3 luni de la data autentificării actului de constituire, membrii ei au dreptul să fie degrevaţi de obligaţiile ce rezultă din subscripţiile lor, dacă actul de constituire nu prevede altfel.
[Art.109 al.(2) modificat prin LP280-XVI din 14.12.2007, MO94-96/30.05.08 art. 349]
(1) Societatea comercială poate fi declarată nulă prin hotărîre judecătorească.
(2) Hotărîrea privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată numai atunci cînd:
a) actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial;
b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
c) actul de constituire nu prevede denumirea societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea capitalului social subscris sau scopul societăţii;
d) dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost respectate;
e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii.
(3) Dispozitivul hotărîrii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se inserează în publicaţiile societăţii în termen de 15 zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii.
(1) Pe data la care hotărîrea judecătorească de declarare a nulităţii societăţii comerciale rămîne definitivă, aceasta se dizolvă şi intră în lichidare. Prin hotărîre judecătorească de declarare a nulităţii se desemnează lichidatorul societăţii.
(2) Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice încheiate în numele ei, excepţie constituind cazul prevăzut la alin.(3).
(3) Dacă societatea comercială declarată nulă este insolvabilă, lichidarea ei se efectuează conform legislaţiei cu privire la insolvabilitate.
(4) Asociaţii cărora le este imputabilă nulitatea societăţii comerciale răspund nelimitat şi solidar faţă de ceilalţi asociaţi şi faţă de terţi pentru prejudiciul cauzat prin nulitatea societăţii.
comerciale
(1) Capitalul social determină valoarea minimă a activelor pe care trebuie să le deţină societatea comercială.
(2) Capitalul social al societăţii comerciale se formează din aporturile fondatorilor, exprimate în lei.
(3) Capitalul social se vărsă integral în cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii
comerciale.
[Art.112 al.(4) abrogat prin LP53 din 03.04.14, MO99-102/25.04.14 art.253]
(1) Aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Prestaţiile în muncă şi serviciile depuse la înfiinţarea societăţii comerciale şi pe parcursul existenţei ei nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
[Art.113 al.(3) abrogat prin LP53 din 03.04.14, MO99-102/25.04.14 art.253]
[Art.113 al.(3) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(4) Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobînzi, cu excepţiile stabilite de lege.
(5) În cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizîndu-l că e posibilă excluderea lui din societate.
(6) Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii
sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
(1) Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate în circuit civil.
(2) Bunurile se consideră a fi transmise cu titlu de proprietate dacă actul de constituire nu
prevede altfel.
(3) Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
(4) Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă şi la servicii cu titlu de aport social, care însă nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului de constituire, la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, rămînînd totodată obligaţi să participe la pierderi.
(5) Aportul în natură trebuie vărsat în termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai tîrziu
de termenul indicat la art.112 alin.(3). În cazul majorării capitalului social, aportul se varsă în termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai tîrziu de 60 de zile de la adoptarea hotărîrii de majorare a capitalului social.
(6) Valoarea aportului în natură la capitalul social al societăţii comerciale se aprobă de
adunarea generală.
(7) Aportul în creanţe se consideră vărsat numai după ce societatea comercială a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
(1) Membrul societăţii comerciale are dreptul:
a) să participe la conducerea şi la activitatea societăţii în condiţiile stabilite de lege şi de actul de constituire;
b) să cunoască informaţia despre activitatea societăţii şi să ia cunoştinţă de cărţile contabile şi de altă documentaţie în modul prevăzut de lege şi de actul de constituire;
c) să participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional participaţiunii la capitalul
social;
d) să primească, în caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor ei rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii la capitalul social;
e) să întreprindă alte acţiuni prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Actul de constituire poate prevedea şi o altă modalitate de repartizare a profitului societăţii sau a activelor decît cea indicată la alin.(1), dar nimeni nu poate avea dreptul la întregul profit realizat de societate şi nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de ea.
(3) Dacă organele de conducere refuză să o facă, membrul societăţii comerciale este în drept să ceară, în numele acesteia, celorlalţi membri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat.
(1) Membrul societăţii comerciale este obligat:
a) să transmită participaţiunea la capitalul social în ordinea, mărimea, modul şi termenele prevăzute în actul de constituire;
b) să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii;
c) să comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor societăţii şi ale membrului ei;
d) să îndeplinească alte obligaţii prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Fără acordul societăţii de persoane, membrul nu are dreptul să practice activităţi similare celei pe care o practică societatea. Acordul membrilor se prezumă, pînă la proba contrară, pentru activităţile despre care membrii erau informaţi la data acceptării în calitate de membru.
(3) În cazul în care membrul încalcă prevederile alin.(2), societatea poate cere repararea
prejudiciului sau cesiunea drepturilor şi obligaţiilor sau a beneficiului care rezultă din actele încheiate. Cererea privind repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor şi obligaţiilor sau a beneficiului se prescrie în termen de 3 luni de la data la care membrii au aflat sau trebuiau să afle despre încheierea actului, dar nu mai tîrziu de un an de la data încheierii actului juridic.
Se consideră societăţi comerciale afiliate societăţile care, în raporturile dintre ele, sînt:
a) întreprinderi în posesiune majoritară şi întreprinderi cu participaţiune majoritară;
b) întreprinderi dependente şi dominante;
c) întreprinderi ale concernului;
d) întreprinderi cu participaţiune reciprocă.
(1) Dacă majoritatea participaţiunilor în capitalul social al unei întreprinderi independente din punct de vedere juridic sau majoritatea voturilor în ea aparţin unei alte întreprinderi, prima este o
întreprindere în posesiune majoritară, iar cea de-a doua este o întreprindere cu participaţiune majoritară.
(2) Întreprinderea în posesiune majoritară nu este în drept să deţină direct sau indirect
participaţiuni în capitalul social sau voturi în întreprinderea cu participaţiune majoritară. (3) Întreprinderea cu participaţiune majoritară răspunde subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară dacă ultima a devenit insolvabilă în urma executării
dispoziţiilor date de întreprinderea cu participaţiune majoritară.
(1) Întreprindere dependentă este întreprinderea asupra căreia o altă întreprindere
(întreprinderea dominantă) poate exercita în mod direct sau indirect o influenţă dominantă.
(2) Se prezumă că o întreprindere în posesiune majoritară este dependentă de întreprinderea cu participaţiune majoritară în ea.
(1) Dacă mai multe întreprinderi, fără ca să depindă una de alta, sînt reunite sub o conducere unică, atunci ele formează un concern. Fiecare este întreprindere a concernului.
(2) Se consideră că formează un concern întreprinderile între care există un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi sau se obligă să verse întregul venit unei alte întreprinderi ori întreprinderile dintre care una este integrată (încorporată) alteia.
(3) Se prezumă că întreprinderea dominantă formează cu întreprinderea dependentă un
concern.
(1) Societate în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în conformitate cu actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia. Clauza prin care se limitează răspunderea nu este opozabilă terţilor.
(2) Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi asociatul numai al unei societăţi în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în nume colectiv” sau abrevierea “S.N.C.”, numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sînt incluse numele sau denumirea tuturor asociaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se
includă numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat “şi
compania” sau abrevierea “şi Co”.
(1) În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în nume colectiv trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
(2) Actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor.
(1) Conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. În actul de constituire al societăţii pot fi prevăzute cazurile în care hotărîrea se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor.
(2) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(1) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă actul de constituire nu prevede că toţi membrii administrează societatea în comun sau că administrarea este delegată unor anumiţi membri sau unor terţi.
(2) Împuternicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru săvîrşirea de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
(3) În cazul administrării în comun, deciziile trebuie luate în unanimitate. Dacă administrarea societăţii se deleagă unei sau mai multor persoane, ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele societăţii, trebuie să aibă procură de la prima (primele). În raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează împuternicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în momentul încheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să acţioneze în numele societăţii.
(4) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu împuternicit să administreze societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toată documentaţia privind administrarea. Clauza prin care se exclude sau se limitează acest drept este nulă.
(1) Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea în nume colectiv îl au toţi membrii ei.
(2) Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea. În acest caz, ceilalţi membri nu au dreptul să o reprezinte.
(3) În cazul în care dreptul de reprezentare aparţine mai multor membri, fiecare are dreptul să
acţioneze de sine stătător dacă actul de constituire nu prevede că ei trebuie să acţioneze în comun.
(4) În cazul desemnării administratorilor dintre terţi, dreptul de a reprezenta societatea în nume
colectiv poate fi stipulat în actul de constituire.
(5) Persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sînt obligate să notifice despre desemnarea lor organul de stat unde este înregistrată.
(6) Prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv nu sînt opozabile terţilor de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă.
administrare şi de reprezentare a societăţii în nume colectiv
(1) Dacă există motive întemeiate, la cererea oricărui membru, instanţa de judecată poate priva
persoana de dreptul de a administra şi a reprezenta societatea în nume colectiv. Motive
întemeiate sînt, printre altele, încălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor.
(2) Printr-o declaraţie adresată persoanelor cu drept de administrare şi reprezentare, fiecare
membru poate renunţa în orice moment la dreptul de a administra şi a reprezenta societatea.
(1) Veniturile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul membrilor nu prevede altfel. Acordul cu privire la înlăturarea membrului societăţii de la participarea la veniturile sau pierderile societăţii este nul.
(2) Asociatul care a acţionat în interesul societăţii în nume colectiv fără împuternicire are dreptul, dacă societatea nu a acceptat actele juridice încheiate de el, să-i ceară compensarea cheltuielilor suportate, în limita beneficiului sau a economiilor obţinute de societate ca rezultat al acţiunilor lui.
(3) Dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii în nume colectiv vor
deveni mai mici decît capitalul ei social, venitul obţinut de societate nu va fi repartizat între membrii ei pînă cînd valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social.
colectiv pentru obligaţiile ei
(1) Membrii societăţii în nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii.
(2) Membrul societăţii în nume colectiv care nu este fondatorul ei poartă răspundere în egală măsură cu alţi membri pentru obligaţiile apărute pînă la încadrarea lui în societate.
(3) Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere, pentru obligaţiile
apărute pînă la ieşirea lui din societate, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate.
(4) Asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile societăţii în nume colectiv
poate opune numai excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul.
(5) Acordul membrilor societăţii în nume colectiv asupra limitării sau înlăturării răspunderii prevăzute de prezentul articol este nul.
(1) În caz de retragere a unui membru al societăţii în nume colectiv, de deces, declarare a
dispariţiei fără veste sau a incapacităţii unui membru persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a procedurii de reorganizare în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de lichidare a membrului persoană juridică al societăţii sau de urmărire de către un creditor a participaţiunii membrului în capitalul social, societatea poate să-şi continue activitatea dacă este prevăzut de actul de constituire al societăţii sau dacă hotărîrea privind continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către membrii rămaşi.
(2) Membrul societăţii în nume colectiv poate fi exclus din societate dacă ceilalţi membri cer,
din motive întemeiate prin unanimitate de voturi, instanţei de judecată excluderea lui.
(3) Dacă membrul societăţii în nume colectiv a ieşit din ea, participaţiunile la capitalul social ale membrilor rămaşi se majorează corespunzător, dacă prin actul de constituire sau prin acordul membrilor nu este prevăzut altfel.
(4) Membrul societăţii în nume colectiv poate transmite, cu acordul celorlalţi membri, participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt membru sau unui terţ. O dată cu participaţiunea trec, integral sau proporţional părţii transmise, drepturile membrului care a transmis participaţiunea.
(1) Membrul societăţii în nume colectiv are dreptul să se retragă din ea cu condiţia informării celorlalţi membri cu cel puţin 6 luni pînă la data retragerii.
(2) Acordul dintre membrii societăţii în nume colectiv asupra renunţării la dreptul de retragere
din societate este nul.
(1) Membrului care s-a retras din societatea în nume colectiv i se achită valoarea părţii din patrimoniu proporţional participaţiunii lui în capitalul social dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Prin înţelegere dintre membrul care se retrage din societatea în nume colectiv şi membrii
rămaşi, achitarea valorii patrimoniului poate fi înlocuită cu transmiterea lui în natură.
(3) Partea din patrimoniul societăţii în nume colectiv sau valoarea acestei părţi, ce i se cuvine membrului care se retrage, se determină conform bilanţului întocmit la momentul retragerii.
(1) Succesorii membrului societăţii în nume colectiv decedat sau reorganizat pot deveni, dacă actul de constituire nu interzice, asociaţi cu acordul tuturor membrilor. Actul de constituire poate prevedea o majoritate de voturi pentru adoptarea deciziei de acceptare a succesorului în calitate de asociat.
(2) Dacă membrii societăţii în nume colectiv nu acceptă succesorii în calitate de asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat.
(3) Succesorul membrului societăţii în nume colectiv poartă răspundere, în limitele patrimoniului care a trecut la el, de obligaţiile pentru care, în conformitate cu art.128 alin.(2) şi (3), purta răspundere membrul decedat sau reorganizat.
(1) Urmărirea participaţiunii din capitalul social al membrului societăţii în nume colectiv pentru datoriile lui nelegate de participarea la societate (datorii personale) se permite doar în cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al acestuia pentru onorarea datoriilor. Creditorii unui astfel de membru sînt în drept să ceară societăţii separarea unei părţi din patrimoniul ei proporţional participaţiunii debitorului la capitalul social pentru urmărirea acestei părţi. Partea din patrimoniul societăţii susceptibilă separării sau valoarea ei se determină conform unui bilanţ întocmit la momentul înaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la separare.
(2) Urmărirea patrimoniului proporţional participaţiunii membrului la capitalul social condiţionează excluderea membrului din societatea în nume colectiv şi atrage efectele prevăzute la art.128 alin.(2) şi (3).
(1) În afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea în nume colectiv se dizolvă dacă în ea rămîne un singur membru.
(2) Ultimul membru rămas al societăţii în nume colectiv are dreptul ca, în termen de 6 luni, să
reorganizeze societatea, în modul prevăzut de prezentul cod.
(1) În cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pînă la reorganizare.
(2) Asociatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care, pînă la expirarea termenului
de 3 ani, înstrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social.
(1) Societate în comandită este societatea comercială în care, de rînd cu membrii care practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.
(2) Persoana poate fi comanditat doar într-o singură societate în comandită. Membrul societăţii
în nume colectiv nu poate fi comanditat în societatea în comandită. Comanditatul din societatea în comandită nu poate fi membru al societăţii în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în comandită” sau abrevierea “S.C.”, numele sau denumirea comanditaţilor. Dacă nu sînt incluse numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă
numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma în limba de stat “şi
compania” sau abrevierea “şi Co”. Dacă în denumirea societăţii este inclus numele sau denumirea comanditarului, acesta poartă răspundere solidară nelimitată.
(4) Dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sînt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care prezentul cod nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită.
În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în comandită trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în capitalul social;
c) răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aportului;
d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi; e) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi; f) procedura de admitere a noilor asociaţi;
g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
(1) Conducerea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi. Modul de conducere,
de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este stabilit de aceştia în conformitate cu prevederile prezentului cod referitoare la societatea în nume colectiv.
(2) Comanditarii nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în comandită, să o reprezinte fără procură, să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. În cazul în care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul tuturor asociaţilor.
(1) Comanditarul are dreptul:
a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul prevăzut de actul de constituire;
b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din
registre şi din alte documente justificative;
c) să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul stabilit de actul de constituire;
d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt comanditar ori, dacă este stipulat de actul de constituire, unui terţ.
(2) Regulile privind interdicţia concurenţei, prevăzute la art.116 alin.(2), nu se aplică
comanditarului dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(3) Aportul integral la capitalul social se confirmă prin certificatul de participare eliberat de societatea în comandită.
[Art.139 al.(3) în redacția LP53 din 03.04.14, MO99-102/25.04.14 art.253]
(4) Actul de constituire al societăţii în comandită poate prevedea şi alte drepturi şi obligaţii ale comanditarului.
Persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul pierderilor în limita
participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute pînă la momentul dobîndirii calităţii de asociat. Clauza contrară este inopozabilă terţilor.
(1) Reducerea participaţiunii unui comanditar nu este opozabilă terţilor pînă la înscrierea reducerii în registrul de stat.
(2) Reducerea participaţiunii nu este opozabilă creditorilor ale căror creanţe s-au născut pînă la momentul înregistrării reducerii.
(1) Participaţiunea comanditarului poate fi înstrăinată unor terţi şi poate trece succesorilor fără acordul asociaţilor dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Comanditarii au dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării participaţiunii de către alt comanditar. Regulile privind înstrăinarea participaţiunii în societatea cu răspundere limitată se aplică în modul corespunzător.
(3) Prin înstrăinarea integrală a participaţiunii încetează calitatea de comanditar.
(1) În afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un comanditar şi dacă, în decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditar sau ultimului comanditat, nu s-a reorganizat sau nu a acceptat un alt comanditat sau comanditar.
(2) În cazul dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii,
comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din patrimoniul
societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor.
(1) În cazul reorganizării societăţii în comandită în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă, comanditaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pînă la reorganizare.
(2) Comanditatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care înstrăinează, pînă la
expirarea termenului de 3 ani, dreptul la participaţiune la capitalul social.
(1) Societate cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii.
(2) Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită de una sau de mai multe persoane. (3) Membrii societăţii cu răspundere limitată nu poartă răspundere pentru obligaţiile acesteia.
Ei suportă riscul pierderilor, ce rezultă din activitatea societăţii, în limitele participaţiunii lor la capitalul social.
(4) Asociatul care nu a vărsat în termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru
obligaţiile societăţii, în limita părţii nevărsate.
(5) Societatea cu răspundere limitată are denumire deplină şi poate avea denumire abreviată. Denumirea deplină şi cea abreviată trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate cu răspundere limitată” sau abrevierea “S.R.L.”
În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii cu răspundere
limitată trebuie să se indice:
a) cuantumul capitalului social;
b) valoarea nominală a participaţiunilor.
(1) Mărimea capitalului social al societăţii cu răspundere limitată se stabileşte de către
fondatori în statut.
[Art.147 al.(1) în redacția LP53 din 03.04.14, MO99-102/25.04.14 art.253]
(2) Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este divizat în părţi sociale.
(1) Societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel
puţin 10% din cuantumul capitalului social.
(2) Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor sau la majorarea capitalului ei social.
(3) Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată se formează prin vărsăminte anuale
din beneficiul ei, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pînă la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
(4) Dacă valoarea activelor nete ale societăţii cu răspundere limitată se reduce sub nivelul capitalului social şi al capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.
(1) Partea socială a asociatului societăţii cu răspundere limitată reprezintă o fracţiune din
capitalul ei social, stabilită în funcţie de mărimea aportului la acest capital.
(2) Asociatul deţine o singură parte socială. Părţile sociale pot avea mărimi diferite şi sînt indivizibile dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(3) În cazul în care un asociat dobîndeşte o altă parte socială sau o fracţiune din partea socială a unui alt asociat, partea socială a primului se majorează proporţional valorii părţii sociale dobîndite.
(4) Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitată poate restrînge mărimea maximă a
părţii sociale a asociaţilor. Limitarea nu se poate stabili doar faţă de un asociat anume.
(5) Dacă actul de constituire nu prevede altfel, asociaţii pot schimba coraportul între părţile sociale.
(6) Societatea cu răspundere limitată eliberează asociatului care a vărsat aportul integral un certificat prin care se atestă deţinerea părţii sociale şi mărimea ei.
(7) Contribuţiile suplimentare la capitalul social se efectuează în conformitate cu prevederile statutului, proporţional aporturilor fiecărui asociat. Actul de constituire poate limita obligaţia de a vărsa contribuţii suplimentare la o anumită sumă stabilită proporţional aporturilor.
răspundere limitată
(1) Asupra părţii sociale a soţilor în societatea cu răspundere limitată dobîndite în timpul căsătoriei se aplică regimul juridic al proprietăţii comune în devălmăşie.
(2) Soţul asociatului nu poate cere divizarea părţii sociale şi nici primirea sa în societate dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(1) Societatea cu răspundere limitată poate dobîndi, dacă au fost achitate integral, părţi sociale
proprii doar:
a) în baza hotărîrii adunării generale a asociaţilor, adoptate la cererea asociatului care şi-a propus spre vînzare partea socială sau o parte din ea;
b) de la succesorii asociatului decedat;
c) în cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului;
d) în cazul excluderii asociatului.
(2) Partea socială poate fi dobîndită de societatea cu răspundere limitată doar din contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social şi a altor fonduri pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se permite să se facă plăţi asociaţilor.
(3) Societatea cu răspundere limitată care a dobîndit o parte socială în capitalul său social nu
este în drept să obţină pentru această parte socială o parte din profitul repartizat şi nici să participe la vot în cadrul adunării asociaţilor.
(4) Societatea cu răspundere limitată este obligată să micşoreze capitalul social proporţional
valorii părţii sociale dobîndite în cazul în care partea socială nu este înstrăinată în termen de 6 luni din momentul dobîndirii.
cu răspundere limitată
(1) Partea socială sau o fracţiune a părţii sociale poate fi înstrăinată liber soţului, rudelor şi
afinilor în linie dreaptă fără limită şi în linie colaterală pînă la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi şi societăţii dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Asociatul nu poate înstrăina partea socială pînă la vărsarea integrală a aportului subscris,
cu excepţia cazului de succesiune.
(3) În cazul înstrăinării părţii sociale unor alte persoane decît cele menţionate la alin.(1), asociaţii au dreptul de preemţiune. Înstrăinarea se face în acest caz în condiţiile alin.(4)–(9).
(4) Asociatul care intenţionează să înstrăineze parţial sau integral partea socială transmite o ofertă scrisă administratorului societăţii. Acesta aduce oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor în termen de 15 zile de la data transmiterii.
(5) Asociaţii trebuie să-şi formuleze în scris acceptarea şi să o transmită administratorului în
termen de 15 zile de la data primirii ofertei. Asociatul indică mărimea fracţiunii din partea socială, pe care intenţionează să o dobîndească.
(6) Dacă există mai mulţi solicitanţi, fiecare dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul dezacordului dintre ei, partea socială este distribuită proporţional părţii sociale deţinute de fiecare.
(7) Dacă, în termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociaţii sau societatea nu a
procurat partea socială, aceasta poate fi înstrăinată unui terţ la un preţ care să nu fie mai mic decît cel indicat în ofertă.
(8) În cazul vînzării părţii sociale sau a unei fracţiuni din ea cu încălcarea dreptului de preemţiune, fiecare asociat poate, în decursul a 3 luni de la data încheierii actului juridic, să ceară pe cale judiciară ca drepturile şi obligaţiile cumpărătorului să treacă la el.
(9) Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.
(10) Orice clauză contrară prevederilor alin.(2)–(9) este nulă.
(1) Creditorii asociatului pot urmări partea socială numai în temeiul unui titlu executoriu dacă creanţele nu pot fi satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului.
(2) Dreptul creditorilor asupra părţii sociale se exercită cu respectarea dispoziţiilor art.152.
(1) Adunarea generală a asociaţilor, administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi pot cere
excluderea din societatea cu răspundere limitată a asociatului:
a) care a fost pus în întîrziere şi nu a vărsat integral aportul subscris în perioada suplimentară;
b) care, fiind administrator, comite fraudă în dauna societăţii, foloseşte bunurile societăţii în scop personal sau al unor terţi.
(2) Excluderea asociatului se face numai prin hotărîre judecătorească.
(3) Asociatului exclus i se restituie, în termen de 6 luni, aportul vărsat, fără dobîndă, dar numai după repararea prejudiciului cauzat. Obligaţia de reparare a prejudiciului subzistă în partea neacoperită prin aportul vărsat.
societăţii cu răspundere limitată
Normele cu privire la conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii cu răspundere limitată sînt stabilite prin lege şi statutul său.
(1) Societate pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii.
(2) Societatea pe acţiuni poate fi constituită de una sau de mai multe persoane.
(3) Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suportă, în limitele participaţiunii lor la capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.
(4) Acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile
societăţii, în limita părţii nevărsate.
(5) Societatea pe acţiuni are denumire deplină şi poate avea denumire prescurtată. în denumirea deplină şi prescurtată trebuie să se includă sintagma în limba de stat “societate pe acţiuni” sau abrevierea “S.A.”.
În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii pe acţiuni trebuie să se indice:
a) numele sau denumirea fondatorilor;
b) cuantumul capitalului social;
c) numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor; clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare clasă;
d) mărimea aportului şi numărul de acţiuni atribuit fiecărui fondator;
[Art.157 lit.e) exclusă prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
f) modul de ţinere a registrelor societăţii;
g) ordinea de încheiere a contractelor cu conflict de interese.
(1) Mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni este stabilită prin lege.
(2) Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor între acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor în mijloace băneşti şi în natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise.
[Art.158 al.(2) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(3) Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori. (4) Fondatorii sînt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă la înregistrarea societăţii pe
acţiuni dacă aportul este în mijloace băneşti sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.
[Art.158 al.(4) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(5) În cazul în care valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, s-a redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea generală a acţionarilor nu a luat nici o hotărîre conform legii, societatea se dizolvă.
[Art.158 al.(5) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(1) Emisiunea suplimentară de acţiuni poate fi publică sau închisă.
[Art.159 al.(1) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(2) Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni sînt stabilite prin lege şi sînt aceleaşi pentru toţi subscriitorii.
(1) Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea capitalului social.
(2) Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni şi/sau
la majorarea capitalului social al acesteia.
[Art.160 al.(2) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(3) Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pînă la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
[Art.160 al.(4) exclus prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(1) Acţiuni sînt părţile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul de constituire.
(2) Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende şi o parte din valoarea bunurilor societăţii în cazul lichidării acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege sau de actul de constituire al societăţii.
[Art.161 al.(2) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(3) Societăţile pe acţiuni sînt în drept să emită acţiuni nominative. Clasele acţiunilor sînt determinate prin actul de constituire. Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hîrtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.
[Art.161 al.(3) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(4) Acţiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decît valoarea lor nominală.
(5) Nu pot fi emise acţiuni noi pînă cînd nu sînt plătite cele din emisiunea precedentă. (6) Acţiunile se emit cu valoare totală nu mai mică decît mărimea capitalului social.
(7) Acţiunea este indivizibilă. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sînt
considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant.
(8) Tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sînt reglementate de lege.
(acţiunile de tezaur)
(1) Acţiunea de tezaur este acţiunea dobîndită de societatea pe acţiuni emitentă de la acţionarul său.
(2) Societatea pe acţiuni nu poate dobîndi acţiuni proprii, nici direct, nici prin persoane care
acţionează în nume propriu, dar pe seama acestei societăţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi, cu respectarea dispoziţiilor prezentului articol.
[Art.162 al.(2) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(3) Valoarea acţiunilor proprii dobîndite de societatea pe acţiuni nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris.
[Art.162 al.(3) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(4) Se pot dobîndi numai acţiuni achitate integral şi numai în cazul în care capitalul social subscris este vărsat integral.
[Art.162 al.(4) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(5) Acţiunea proprie poate fi dobîndită de societatea pe acţiuni doar din contul activelor nete care depăşesc mărimea capitalului social şi a altor fonduri pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se permite să se plătească drepturile acţionarilor.
[Art.162 al.(5) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
[Art.162 al.(6) exclus prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(7) Restricţiile prevăzute la alin.(2) - (5) nu se aplică atunci cînd dobîndirea de către societate a unui număr determinat de acţiuni proprii, eliberate integral, se face în una din următoarele situaţii:
a) cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii de o
valoare corespunzătoare reducerii;
b) pentru cedarea către personalul şi acţionarii societăţii a unui număr de acţiuni proprii, în limitele şi în condiţiile aprobate de adunarea generală a acţionarilor;
c) prin efectul succesiunii universale sau al fuziunii ori al unei hotărîri judecătoreşti pronunţate într-o procedură de urmărire silită împotriva unui debitor al societăţii;
d) cu titlu gratuit;
e) în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră, în cazul în care acesta scade mai jos decît valoarea de piaţă a acţiunilor, numai cu avizul Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare.
[Art.162 al.(7), lit.e) modificată prin LP130-XVI din 07.06.07, MO94-97/06.07.07 art.418] f) pentru răscumpărarea acţiunilor la cererea acţionarilor, în cazurile prevăzute de lege. [Art.162 al.(7) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(8) Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot în cadrul adunării generale a acţionarilor, dreptul la dividend şi nici dreptul la o parte din patrimoniu în cazul lichidării societăţii.
(1) Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni nominative.
[Art.163 al.(1) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(2) Valoarea nominală a tuturor obligaţiunilor plasate de societate nu trebuie să depăşească mărimea capitalului social.
(3) Obligaţiunea acordă deţinătorului său dreptul la dobînda promisă de emitent, iar la sfîrşitul
perioadei pentru care este emisă şi dreptul la valoarea nominală a acesteia. Obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni.
(4) Obligaţiunea nu poate fi emisă pentru o perioadă mai mică de un an.
(5) Obligaţiunile se emit numai prin ofertă publică şi se achită numai cu mijloace băneşti. Achitarea în rate a obligaţiunii nu se admite.
[Art.163 al.(5) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(6) Obligaţiunile nu pot fi plasate în scopul constituirii, întregirii sau majorării capitalului social.
(7) Tipul obligaţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sînt reglementate de lege.
(1) Societatea emitentă de acţiuni şi obligaţiuni nominative ţine registrul deţinătorilor de acţiuni şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni.
(2) Dacă societatea are mai mult de 50 deţinători de acţiuni sau obligaţiuni, registrele sînt ţinute de un registrator independent.
(3) Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni trebuie să conţină:
a) denumirea, sediul şi numărul de identificare de stat (IDNO) al societăţii emitente, numărul de înregistrare al fiecărei emisiuni acordat de Comisia Naţională a Pieţei Financiare;
[Art.164 al.(3), lit.a) modificată LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
[Art.164 al.(3), lit.a) modificată prin LP130-XVI din 07.06.07, MO94-97/06.07.07 art.418]
b) numele, alte date din actul de identitate, domiciliul acţionarului sau al deţinătorului de
obligaţiuni persoană fizică; denumirea, numărul de identificare de stat (IDNO) şi sediul acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni persoană juridică ori deţinătorului nominal de acţiuni sau obligaţiuni;
[Art.164 al.(3), lit.b) modificată LP90 din 29.05.14, MO169-173/27.06.14 art.379]
c) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul, clasa şi valoarea nominală a acţiunilor sau obligaţiunilor deţinute de fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni;
d) data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni a dobîndit sau a înstrăinat acţiuni sau obligaţiuni.
[Art.164 al.(3) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(4) Registrul trebuie să aibă o rubrică specială în care se menţionează sechestrul, gajul sau o altă grevare a acţiunilor sau obligaţiunilor fiecărui acţionar sau deţinător de obligaţiuni.
(1) Societatea pe acţiuni este obligată să elibereze certificate de acţiuni sau de obligaţiuni deţinătorilor de acţiuni sau de obligaţiuni materializate.
(2) Certificatul confirmă că persoana căreia îi este eliberat deţine un anumit număr de acţiuni
sau de obligaţiuni ale societăţii emitente.
[Art.165 modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(1) Acţionarul este în drept să înstrăineze liber, în condiţiile legii, acţiunile deţinute. (2) Societatea este obligată să răscumpere acţiunile plasate de ea în cazul:
a) împlinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea acţiunilor;
b) introducerii în actul de constituire a unor clauze care limitează drepturile acţionarului;
c) încheierii unor tranzacţii de proporţii în modul stabilit de lege;
[Art.166 al.(2), lit.c) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
d) reorganizării societăţii dacă răscumpărarea acţiunilor se impune. e) altor situaţii prevăzute de lege.
[Art.166 al.(2), lit.e) introdusă prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102] (3) Acţionarul are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în cazurile stabilite de lege. [Art.166 al.(3) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(4) Acţionarul nu are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în cazul cînd s-a adoptat o
hotărîre de dizolvare a societăţii.
[Art.166 al.(4) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
(5) Hotărîrea de răscumpărare a acţiunilor se adoptă de către adunarea generală a acţionarilor dacă actul de constituire nu atribuie această funcţie consiliului societăţii.
(6) Acţiunile se răscumpără la preţul de piaţă dacă legea nu prevede altfel.
[Art.166 al.(6) modificat prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
Acţionarii care deţin 5% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au dreptul:
a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor;
b) să propună candidaţi în consiliul societăţii şi pentru funcţia de cenzor;
c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii;
d) să exercite alte drepturi prevăzute de lege.
[Art.167 lit.d) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
Acţionarii care deţin 10% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au dreptul:
a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii;
b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea suplimentară dacă cererea este bazată pe concluzia unui auditor;
c) să ceară, în numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat acesteia de membrii organelor
ei.
Normele cu privire la conducere, administrare şi reprezentare a societăţii pe acţiuni sînt
stabilite prin lege şi actul de constituire.
(1) Societatea pe acţiuni este obligată să publice, cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea
adunării generale anuale a acţionarilor, în publicaţiile sale bilanţul contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea contabilă a acţiunilor şi a obligaţiunilor, alte date, conform legii.
(2) Societatea pe acţiuni este obligată să pună la dispoziţia acţionarilor, în condiţiile legii şi ale
actului de constituire, informaţii despre conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii, despre situaţia financiară şi altele, inclusiv actul de constituire, certificatul de înregistrare a societăţii şi a acţiunilor, regulamentele societăţii, procesele-verbale ale adunărilor generale, ale consiliului, lista membrilor consiliului, a administratorilor, contractele cu registratorul, cu auditorul, dările de seamă contabile şi fiscale, rapoartele cenzorului.
(3) La cererea acţionarilor, societatea este obligată să elibereze, pe cheltuiala solicitanţilor,
copii şi extrase de pe documentele indicate la alin.(2).
(1) Cooperativă este asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale.
(2) Cooperativa nu poate avea mai puţin de 5 membri. Calitatea de membru de cooperativă o poate avea persoana fizică de la vîrsta de 16 ani şi persoana juridică.
(3) Membrul cooperativei suportă riscul ce rezultă din activitatea acesteia în limita participaţiunii deţinute în patrimoniul ei, inclusiv partea nevărsată.
(4) Denumirea cooperativei trebuie să conţină cuvîntul “cooperativă” şi să indice în limba de
stat scopul principal al activităţii sale.
(5) Particularităţile şi statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative, precum şi drepturile şi obligaţiile membrilor lor se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi.
(1) În statutul cooperativei trebuie să se indice:
a) denumirea;
b) obiectul de activitate şi scopul;
c) sediul;
d) aporturile membrilor în capitalul social, modul şi termenul de vărsare a acestora;
e) prestaţia în bani sau în alte bunuri la care pot fi obligaţi membrii, precum şi natura şi valoarea acestor prestaţii;
f) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale cooperativei; g) modul de reprezentare;
h) regulile de convocare a adunării generale a membrilor;
i) filialele şi reprezentanţele societăţii;
j) alte date stabilite de lege.
(2) Nu sînt valabile, decît în cazul includerii în statut, dispoziţiile cu privire la:
a) aporturile în natură, obiectul acestora şi preţul pentru care sînt acceptate, precum şi membrul care le face;
b) răspunderea individuală a membrilor;
c) derogările de la lege privind intrarea în cooperativă, retragerea şi excluderea membrului;
d) întinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului;
e) calculul şi destinaţia excedentului activ al exerciţiului financiar şi în cazul lichidării;
f) cota în a cărei limită unii membri pot participa la capitalul social. (3) Statutul poate prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Statutul se întocmeşte în limba de stat şi se semnează de către toţi membrii fondatori.
Înregistrarea de stat a cooperativelor se efectuează în modul stabilit pentru societăţile comerciale.
(1) Cooperativa are un capital social variabil. El reprezintă suma tuturor participaţiunilor membrilor cooperativei în conformitate cu statutul ei.
(2) Pînă la înregistrarea cooperativei, membrul este obligat să depună integral participaţiunea sa dacă legea sau statutul cooperativei nu prevede altfel.
(3) Membrii cooperativei sînt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului
contabil anual, să recupereze, prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, cooperativa poate fi desfiinţată prin hotărîre judecătorească, la cererea creditorilor. Membrii cooperativei poartă răspundere subsidiară solidară pentru obligaţiile ei în limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru.
(4) Patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se repartizează între membrii acesteia în
conformitate cu statutul ei.
(1) Organul suprem de conducere al cooperativei este adunarea generală a membrilor ei. În cooperativa cu peste 50 de membri poate fi creat un consiliu de observatori, care va exercita controlul asupra activităţii organelor ei executive. Membrii consiliului de observatori nu au dreptul să activeze în numele cooperativei.
(2) Organele executive ale cooperativei – consiliul de administraţie şi preşedintele cooperativei – exercită administrarea curentă şi se subordonează consiliului de observatori şi adunării generale.
(3) Preşedinte al cooperativei, membri ai consiliului de observatori şi ai consiliului de administraţie pot fi doar membrii cooperativei. Aceeaşi persoană nu poate fi concomitent membru al consiliului de observatori şi al consiliului de administraţie sau preşedinte al cooperativei.
(4) Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de emitere a deciziilor se stabilesc de lege şi de statutul cooperativei.
(5) De competenţa exclusivă a adunării generale ţin:
a) modificarea statutului;
b) formarea consiliului de observatori şi ridicarea împuternicirilor membrilor lui, atribuirea şi ridicarea împuternicirilor organelor executive ale cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului de observatori;
c) aprobarea dărilor de seamă anuale şi a bilanţului contabil anual, repartizarea pierderilor;
d) deciderea asupra reorganizării şi lichidării cooperativei.
(6) Prin legislaţia cu privire la cooperative şi prin statutul cooperativei, competenţei exclusive a adunării generale pot fi atribuite şi alte chestiuni. Problemele a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a adunării generale sau a consiliului de observatori nu pot fi date în competenţa organelor executive ale cooperativei.
(7) Membrul cooperativei are dreptul la un singur vot în adunarea generală.
(1) Cooperativa poate primi oricînd noi membri.
(2) Statutul cooperativei poate stabili unele condiţii particulare la admiterea a noi membri.
(1) Calitatea de membru al cooperativei încetează prin retragere, excludere, deces sau lichidare.
(2) Membrul are dreptul să se retragă din cooperativă pînă la adoptarea deciziei de dizolvare. (3) Membrului care se retrage din cooperativă i se compensează valoarea participaţiunii sau i
se transmite patrimoniu corespunzător participaţiunii sale. Calculele se efectuează conform
bilanţului de la data retragerii, iar dacă retragerea are loc pe parcursul exerciţiului financiar, restituirea se face conform ultimului bilanţ.
(4) Membrul cooperativei poate, dacă statutul nu prevede altfel, să înstrăineze oricînd
participaţiunea sa către un alt membru sau un terţ care urmează să devină membru, retrăgîndu-se astfel din cooperativă fără a cere partea sa din patrimoniu.
(5) Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărîre a adunării generale în cazul neexecutării sau al executării neconforme a obligaţiilor atribuite prin statutul cooperativei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de statutul cooperativei. Membrul exclus din cooperativă are dreptul la restituirea participaţiunii în conformitate cu alin.(3).
(6) Participaţiunea se transmite prin succesiune dacă statutul cooperativei nu prevede altfel. În
cazul în care nu pot deveni membri ai cooperativei, succesorilor li se achită valoarea participaţiunii.
(7) Urmărirea participaţiunii pentru datorii personale se permite doar în cazul insuficienţei
unui alt patrimoniu al membrului cooperativei pentru achitarea lor în modul prevăzut de lege sau de statutul cooperativei.
Cooperativa se reorganizează şi lichidează în modul stabilit pentru societatea comercială.
municipale
(1) Întreprinderile de stat se fondează şi se dotează de către Guvern sau de alte organe abilitate prin lege.
(2) Întreprinderile municipale se fondează şi se dotează de către autorităţile administraţiei publice locale.
(3) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale sînt persoane juridice şi răspund pentru
obligaţii cu tot patrimoniul lor.
(4) Statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi ale întreprinderilor municipale. Aceste întreprinderi nu poartă răspundere pentru obligaţiile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale.
(5) Particularităţile fondării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor de stat şi întreprinderilor municipale se reglementează de prezentul cod, de legislaţia cu privire la întreprinderile de stat şi la întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publică locală, de alte acte normative, precum şi de statutele-model ale acestor întreprinderi.
necomerciale
(1) Organizaţie necomercială este persoana juridică al cărei scop este altul decît obţinerea de venit.
(2) Organizaţii necomerciale sînt:
a) asociaţia; b) fundaţia; c) instituţia.
(1) Asociaţie este organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi juridice asociate, în modul prevăzut de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale.
(2) Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, asociaţie religioasă, partid sau de altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, alte forme în condiţiile legii.
(3) În asociaţie, calitatea de membru se consemnează.
(4) Patrimoniul transmis asociaţiei de către fondatori (asociaţi) este proprietatea ei. Asociaţia utilizează acest patrimoniu în scopurile stabilite în statut.
(5) Membrii nu-şi păstrează drepturile asupra patrimoniului transmis asociaţiei în proprietate, nici asupra cotizaţiilor de membru. Ei nu răspund pentru obligaţiile asociaţiei, iar aceasta nu răspunde pentru obligaţiile membrilor săi.
(6) Particularităţile constituirii, ale activităţii, statutul juridic al diferitelor tipuri de asociaţii se
stabilesc prin lege.
(1) Fundaţie este organizaţia necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai multe persoane fizice şi juridice, dotată cu patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire.
(2) Fundaţia poate fi constituită şi prin testament.
(1) Instituţie este organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţămînt şi altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată parţial sau integral de acesta (aceştia).
(2) Patrimoniul se consideră transmis de fondator instituţiei cu drept de proprietate dacă actul
de constituire nu prevede altfel.
(3) Pot avea calitate de fondator persoanele fizice şi cele juridice, inclusiv persoanele juridice de drept public.
(4) Fondatorul răspunde pentru obligaţiile instituţiei în măsura în care patrimoniul acesteia nu este suficient pentru stingerea lor.
(5) Instituţia poate fi publică sau privată.
(1) Instituţia publică se constituie în baza unui act emis de autoritatea publică şi este finanţată, integral sau parţial, de la bugetul acesteia din urmă.
(2) Instituţia publică nu are dreptul să instituie alte persoane juridice, cu excepţia uniunilor de persoane juridice şi a instituţiilor create de către instituţiile de învăţămînt superior de stat cu autonomie universitară cu acordul fondatorului.
[Art.184 al.(2) în redacţia LP155 din 28.06.13, MO173-176/09.08.13 art.582]
(1) Instituţia privată se constituie în baza hotărîrii persoanei fizice sau juridice de drept privat, care o dotează potrivit scopului preconizat.
(2) Hotărîrea de constituire a instituţiei private se autentifică notarial.
(1) Organizaţia necomercială acţionează în bază de statut dacă legea nu prevede altfel. (2) Statutul trebuie să fie semnat de toţi fondatorii dacă legea nu prevede altfel.
(3) În statutul organizaţiei necomerciale trebuie să se indice:
a) denumirea;
b) scopul şi obiectul de activitate;
c) sediul;
d) numele, domiciliul, data naşterii, cetăţenia şi alte date din actele de identitate ale fondatorilor;
e) condiţiile şi modul de admitere în organizaţia necomercială, modul de retragere şi de
excludere a membrilor (pentru asociaţii);
f) modul de formare a patrimoniului, contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiile periodice ale membrilor;
g) modul de desemnare şi de revocare a membrilor organelor;
h) modul de constituire şi de lichidare a filialelor;
i) modul şi condiţiile de reorganizare;
j) modul de lichidare a organizaţiei;
k) alte date stabilite de lege pentru tipul respectiv de organizaţie necomercială. (4) Statutul poate prevedea şi alte clauze care nu contravin legii.
(1) Organizaţiile necomerciale sînt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzis de
lege, care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut.
(2) Activitatea care, conform legii, este supusă licenţierii va fi practicată de organizaţiile
necomerciale doar după obţinerea licenţei.
(1) Organizaţia necomercială este în drept să desfăşoare activitatea economică ce rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut.
(2) Pentru practicarea activităţii economice care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale şi cooperative.
(3) Dreptul unor anumite categorii de organizaţii necomerciale de a fonda societăţi comerciale şi cooperative poate fi limitat prin lege.
organizaţiei necomerciale
Normele de conducere, administrare şi reprezentare a organizaţiei necomerciale sînt stabilite prin lege şi statutul ei.
(1) Organizaţia necomercială trebuie să evite, în activitatea sa, conflictele de interese, iar în cazul apariţiei, le va soluţiona în conformitate cu art.191.
(2) Se consideră că există conflict de interese în cazul încheierii unui act juridic referitor la patrimoniul organizaţiei necomerciale între aceasta şi persoana interesată.
(3) În sensul prezentului articol, sînt consideraţi persoane interesate: conducătorul organizaţiei,
membrii organelor ei de conducere şi control, angajaţii, precum şi orice altă persoană care, datorită relaţiilor specifice cu organizaţia necomercială, poate condiţiona luarea de decizii privind încheierea de acte juridice în numele organizaţiei cu sine sau cu persoane cu care se află
în raporturi de rudenie de pînă la gradul trei inclusiv, în relaţii de muncă, sau cu persoane al căror
creditor este.
(1) Actele juridice cu conflict de interese trebuie să fie aprobate în prealabil de organul suprem al organizaţiei necomerciale dacă prin statut nu s-a stabilit competenţa unui alt organ colegial.
(2) Persoana interesată este obligată să repare prejudiciul adus organizaţiei necomerciale prin
încheierea unui act juridic cu conflict de interese dacă acesta nu a fost aprobat de organul competent.
(3) Pe lîngă reparaţia prejudiciului, persoana interesată trebuie să restituie organizaţiei necomerciale tot venitul obţinut ca urmare a încheierii actului juridic cu conflict de interese. Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea mai multor persoane interesate, ele vor purta răspundere solidară faţă de organizaţia necomercială.
teritoriale ca subiecte de drept civil
(1) Republica Moldova şi unităţile ei administrativ-teritoriale participă la raporturile reglementate de legislaţia civilă pe principiul egalităţii participanţilor la aceste raporturi – persoane fizice şi juridice.
(2) Subiectelor menţionate la alin.(1) se aplică normele care reglementează participarea
persoanelor juridice la raporturile reglementate de legislaţia civilă dacă din lege sau din
specificul acestor subiecte nu reiese altfel.
(1) Autorităţile administraţiei publice centrale pot să dobîndească şi să exercite drepturi şi
obligaţii patrimoniale şi personale nepatrimoniale în numele Republicii Moldova, precum şi să o reprezinte în instanţă de judecată, în limitele competenţei.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale pot să dobîndească şi să exercite drepturi şi
obligaţii patrimoniale şi personale nepatrimoniale în numele unităţilor administrativ-teritoriale în limitele competenţei.
(3) În cazul şi în modul prevăzut de lege, de decretele Preşedintelui Republicii Moldova, de
hotărîrile şi ordonanţele Guvernului şi de actele autorităţilor administraţiei publice locale, în numele lor pot acţiona, prin autorizare specială, persoane fizice şi juridice. Regulile mandatului se aplică în măsura în care nu contravin esenţei raportului juridic sau nu este stipulat expres altfel.
(1) Republica Moldova şi unităţile ei administrativ-teritoriale răspund pentru obligaţii cu toate bunurile ce le aparţin cu drept de proprietate privată.
(2) Republica Moldova nu poartă răspundere pentru obligaţiile unităţilor administrativ-
teritoriale.
(3) Unităţile administrativ-teritoriale nu poartă răspundere pentru obligaţiile Republicii
Moldova.
(4) Dispoziţiile alin.(2) şi (3) nu se răsfrîng asupra cazurilor în care Republica Moldova a acordat garanţii pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale sau acestea au acordat garanţii pentru obligaţiile Republicii Moldova.
(5) Particularităţile răspunderii civile a Republicii Moldova şi a unităţilor administrativ-
teritoriale în raporturi cu persoane fizice şi juridice străine sau cu alte state sînt stabilite prin lege.
Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.
(1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Actul juridic unilateral poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
(2) Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind obligaţiile şi contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.
(3) Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.
(4) Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau a mai multe părţi.
cu titlu oneros
(1) Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
(2) Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
şi de dispoziţie
(1) Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntîmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.
(2) Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită punere în valoare a unui bun sau patrimoniu.
(3) Act juridic de dispoziţie este actul care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept
sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.
(1) Consimţămînt este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic.
(2) Consimţămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat.
(1) Manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în
momentul în care parvine acesteia, indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei.
(2) Manifestarea de voinţă nu produce efecte în cazul în care celeilalte părţi i-a parvenit
anterior sau îi parvine în acelaşi timp o declaraţie de retractare.
(3) Valabilitatea manifestării de voinţă nu este afectată de decesul persoanei care şi-a exprimat voinţa, sau de lipsirea ei de capacitate de exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea voinţei.
consimţămîntului
Actul juridic se consideră neîncheiat în cazul în care esenţa consimţămîntului nu poate fi determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată şi nici din alte circumstanţe ale încheierii sale.
actului juridic
(1) Dacă efectul unui act juridic care trebuie îndeplinit faţă de altcineva depinde de acordul unui terţ, acordul sau dezacordul poate fi exprimat atît faţă de o parte, cît şi de cealaltă.
(2) Acordul nu necesită formele stabilite pentru actul juridic.
Acordul prealabil este revocabil pînă la încheierea actului juridic în măsura în care nu reiese altfel din raportul juridic în a cărui bază a fost dat acordul prealabil. Revocarea poate fi
exprimată atît faţă de o parte, cît şi de cealaltă.
(1) Acordul ulterior (confirmarea), în lipsa unor dispoziţii contrare, are efect retroactiv din momentul încheierii actului juridic.
(2) Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie pe care cel care a dat confirmarea
le-a făcut anterior confirmării sau care au avut loc în cursul executării silite, al îndeplinirii măsurii sechestrului ori au fost luate de administratorul insolvabilităţii.
neîndreptăţit
(1) Un act de dispoziţie încheiat cu privire la un lucru de o persoană neîndreptăţită produce efecte dacă este încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit.
(2) Actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit produce efecte dacă cel îndreptăţit îl confirmă sau dacă cel care încheie actul dobîndeşte ulterior bunul sau îl moşteneşte de la cel îndreptăţit şi răspunde nelimitat pentru obligaţiile succesorale. În cazul dobîndirii sau moştenirii, dacă au fost încheiate succesiv mai multe acte de dispoziţie incompatibile între ele, produce efecte doar actul care a fost încheiat primul.
(1) Obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic.
(2) Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil şi să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa.
(3) Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare.
(1) Actul juridic civil încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect.
(2) Cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrară.
(3) Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.
(1) Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris sau în formă autentică.
(2) Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege.
(3) Actul juridic care poate fi încheiat verbal se consideră încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l încheia.
(4) Tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia actul juridic în cazurile prevăzute de
lege sau de acordul părţilor.
(5) Orice modificare adusă unui act juridic trebuie să îmbrace forma stabilită pentru acel act. (6) Promisiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma cerută pentru acel act. Articolul 209. Forma verbală a actului juridic
(1) Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal.
(2) Actul juridic care se execută chiar la încheierea lui poate fi încheiat verbal. Excepţie fac actele juridice pentru care se cere formă autentică sau actele juridice pentru care forma scrisă este cerută pentru valabilitate.
(1) Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele
juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
(2) În cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în scris,
el poate fi încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat.
(3) Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul şi în modul
stabilit de lege ori prin acordul părţilor.
(4) Dacă, din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria mînă actul juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.
actului juridic
(1) Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
(2) Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor.
Forma autentică a actului juridic este obligatorie:
a) dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege;
b) în cazurile prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică;
c) în alte cazuri stabilite de lege.
[Art.212 în redacţia LP116 din 23.05.13, MO146-151/12.07.13 art.456]
(1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.
(2) Dacă una dintre părţi a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere formă autentică, iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu conţine elemente care contravin legii. În cazul acesta, nu se cere autentificarea notarială ulterioară a actului juridic.
(3) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea autentificării.
(1) Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează să fie înregistrat în modul stabilit prin lege.
(2) Poate fi stabilită prin lege condiţia înregistrării unor alte acte juridice.
(1) Dacă actul juridic ce urma să fie înregistrat este încheiat în forma cerută de lege, însă partea obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, instanţa de judecată, la cererea părţii interesate, este în drept să dispună prin hotărîre înregistrarea actului juridic. În cazul acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărîrii instanţei de judecată.
(2) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la înregistrarea actului juridic este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea înregistrării actului juridic.
(1) Actul juridic este nul în temeiurile prevăzute de prezentul cod (nulitate absolută).
(2) Actul juridic poate fi declarat nul, în temeiurile prevăzute de prezentul cod, de către instanţa de judecată sau prin acordul părţilor (nulitate relativă).
(1) Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut şi actual. Instanţa de judecată o invocă din oficiu.
(2) Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a actului lovit de
nulitate.
(3) Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă.
(1) Nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este stabilită sau de succesorii ei, de reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părţii
ocrotite pe calea acţiunii oblice. Instanţa de judecată nu poate să o invoce din oficiu.
(2) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa expresă sau tacită a persoanei în al cărei interes este stabilită nulitatea. Voinţa de a confirma actul juridic lovit de nulitate trebuie să fie certă şi evidentă.
(3) Pentru confirmarea actului juridic lovit de nulitate relativă, voinţa nu trebuie să fie
exprimată în forma cerută pentru încheierea actului juridic respectiv.
(4) Dacă fiecare parte poate invoca nulitatea actului juridic sau dacă mai multe persoane pot cere declararea nulităţii, confirmarea actului juridic de către o persoană nu le împiedică pe celelalte să invoce nulitatea.
(1) Actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii. Dacă din conţinutul său rezultă că poate înceta numai pentru viitor, actul juridic nu va produce efecte pentru viitor.
(2) Fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul imposibilităţii de restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei.
(3) Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic nul.
ordinii publice sau bunelor moravuri
(1) Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede altfel.
(2) Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule.
(3) Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea întregului act juridic dacă se poate presupune că acesta ar fi fost încheiat şi în lipsa clauzei declarate nulă.
(1) Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este nul. (2) Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este
nul. Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplică regulile respective.
(3) În cazul trecerii bunului dobîndit în baza unui act juridic fictiv la un terţ de bună-credinţă,
se consideră că trecerea a avut loc în baza unui temei juridic valabil.
(1) Actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin încheierea actului juridic nul dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitate de exerciţiu.
(1) Actele juridice încheiate de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani, cu excepţia celor stipulate la art.22 alin.(2), sînt nule.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat
minorului dacă nu demonstrează că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu
(1) Actul juridic încheiat de un minor în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în
capacitatea de exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului, dacă acest acord este cerut de lege, poate fi declarat nul de instanţa de judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat
celeilalte părţi dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic.
Actul juridic încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină într-un moment în care
nu putea să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
limitei împuternicirilor
În cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sînt limitate prin
contract, iar împuternicirile organului persoanei juridice – prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate prin mandat, lege sau cu cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat fără respectarea limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări.
(1) Actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Eroarea este considerabilă dacă la încheiere a existat o falsă reprezentare referitor la:
a) natura actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;
c) părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic.
(3) Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul actului juridic.
(4) Eroarea imputabilă celui al cărui consimţămînt este viciat nu poate servi temei pentru
anularea actului juridic.
(5) Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat, dar nu mai mult decît beneficiul pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul. Prejudiciul nu se repară în cazul în care se demonstrează că cel îndreptăţit la despăgubire ştia sau trebuia să ştie despre eroare.
(6) Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat dacă cealaltă parte este de
acord să-l execute în conformitate cu dorinţa părţii care intenţionează să conteste actul.
(1) Actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
(2) Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă
parte nu ar mai fi încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări.
(3) În cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai dacă se
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.
(1) Actul juridic încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ.
(2) Violenţa este temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se demonstrează că
este de natură să determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent.
(3) În sensul prezentului articol, nu există violenţă atunci cînd autorul ei nu a utilizat vreun
mijloc ilicit.
(1) Actul juridic pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o despăgubire pecuniară echitabilă.
(1) Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi
cealaltă parte poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Cererea de anulare, în cazul prevăzut la alin.(1), poate fi depusă în termen de un an de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.
Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat, este instituită, în favoarea unor persoane, o interdicţie cu
privire la dispoziţie poate fi declarat nul de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită interdicţia.
actului juridic
(1) Persoana îndreptăţită are dreptul să ceară anularea actului juridic pentru temeiurile
stipulate la art.227, 228 şi 230 în termen de 6 luni de la data cînd a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării.
(2) În temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusă în termen de 6 luni de la data cînd a încetat violenţa.
Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie cînd apariţia şi încetarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative depind de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.
(1) Este nulă condiţia care contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri sau condiţia a cărei îndeplinire este imposibilă. Actul juridic încheiat sub astfel de condiţie este nul în întregime.
(2) Condiţia a cărei survenire sau nesurvenire depinde de voinţa părţilor actului juridic este nulă. Actul juridic încheiat sub o astfel de condiţie este nul.
(1) Dacă actul juridic este încheiat sub condiţia survenirii unui eveniment oarecare într-un termen determinat, condiţia se consideră nerealizată dacă acest termen a expirat şi evenimentul nu a survenit.
(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia poate fi îndeplinită oricînd. Condiţia poate fi recunoscută nerealizată atunci cînd este evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă.
(1) În cazul în care actul juridic este încheiat sub condiţia nesurvenirii unui eveniment anumit într-un termen determinat, condiţia se consideră realizată chiar şi pînă la expirarea acestui termen dacă este evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă.
(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia se consideră realizată doar atunci cînd va fi evident că evenimentul nu va surveni.
(1) Persoana care a încheiat un act juridic sub condiţie determinată nu are dreptul, pînă la
realizarea condiţiei, să efectueze acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale.
(2) Dacă condiţia se realizează, iar persoana a întreprins deja acţiunile menţionate la alin.(1), ea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat astfel.
Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie suspensivă dacă apariţia drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative prevăzute de el depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un eveniment survenit, însă deocamdată necunoscut părţilor.
Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie rezolutorie dacă realizarea condiţiei atrage desfiinţarea actului juridic şi restabilirea situaţiei existente pînă la încheierea lui.
(1) Dacă survenirea condiţiei a fost reţinută cu rea-credinţă de partea pentru care survenirea condiţiei este dezavantajoasă, condiţia se consideră survenită.
(2) Dacă la survenirea condiţiei a contribuit cu rea-credinţă partea pentru care survenirea
condiţiei este avantajoasă, condiţia nu se consideră survenită.
(1) Un act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din împrejurările în care acţionează.
(2) Actul juridic încheiat de o persoană (reprezentant) în numele unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului.
(3) Dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat
reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.
(4) Dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă împuternicirile sale, actul produce efecte nemijlocit pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte trebuia, pornind de la împrejurările în care s-a încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. Aceeaşi regulă se aplică şi atunci cînd pentru cealaltă parte persoana contractantului nu are importanţă.
(5) Este interzisă încheierea prin reprezentant a actului juridic care, după natura lui, urmează a
fi încheiat nemijlocit de persoana contractantă sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege.
Actul juridic încheiat de reprezentant este valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în capacitatea de exerciţiu.
(1) Reprezentantul trebuie să încheie personal actele juridice pentru care este împuternicit. El poate să transmită împuternicirile unui terţ numai în cazul în care este împuternicit de reprezentat sau în cazul în care aceasta o cer interesele reprezentatului.
(2) Reprezentantul care a transmis unui terţ împuternicirile este obligat să aducă faptul cît mai
curînd la cunoştinţa reprezentatului, precum şi informaţia necesară despre substituitor. În cazul în care nu îndeplineşte această obligaţie, reprezentantul poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru acţiuni proprii.
(1) La declararea nulităţii pentru viciu de consimţămînt a actului juridic încheiat de reprezentant, se are în vedere doar consimţămîntul acestuia.
(2) Dacă reprezentantul împuternicit prin procură a acţionat în conformitate cu anumite indicaţii ale reprezentatului, ultimul nu are dreptul să invoce necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe care reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască.
(1) Acordarea împuternicirilor se efectuează prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţ în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea.
(2) Declaraţia de acordare a împuternicirilor nu trebuie efectuată în forma cerută pentru actul
juridic care urmează să fie încheiat în baza împuternicirilor. Această dispoziţie nu se aplică dacă astfel rolul protector al cerinţelor de formă este anihilat.
(1) Dacă sînt acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ, împuternicirile rămîn valabile pentru acesta pînă la anularea lor de către persoana care le-a acordat.
(2) În cazul în care o persoană, prin comunicare specială adresată unui terţ sau prin
comunicare publică, a anunţat că împuterniceşte o altă persoană cu dreptul de a o reprezenta, ultima are dreptul de reprezentare în primul caz faţă de terţul indicat, iar în al doilea caz faţă de orice altă persoană. Împuternicirile de reprezentare se păstrează pînă la anulare în ordinea în care sînt acordate.
Despre modificarea sau retragerea împuternicirilor terţii trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate. În cazul nerespectării acestei cerinţe, modificarea sau retragerea împuternicirilor nu poate fi opusă terţilor, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că aceştia ştiau sau trebuiau să ştie despre modificarea sau retragerea împuternicirilor în momentul încheierii actului juridic.
de reprezentare
(1) Dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare sau cu depăşirea împuternicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl confirmă ulterior. În acest caz, actul juridic poate fi confirmat atît expres, cît şi prin acţiuni concludente.
(2) Dacă cealaltă parte se adresează reprezentatului cu o cerere despre confirmarea actului,
confirmarea poate fi făcută numai printr-o declaraţie expresă adresată nemijlocit acestei părţi. Dacă declaraţia despre confirmare nu este trimisă celeilalte părţi în termen de 2 săptămîni de la data primirii cererii, se consideră că reprezentatul a refuzat să confirme actul juridic.
(3) Pînă la confirmare, partea care a încheiat actul juridic cu reprezentantul lipsit de împuterniciri, în cazul în care nu a ştiut despre lipsa împuternicirilor, poate renunţa la actul juridic printr-o declaraţie adresată reprezentatului sau reprezentantului.
fără împuterniciri
(1) Persoana care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant, în cazul în care nu poate demonstra că a avut împuterniciri, este obligată, la alegerea celeilalte părţi, să execute actul juridic sau să repare prejudiciul cauzat dacă reprezentatul refuză să confirme actul juridic.
(2) Dacă reprezentantul nu ştia despre lipsa împuternicirilor, el este obligat numai la repararea
prejudiciului care se datorează faptului că cealaltă parte era convinsă că împuternicirile există şi numai în măsura în care valabilitatea actului juridic prezenta interes pentru cealaltă parte.
(3) Reprezentantul care a acţionat fără împuterniciri este exonerat de răspundere dacă cealaltă
parte ştia sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor. Reprezentantul nu poartă răspundere nici în cazurile cînd era limitat în capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor cînd a acţionat cu încuviinţarea curatorului.
Reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în mod expres, să încheie
acte juridice în numele reprezentatului cu sine însuşi, nici în nume propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu excepţia cazului în care actul juridic constă exclusiv în executarea unei obligaţii.
(1) Procură este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi.
(2) Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie autentificată notarial.
(3) Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sînt
echivalate cu procurile autentificate notarial.
(4) Sînt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de:
a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale militare, în cazul în care sînt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-şef, sau de medicul de gardă;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau instituţiilor de
învăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsă în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful
instituţiei respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
(5) Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei, inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de administraţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura, de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la domiciliul persoanei care eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale în care este internată persoana care eliberează procura.
(1) Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului.
(2) În toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată notarial.
(1) Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură, ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
(2) Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
(3) Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă pînă la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
(2) Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este eliberată procura poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă.
(3) O dată cu încetarea valabilităţii procurii, încetează valabilitatea procurii de substituire.
Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze. Aceeaşi obligaţie o au succesorii celui care a eliberat procura în cazurile stipulate la art.255 alin.(1) lit.d) şi f).
(1) Actele juridice încheiate de reprezentant pînă la momentul cînd acesta a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămîn valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat.
(2) La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei
sînt obligaţi să restituie imediat procura.
(1) Reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sine stătător şi permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în vederea gestionării afacerii.
(2) Reprezentarea comercială concomitentă a diferiţilor participanţi la încheierea actului
juridic se admite doar dacă există un acord expres între părţi în acest sens şi în alte cazuri prevăzute de lege, reprezentantul comercial fiind ţinut să execute atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar.
(3) Reprezentantul comercial este în drept să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi
compensarea cheltuielilor de executare a procurii în părţi egale de la persoanele reprezentate concomitent în condiţiile alin.(2), dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
(4) Reprezentarea comercială se efectuează în bază de contract, încheiat în scris, cu indicarea
împuternicirilor reprezentantului, iar în cazul lipsei acestor împuterniciri, şi în bază de procură. (5) Reprezentantul comercial este obligat să nu divulge informaţiile confidenţiale ce i-au
devenit cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea procurii comerciale.
(6) Specificul reprezentării comerciale în anumite domenii ale activităţii de întreprinzător se stabileşte prin lege.
(1) Termenul se instituie prin lege, hotărîre judecătorească sau prin acordul părţilor.
(2) Indiferent de temeiul apariţiei, termenul se calculează după regulile stipulate în prezentul titlu.
Termenul se instituie prin indicare a unei date calendaristice, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va produce.
(1) Dacă începutul curgerii termenului este determinat de un eveniment sau moment în timp care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentului nu se ia în considerare la calcularea termenului.
(2) Dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile, această zi se
include în termen. Regula se extinde şi asupra zilei de naştere la calcularea vîrstei.
(1) Prin jumătate de an ori semestru se înţeleg 6 luni, prin trimestru – 3 luni, prin jumătate de lună – 15 zile, prin decadă – 10 zile.
(2) Dacă termenul este stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune din această perioadă, fracţiunea
se calculează la urmă.
(3) În cazul în care este indicat începutul, mijlocul sau sfîrşitul lunii, se are în vedere data de întîi, de cincisprezece sau, respectiv, ultima zi a lunii.
Dacă termenele de un an şi de o lună se calculează fără a se ţine cont de curgerea lui neîntreruptă, se consideră că luna are 30 de zile şi anul – 365 de zile.
(1) Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.
(2) Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.
(3) Termenul stabilit în săptămîni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămîni.
(4) Termenul expiră la ora 24 a ultimei zile a termenului. Dacă acţiunea trebuie săvîrşită la o organizaţie, termenul expiră la ora cînd această organizaţie, în conformitate cu normele stabilite, încheie programul de lucru.
(5) În cazul în care este mai scurt de o zi, termenul expiră la expirarea unităţii de timp
respective. Dispoziţia a doua din alin.(4) se aplică în modul corespunzător.
(6) Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice pînă la ora 24 a ultimei zile a termenului se consideră depuse în termen. Echivalează cu depunerea la poştă transmiterea textului documentului prin teletip, fax şi prin alte mijloace de comunicaţie.
Dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în vigoare, la locul executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea zi lucrătoare.
În cazul prelungirii, termenul nou se calculează din momentul expirării termenului precedent.
(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.
(2) Acţiunile privind apărarea drepturilor personale nepatrimoniale se prescriu numai în
cazurile expres prevăzute de lege.
Se prescriu în termen de 6 luni acţiunile privind:
a) încasarea penalităţii;
b) viciile ascunse ale bunului vîndut;
c) viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
d) litigiile ce izvorăsc din contractul de transport.
e) repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzelor sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrilor judecătoreşti.
[Art.268 lit.e) introdusă prin LP88 din 21.04.11, MO107-109/01.07.11 art.284]
(1) În contractul pentru executarea de lucrări, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei se prescrie în termen de 5 ani.
(2) În contractul de vînzare-cumpărare, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei nu se
prescrie înainte de trecerea a 5 ani de la executarea lucrării de construcţie.
(3) Pentru viciile materiilor prime sau ale materiilor livrate, destinate realizării unei construcţii, care au cauzat viciul acesteia, dreptul se prescrie în termen de 5 ani.
Actul juridic privind modificarea termenului de prescripţie extinctivă sau a modului de
calculare ori privind renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia este nul.
Acţiunea privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul expirării termenului de prescripţie extinctivă numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripţia, depusă pînă la încheierea dezbaterilor în fond. În apel sau în recurs, prescripţia poate fi opusă de îndreptăţit numai în cazul în care instanţa se pronunţă asupra fondului.
extinctivă
(1) Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.
(2) Dacă legea prevede altfel, prescripţia începe să curgă de la data cînd obligaţia devine exigibilă, iar în cazul obligaţiei de a nu face, de la data încălcării acesteia. În cazul în care dreptul subiectiv este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, termenul de
prescripţie extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului ori a realizării condiţiei. (3) În raporturile juridice în care nu este stipulat termenul executării obligaţiei sau în care executarea poate fi cerută oricînd, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
cînd debitorul trebuie să execute obligaţia.
(4) În acţiunile privind răspunderea delictuală, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
(5) Termenul de prescripţie extinctivă în cazul acţiunii în anulare a unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă de la data la care a încetat violenţa. În celelalte cazuri de anulare, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data la care cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut temeiul anulării.
(6) În cazul obligaţiilor regresive, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
cînd trebuia executată obligaţia principală.
(7) Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun înstrăinat sau al unei lucrări executate alta decît o construcţie, de la împlinirea unui an de la data preluării (predării) bunului sau lucrării, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, cînd prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data preluării (predării) construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, cînd prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
(8) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin.(7) sînt de o lună în cazul prevăzut la lit.a) şi, respectiv, de 3 luni în cazul prevăzut la lit.b).
(9) Cînd este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate.
creanţei sau al preluării datoriei
Cesiunea creanţei sau preluarea datoriei nu afectează cursul prescripţiei extinctive.
(1) Curgerea termenului de prescripţie extinctivă se suspendă dacă:
a) înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
b) executarea obligaţiilor este amînată (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rîndul forţelor armate puse pe picior de război;
d) creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are un reprezentant legal, cu excepţia cazurilor în care creditorul are capacitate de exerciţiu procesuală;
e) este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic litigios;
f) activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată;
g) se desfăşoară un proces de mediere în condiţiile Legii cu privire la mediere.
[Art.274 al.(1), lit.g) introdusă prin LP211 din 29.07.16, MO338-341/30.09.16 art.698]
(2) Cursul prescripţiei extinctive se suspendă doar dacă temeiurile de suspendare au apărut sau au continuat în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie extinctivă, iar dacă acest termen este de 6 luni sau mai scurt, înăuntrul lui.
(3) Curgerea termenului de prescripţie extinctivă continuă de la data încetării împrejurărilor
care servesc drept temei pentru suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi termenul scurs în perioada în care cursul prescripţiei extinctive este suspendat nu se include în termenul de prescripţie extinctivă. Termenul rămas se prelungeşte pînă la 6 luni, iar dacă termenul de prescripţie extinctivă este mai scurt de 6 luni, pînă la durata lui.
în cazul raporturilor familiale
Cursul prescripţiei extinctive se suspendă:
a) pentru cererile dintre soţi - pe durata căsătoriei;
b) pentru cererile dintre părinţi şi copii – pînă la atingerea majoratului de către copii;
c) pentru cererile dintre tutori sau curatori şi persoanele aflate sub tutela sau curatela lor – pe durata tutelei sau curatelei.
Prescripţia nu începe să curgă iar cea începută se suspendă între persoana care, în temeiul legii, al unei hotărîri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile unei alte persoane şi cel ale căror bunuri sînt astfel administrate, cît timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate.
(1) Cursul prescripţiei extinctive se întrerupe:
a) în cazul intentării unei acţiuni în modul stabilit;
b) în cazul în care debitorul săvîrşeşte acţiuni din care rezultă că recunoaşte datoria.
(2) După întreruperea cursului prescripţiei extinctive, începe să curgă un nou termen. Timpul scurs pînă la întreruperea cursului prescripţiei extinctive nu se include în noul termen de prescripţie extinctivă.
de pe rol
Dacă instanţa judecătorească a scos cererea de pe rol, cursul prescripţiei extinctive care a început pînă la intentarea acţiunii continuă fără întrerupere.
(1) În cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată constată că termenul de prescripţie extinctivă nu este respectat datorită unor împrejurări legate de persoana reclamantului, dreptul încălcat al persoanei este apărat.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Sînt imprescriptibile extinctiv pretenţiile:
a) privind apărarea drepturilor personale nepatrimoniale dacă legea nu prevede altfel;
b) deponenţilor faţă de instituţiile financiare privind restituirea depunerilor;
c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vieţii sau sănătăţii persoanei. În acest caz, se repară prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentării acţiunii, dar nu mai mare de 3 ani.
(1) După expirarea termenului de prescripţie extinctivă, debitorul poate refuza executarea
obligaţiei.
(2) Executarea benevolă a obligaţiei după expirarea termenului de prescripţie extinctivă nu constituie un act lipsit de temei juridic.
(3) Persoana care a executat obligaţia după expirarea termenului de prescripţie extinctivă nu are dreptul să ceară restituirea celor executate, chiar dacă, la data executării, nu cunoştea faptul expirării termenului de prescripţie extinctivă. Aceeaşi prevedere se aplică şi pentru recunoaşterea datoriilor conform contractului, precum şi pentru garanţiile asigurătorii date de debitor.
(1) Prescrierea unui drept garantat prin gaj nu împiedică pe cel îndreptăţit să ceară satisfacerea din bunul grevat.
(2) În cazul în care pentru garantare a fost transferat un drept, restituirea nu poate fi cerută din cauză că dreptul se prescrie. În cazul proprietăţii, restituirea lucrului poate fi cerută dacă dreptul garantat s-a prescris.
(3) Alin.(1) şi (2) nu se aplică la prescrierea drepturilor la dobînzi şi la alte prestaţii succesive
periodice.
O dată cu dreptul principal, se prescrie şi dreptul la prestaţiile suplimentare legate de dreptul principal, chiar şi atunci cînd termenul de prescripţie special pentru acest drept nu a început să curgă.
(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
(1) Bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sînt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege.
(1) Animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale.
(2) În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege.
(1) Bunul poate fi imobil sau mobil.
(2) La categoria de bunuri imobile se raportă terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor.
(3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un teren, pentru a fi reîntrebuinţate, atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sînt detaşate provizoriu de acesta dacă sînt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.
(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi alte bunuri.
(5) Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile, inclusiv banii şi valorile mobiliare, sînt considerate bunuri mobile.
Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplică în modul corespunzător şi drepturilor reale asupra acestor bunuri.
imobile
(1) Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor
drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat.
(2) Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor imobile este publică. Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat să elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi grevările înregistrate asupra oricărui imobil.
(3) Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat să elibereze, la cererea persoanei al cărei drept este înregistrat, un document ce ar confirma înregistrarea sau să aplice parafa pe documentul prezentat spre înregistrare.
(1) Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i se schimba destinaţia economică.
(2) Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierd calităţile şi destinaţia lui. (3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa poate fi considerat indivizibil. Articolul 292. Bunul principal şi bunul accesoriu
(1) Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriu atît timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sînt principale.
(2) Destinaţia comună poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacă părţile nu convin altfel. (4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu este opozabilă unui terţ care a dobîndit anterior
drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu-i înlătură această calitate. (6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în
bun accesoriu.
(1) Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii. Toate celelalte bunuri sînt nefungibile.
(2) Prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar un bun nefungibil poate fi considerat fungibil.
(1) Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.
(2) Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor
bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este fungibil.
(3) Prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate determinate generic, iar
bunurile determinate generic pot fi considerate determinate individual.
(1) Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Toate celelalte bunuri sînt neconsumptibile.
(2) Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi considerat neconsumptibil.
(1) Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul
privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.
(2) Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care, prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implică afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
(3) Bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes
public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobîndit de terţi prin uzucapiune.
(1) Dacă mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinat folosinţei comune atribuite de natura unificării, ele sînt considerate un singur bun (bun complex).
(2) Efectele actului juridic încheiat în legătură cu un bun complex se răsfrîng asupra tuturor părţilor componente ale bunului dacă actul respectiv sau legea nu prevede altfel.
(1) Universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale omogene considerate ca un tot întreg.
(2) Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel
care, privite împreună, sînt considerate ca un tot întreg.
(1) Fruct al lucrului este venitul, sporul şi productele pe care le dă acest lucru.
(2) Fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobîndite în urma folosirii acestui drept.
(3) Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea, veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le asigură prin intermediul raporturilor juridice.
(4) Împuternicirea asupra lucrului sau dreptului oferă posibilitatea reţinerii fructului acestui lucru sau drept în conformitate cu termenul şi volumul împuternicirii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(5) În cazul în care este obligată să restituie fructele, persoana poate cere compensarea
cheltuielilor suportate în legătură cu aceste fructe dacă respectivele cheltuieli sînt rezultatul unei gospodăriri judicioase şi nu depăşesc valoarea fructului.
(1) Drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept încît fără acesta nu poate exista. (2) Drept limitat este dreptul derivat de la un drept mai cuprinzător care este grevat cu acel
drept.
(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumirea de firmă, emblema comercială, marca de deservire etc.).
(2) Rezultatele activităţii intelectuale şi atributele de identificare şi de individualizare, ce
constituie obiecte ale dreptului exclusiv, pot fi utilizate de terţi doar cu consimţămîntul persoanei îndreptăţite.
(1) Moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată, obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
(2) Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valută străină se stabilesc prin lege.
(1) Posesiunea se dobîndeşte prin exercitarea voită a stăpînirii de fapt a bunului.
(2) Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpînirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu care este învestit de această persoană. Este posesor doar persoana care l-a învestit cu împuterniciri.
(3) Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumă că a conservat
această calitate pînă la probă contrară.
(4) Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt considerate coposesori.
(5) Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilor separate.
(6) Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesiunea prin
reprezentantul lor legal.
(1) Posesorul poate stăpîni bunul direct, prin putere proprie (posesiune nemijlocită), fie prin intermediul unei alte persoane (posesiune mijlocită).
(2) Dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş,
depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).
(1) Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi valorilor mobiliare, la purtător.
(2) Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei în care l-a posedat.
Dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la sfîrşitul unei perioade, se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade.
(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate considera îndreptăţită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale. Buna-credinţă este prezumată.
(2) Posesiunea de bună-credinţă încetează dacă proprietarul sau o altă persoană cu drept preferenţial înaintează posesorului pretenţii întemeiate.
În cazul în care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate să ceară noului posesor, în decursul a 3 ani, restituirea bunului. Această regulă nu se aplică în cazul în care noul posesor are dreptul preferenţial de posesiune. Revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol.
În cazul în care nu a fost lipsit de bun, dar este tulburat în orice alt mod în exercitarea posesiunii, posesorul de bună-credinţă poate cere, ca un proprietar, încetarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudicierea posesiunii. Pot fi cerute despăgubiri şi în cazul în care nu se
cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă.
(1) Posesorului legitim nu i se poate înainta cerere de predare a bunului. În perioada de posesiune legitimă, fructul bunului se consideră proprietate a lui dacă în mod expres nu este stipulat altfel.
(2) Dispoziţia alin.(1) se referă şi la raporturile dintre posesorul nemijlocit şi cel mijlocit.
bunului
(1) Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei îndreptăţite. În cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului.
(2) Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept compensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altor cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului, care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinîndu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.
(3) Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pînă cînd revendicările lui nu vor fi
satisfăcute.
(1) Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atît bunul, cît şi fructul bunului. El este obligat să compenseze contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Aceste prevederi nu exclud alte pretenţii împotriva posesorului de rea-credinţă.
(2) Posesorul de rea-credinţă poate cere compensarea cheltuielilor aferente bunului doar în cazul în care acestea, la momentul predării, duc la îmbogăţirea titularului de drept.
Posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla la persoana fizică sau juridică succedată.
(1) Posesiunea încetează dacă posesorul a renunţat definitiv şi expres la stăpînirea de fapt a bunului sau pierde în alt mod stăpînirea de fapt asupra lui.
(2) Imposibilitatea temporară de a exercita stăpînirea de fapt a bunului nu duce la încetarea posesiunii.
(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului. (2) Dreptul de proprietate este perpetuu.
(3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi bunul. Poate fi instituită prin lege obligaţia de folosire dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul poate fi obligat fie să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei contraprestaţii corespunzătoare.
(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se stabilesc prin lege.
(6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-i aparţine dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.
(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condiţiile legii.
(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi
imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei.
(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau,
în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti.
(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobîndite licit, cu excepţia celor destinate sau folosite pentru
savîrşirea de contravenţii sau infracţiuni. Caracterul licit al dobîndirii bunurilor se prezumă.
Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel.
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
proprietăţii
Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra bunului, dobîndite cu bună- credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate.
proprietate
(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană pentru sine se dobîndeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dreptul de proprietate se poate dobîndi, în condiţiile legii, prin ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărîre judecătorească atunci cînd aceasta este translativă de proprietate.
(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobîndi prin efectul unui act
administrativ.
(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobîndire a dreptului de proprietate.
(1) Dreptul de proprietate este transmis dobînditorului în momentul predării bunului mobil
dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobîndeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.
(1) Predare a bunului înseamnă remiterea bunului către dobînditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, în cazul în care acesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat.
(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care dă dreptul de dispoziţie asupra bunului este echivalată cu predarea bunului.
(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpîn devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesiune în condiţiile legii.
(2) Se consideră fără stăpîn bunurile mobile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de
proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.
(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.
(2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau fostului posesor, ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să-l predea autorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit.
(3) Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public se predă posesorului
încăperii sau mijlocului de transport, care preia drepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la recompensă.
(4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea acestuia doar în caz de intenţie sau de culpă gravă şi doar în limitele preţului lui.
(5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul său un anunţ despre bunul
găsit, avînd obligaţia de a-l păstra timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.
(6) Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea acestuia tinde să-i diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el este vîndut conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului se exercită în privinţa sumei încasate din vînzare.
bunului găsit
(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană îndreptăţită nu pretinde, în termen de 6 luni, transmiterea bunului găsit, acesta este remis, în baza unui proces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă pentru acesta din urmă titlu de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.
(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acesta trece în proprietatea
statului.
(3) Dacă, în conformitate cu prezentul articol, s-a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui animal, fostul proprietar poate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar faţă de animal, să ceară restituirea acestuia.
compensa cheltuielile şi de a plăti recompensă
(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să compenseze cheltuielile aferente păstrării lui. În cazul în care bunul găsit a fost vîndut, din suma încasată se reţin cheltuielile de păstrare şi comercializare.
(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să plătească celui care l-a găsit
o recompensă în proporţie de cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului.
(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompensei pentru el nu a putut fi stabilită pe cale amiabilă, cel care l-a găsit are dreptul la o sumă stabilită de instanţa de judecată.
(4) În cazul în care proprietarul a făcut ofertă publică de recompensă, cel care a găsit bunul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de instanţa de judecată.
(1) Comoară este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de proprietate.
(2) În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoară, ea aparţine pe jumătate
proprietarului bunului imobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel. Acestuia din urmă nu i se cuvine însă nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului. Consimţămîntul proprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la proba contrară.
(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri) recunoscut ca monument al istoriei sau culturii, acesta este transmis în proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă în proporţie de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal între
proprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şi descoperitor dacă acordul dintre
ei nu prevede altfel. Recompensa se plăteşte în întregime proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil ori a căutat în el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au efectuat, în interesul unor
terţi, inclusiv în cadrul exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperită comoara.
(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului terenului riveran numai dacă ele se formează treptat (aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape.
(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canale sau de alte ape nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o parte importantă, alipind-o la terenul altuia, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data cînd proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în
posesiune.
(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămîne proprietarul insulei astfel create.
(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se încorporează în mod durabil în acesta.
(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu materiale străine este
obligat să plătească valoarea materialelor. Dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să repare şi prejudiciul cauzat.
(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau să oblige terţul să le ridice pe cheltuială proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă,
proprietarul de teren nu poate cere ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.
(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz, el va dobîndi şi un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata
de existenţă a construcţiei. Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul
muncii, precum şi contravaloarea folosinţei terenului aferent.
(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire mai mare de o treime din suma calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi că persoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.
(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia poate pretinde separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.
(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încît nu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul principal.
(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunul principal şi s-a unit cu acesta fără ştirea proprietarului, ultimul poate cere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din separare ar rezulta vătămarea bunului principal.
(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din
prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei, care este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de asemenea prelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei.
(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu îi aparţine dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei, plătind proprietarului preţul materiei.
(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină pînă va primi de la proprietarul noului bun suma datorată.
(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.
(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte cealaltă materie prin
valoare şi cantitate, acesta poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.
mobilelor
(1) Dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Nu există bună-credinţă cînd dobînditorul ştia sau trebuia să ştie că cel de la care a dobîndit bunul nu era proprietarul lui.
Buna-credinţă trebuie să subziste pînă în momentul intrării în posesiune inclusiv.
(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în
cazul dobîndirii banilor, a valorilor mobiliare la purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie.
(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub nume de proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de proprietate se dobîndeşte în temeiul alin.(1) din momentul înregistrării.
Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al altuia, comportîndu-se ca un proprietar, dobîndeşte dreptul de proprietate asupra acestui bun.
Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesiune cu cea a autorului său.
(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decît
posesiunea utilă. Pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă. (2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau precară.
(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în
raport cu natura bunului.
(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană.
(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate fi cunoscută. (6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar.
(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
(9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă) nu poate
începe, iar dacă a început nu poate continua, în perioada în care este suspendată curgerea termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii de revendicare.
(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupe dacă a fost înaintată o
acţiune de revendicare faţă de persoana care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit. În acest caz, cursul prescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea.
(3) În cazul în care cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, timpul scurs pînă la
întrerupere nu se calculează. După întrerupere poate să înceapă un nou termen.
(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urma consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui în temeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia cazurilor cînd, conform legii, se efectuează:
a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea în proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea;
h) alte acţiuni prevăzute de lege.
(1) Proprietarul poate renunţa oricînd la dreptul de proprietate printr-o declaraţie în acest sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că a renunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.
(2) Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţat încetează atunci cînd un
terţ dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului.
(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se face printr-o declaraţie autentificată notarial şi înscrisă în registrul bunurilor imobile.
proprietarului
(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuată doar în temeiul unei hotărîri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract.
(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmărite în momentul dobîndirii dreptului de proprietate asupra acestora de către persoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.
(1) Dacă, în temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul de proprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp de un an din momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termen stabilit de lege.
(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de judecată, la cererea autorităţii administraţiei publice locale, poate dispune, după caz, înstrăinarea bunului
şi remiterea sumei obţinute către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare, sau transmiterea bunului în proprietate statului şi despăgubirea proprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoana a dobîndit în proprietate,
în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată eliberarea unei atare autorizaţii.
În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele încălcînd evident
regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîre judecătorească.
(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altă situaţie excepţională, proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul unei decizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.
(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui dacă, după încetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.
(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstrat în natură şi a fost restituit proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.
(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-un act administrativ. Actul administrativ cu privire la confiscare poate fi atacat în instanţă de judecată.
(1) Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi titulari.
(2) Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic.
(1) Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar
(proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitarea cotelor-părţi (proprietate în devălmăşie). (2) Dacă bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă pînă la proba contrară. (3) Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimul proprietăţii comune pe
cote-părţi.
pe cote-părţi
(1) Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţi ideale din bunul comun. Cotele-părţi sînt prezumate a fi egale pînă la probă contrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu se va putea face probă contrară decît prin înscrisuri.
(2) Coproprietarul care a făcut din contul său, cu acordul celorlalţi coproprietari, bunului comun îmbunătăţiri inseparabile are dreptul să ceară modificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor.
(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate comună pe cote-părţi în măsura care nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor sau, în caz de divergenţe, prin hotărîre judecătorească în baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor.
(3) Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă o parte din bunul comun corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc bunul plata unei compensaţii echitabile.
(4) Coproprietarul care exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun fără acordul celorlalţi coproprietari poate fi obligat la plata unei despăgubiri.
(1) Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor
coproprietarilor proporţional cotei-părţi deţinute dacă aceştia nu au stabilit altfel.
(2) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere sau de culegere a fructelor are dreptul la compensarea acestor cheltuieli de către coproprietari proporţional cotei lor părţi.
Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi proporţional cotei lor părţi.
comună pe cote-părţi
Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.
(1) În privinţa bunurilor proprietate comună pe cote-părţi nu se pot încheia acte de dispoziţie decît cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2) Actele de dispoziţie încheiate în lipsa unanimităţii sînt lovite de nulitate relativă dacă se
demonstrează că terţul este de rea-credinţă. În acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data cînd coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa cauzei de nulitate.
(3) Coproprietarul poate să înstrăineze cota sa parte, respectînd dreptul de preemţiune al
celorlalţi coproprietari.
(1) În cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi, cu excepţia vînzării la licitaţie, ceilalţi coproprietari au dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se vinde şi în aceleaşi condiţii.
(2) Vînzătorul cotei-părţi este obligat să notifice ceilalţi coproprietari că intenţionează să-şi
vîndă cota, indicînd preţul şi celelalte condiţii de vînzare. Dacă ceilalţi coproprietari renunţă să-şi exercite dreptul de preemţiune sau nu îl exercită în decursul unei luni din ziua notificării în cazul bunului imobil şi în decursul a 10 zile în cazul bunului mobil, vînzătorul are dreptul să vîndă oricărei persoane cota sa parte. Dacă mai mulţi coproprietari îşi manifestă intenţia de a dobîndi cota-parte, vînzătorul are dreptul să aleagă dintre aceştia cumpărătorul.
(3) Cînd cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de preemţiune, oricare coproprietar
poate intenta, în decursul a 3 luni, acţiune în instanţa de judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător.
(4) Cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea comună
nu se admite.
(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări cota-parte ideală a acestuia din bunurile proprietate comună pe cote-părţi sau pot cere instanţei de judecată împărţirea bunului, caz în care urmărirea se face asupra părţii din bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) În cazul vînzării silite a unei cote-părţi, executorul judecătoresc va notifica pe ceilalţi
coproprietari cu cel puţin 10 zile înainte de data vînzării. La preţ egal, coproprietarii vor avea dreptul de preemţiune la adjudecarea cotei-părţi.
(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul comun ori sumele rezultate din împărţire.
(4) Actele de suspendare a împărţirii pot fi opuse creditorilor dacă sînt autentificate sau, după
caz, sînt îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
(5) Creditorii personali ai unui coproprietar pot, de asemenea, să intervină pe cheltuiala lor la împărţirea cerută de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă ataca o împărţire săvîrşită, decît în cazul cînd aceasta a avut loc în lipsa lor, fără a se ţine seama de opoziţia pe care au făcut- o şi în cazul cînd împărţirea este simulată ori se efectuează astfel încît creditorii nu pot face opoziţie.
(6) Dispoziţiile alin.(5) sînt aplicabile şi în cazul creditorilor care au drept de garanţie asupra
bunului proprietate comună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea bunului.
(1) Coproprietarii pot solicita instanţei de judecată excluderea coproprietarului care, prin fapta sa, prin fapta celor cărora le-a cedat folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă în mod grav drepturile celorlalţi coproprietari.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), coproprietarul este obligat la înstrăinarea cotei sale. În caz de
refuz, vînzarea ei silită se dispune prin hotărîre judecătorească.
(1) Dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie avînd proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decît în comun.
(2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.
(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură între două terenuri care se află în intravilan este
prezumată a fi în proprietatea comună pe cote-părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn de necomunitate conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune.
(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va considera un bun accesoriu.
Înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se poate face decît o dată cu dreptul asupra terenului.
(1) Încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire poate fi cerută oricînd dacă legea, contractul sau hotărîrea judecătorească nu prevede altfel.
(2) Împărţirea poate fi cerută chiar şi atunci cînd unul dintre coproprietari a folosit exclusiv
bunul, afară de cazul cînd l-a uzucapat, în condiţiile legii.
(3) Împărţirea poate fi făcută prin înţelegere a părţilor sau prin hotărîre judecătorească.
(1) Împărţirea este inadmisibilă în cazurile la care se referă art.355 şi 356, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Împărţirea poate fi efectuată în cazul părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau
apartamente atunci cînd există acordul tuturor coproprietarilor ori cînd bunurile în cauză nu mai sînt destinate folosirii în comun.
(1) Contractele privind amînarea împărţirii nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, contractele trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrul
bunurilor imobile.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate dispune, la cererea oricărui coproprietar, împărţirea chiar înainte de perioada stabilită prin contract.
(3) Instanţa de judecată poate dispune amînarea împărţirii dacă aceasta s-ar impune în vederea protecţiei intereselor celorlalţi coproprietari. Instanţa poate dispune împărţirea dacă împrejurările avute în vedere la data pronunţării hotărîrii de amînare s-au modificat.
este lipsit de sau limitat în capacitatea de exerciţiu
Dacă un coproprietar este lipsit de sau limitat în capacitatea de exerciţiu, împărţirea poate fi făcută prin înţelegerea părţilor numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz.
comună pe cote-părţi
(1) Împărţirea bunului proprietate comună pe cote-părţi se face în natură, proporţional cotei- părţi a fiecărui coproprietar.
(2) Dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu este partajabil în natură, împărţirea se face prin:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unui ori a mai multor coproprietari, la cererea lor;
b) vînzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie şi
distribuirea preţului către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
(3) În cazul în care unui dintre coproprietari îi este atribuită o parte reală mai mare decît cota sa parte, celorlalţi coproprietari li se atribuie o sultă.
(4) Împărţirea se efectuează în modul stabilit de lege.
(5) Părţile reale stabilite de instanţă de judecată pot fi distribuite prin tragere la sorţi, după caz.
(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor, născute în legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea.
(2) Suma necesară stingerii obligaţiilor care decurg din alin.(1) va fi preluată, în lipsa unei
stipulaţii contrare, din preţul vînzării bunului comun cu ocazia împărţirii şi va fi suportată de către coproprietari proporţional cotei-părţi a fiecăruia.
(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite numai de la data împărţirii, cu excepţia bunurilor imobile asupra cărora dreptul de proprietate apare la data înscrierii în registrul bunurilor imobile.
(2) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar asupra bunului proprietate comună
pe cote-părţi rămîn valabile şi sînt opozabile celui care a dobîndit bunul în urma împărţirii.
(3) Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se strămută de drept asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin împărţire.
(4) Împărţirea care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nu este opozabilă creditorului care deţine o ipotecă asupra unei cote-părţi dacă acesta nu a consimţit la împărţire sau dacă debitorul său nu conservă dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective din bun.
(1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile privitoare la obligaţia de garanţie a vînzătorului aplicîndu-se în modul corespunzător.
(2) Fiecare din coproprietari este obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvîrşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de împărţire.
(1) Împărţirea poate fi desfiinţată pentru aceleaşi cauze ca şi actele juridice.
(2) Împărţirea făcută fără participarea tuturor coproprietarilor este lovită de nulitate absolută. (3) Împărţirea este valabilă chiar dacă nu cuprinde toate bunurile proprietate comună pe cote-
părţi. Pentru bunurile omise se poate face oricînd o împărţire suplimentară.
(4) Nu poate invoca nulitatea relativă a împărţirii coproprietarul care, cunoscînd cauza de nulitate, înstrăinează total sau parţial bunurile atribuite.
comună în devălmăşie
(1) În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părţi ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie.
(2) Proprietăţii comune în devălmăşie se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire
la proprietatea comună pe cote-părţi dacă prezenta secţiune nu prevede altfel.
Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comun potrivit destinaţiei acestuia, fără a limita dreptul celorlalţi coproprietari dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntul celorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi administrare a bunului proprietate comună în devălmăşie dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
proprietate comună în devălmăşie
(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobil proprietate comună în devălmăşie dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel.
(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie este necesar acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi.
(3) Actul juridic de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietarii devălmaşi poate fi declarat nul dacă se face dovadă că cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie, despre faptul că ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.
devălmăşie
Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va face proporţional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor devălmaşi este prezumat a fi egal.
(1) Bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri.
(2) Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în
devălmăşie pînă la proba contrară.
(1) Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei, precum şi cele dobîndite de ei în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt proprietatea exclusivă a soţului căruia i-a aparţinut sau care le-a dobîndit.
(2) Bunurile de folosinţă individuală (îmbrăcăminte, încălţăminte şi altele asemenea), cu
excepţia bijuteriilor şi a altor obiecte de lux, sînt bunuri personale ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sînt dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soţilor.
(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lor comună în devălmăşie dacă
se constată că în timpul căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestor bunuri.
în devălmăşie a soţilor în caz de împărţire a bunurilor
(1) În cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor, părţile lor se
consideră egale.
(2) Bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor pot fi împărţite atît la divorţ, cît şi în timpul căsătoriei. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care vor fi dobîndite în viitor.
a bunurilor sale
(1) Proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia. (2) Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocit pentru care posedă
are dreptul preferenţial de posesiune în raport cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel care are un drept superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.
(3) De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului de rea-credinţă de la
momentul dobîndirii posesiunii, posesorul răspunde faţă de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv.
(4) În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica în modul corespunzător prevederile art.307, 310-312.
(5) Dacă a dobîndit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvîrşirea unei infracţiuni,
posesorul răspunde faţă de proprietar în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală.
aflate în posesiunea unui dobînditor de bună-credinţă
(1) Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoană care nu a avut dreptul să-l
înstrăineze, proprietarul poate să-l revendice de la dobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut de proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar în posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt mod din posesiunea acestora, fără voia lor.
(2) Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile în toate cazurile.
(3) Banii, titlurile de valoare la purtător şi bunurile dobîndite la licitaţie nu pot fi revendicate de la un dobînditor de bună-credinţă.
nu sînt legate de privarea de posesiune
(1) Dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decît prin uzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autorului încetarea încălcării. El poate cere, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Pot fi solicitate despăgubiri şi în cazul în care nu se cere încetarea încălcării sau executarea acestei cerinţe este imposibilă.
(2) Dacă există temei de a presupune că se vor face încălcări ulterioare, proprietarul poate
intenta o acţiune negatorie.
(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) nu se aplică dacă proprietarul trebuie, în temeiul legii şi al drepturilor unor alte persoane, să admită influenţa asupra bunului.
Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate, pe lîngă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil de unde se pot produce influenţe reciproce.
(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice influenţa pe care o exercită asupra bunului său gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită din terenul vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosirea bunului sau dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat să suporte o asemenea influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea recunoscută obişnuită în localitatea respectivă şi limitele economice admisibile, proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează influenţa o compensaţie corespunzătoare în formă bănească.
(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu certitudine că prezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.
(2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată respectîndu-se distanţa de la hotar stabilită de
lege, demolarea sau interzicerea exploatării acestora poate fi cerută doar în cazul în care afectarea inadmisibilă s-a produs în mod evident.
Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol.
(1) Cursurile de apă şi pînza freatică din mai multe terenuri nu pot fi deviate sau manipulate de proprietarul oricărui teren astfel încît cantitatea sau calitatea apei să fie modificată în
dezavantajul proprietarului unui alt teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior.
(3) Dacă curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii terenului inferior, proprietarul acestuia din urmă poate cere autorizarea instanţei de judecată de a face pe terenul său lucrările necesare schimbării direcţiei apelor, suportînd toate cheltuielile aferente. La rîndul său, proprietarul terenului superior este obligat să nu efectueze nici o lucrare de natură să agraveze situaţia terenului inferior.
(1) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica curgerea provocată de proprietarul terenului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care ţîşnesc pe acest din urmă teren, datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul terenului superior, cazul apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), proprietarul terenului superior este obligat să aleagă calea şi
mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime terenului inferior, rămînînd obligat la plata unei despăgubiri juste şi prealabile către proprietarul acestuia din urmă.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică atunci cînd pe terenul inferior se află o construcţie,
împreună cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir.
Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveran opus lucrări utile de captare a apei.
(1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, să ofere acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului său decît cu o cheltuială excesivă.
(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia menţionată la alin.(1) pretinzînd că ar putea da
surplusului de apă o altă destinaţie decît satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere proprietarului aflat la nevoie despăgubiri suplimentare cu condiţia că va dovedi existenţa reală a destinaţiei pretinse.
proprietarului terenului inferior
(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului de pe terenul său cu condiţia de a nu aduce atingere drepturilor dobîndite de proprietarul terenului inferior.
(2) Proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apă pentru necesităţile curente.
Acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţa să cadă exclusiv pe
teritoriul proprietarului.
Fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră fructe de pe acel teren.
(1) Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns la el de pe terenul vecin. Aceeaşi regulă se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atîrnă de pe terenul vecin.
(2) Dreptul prevăzut la alin.(1) nu se acordă proprietarului în cazul în care rădăcinile şi ramurile nu împiedică folosirea terenului său.
(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă de linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, în lipsă, conform obiceiului locului, astfel încît să nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin.
(2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii, trebuie
sădiţi la distanţa stipulată de lege, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului, dar care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar.
(3) În caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin.(1) şi (2), proprietarul vecin este
îndreptăţit să ceară scoaterea ori tăierea la înălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuiala proprietarului terenului pe care acestea sînt ridicate.
cazul construcţiei
(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, a construit dincolo de limita terenului său, fără a i se putea imputa premeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcarea hotarului dacă nu a obiectat pînă sau imediat după depăşirea limitei.
(2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuie despăgubit cu o rentă în bani, plătită anual, cu anticipaţie.
(3) Cel îndreptăţit la rentă poate pretinde oricînd ca debitorul său să-i achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în schimbul transmiterii proprietăţii asupra acesteia.
(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sau verbal, să permită vecinului accesul pe teritoriul său, după caz, pentru efectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea unor alte lucrări pe terenul vecin.
(2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul său are dreptul la
compensarea prejudiciului cauzat doar prin acest fapt şi la restabilirea terenului în starea anterioară.
(3) În cazul în care, datorită unei forţe naturale sau forţe majore, un bun a pătruns pe un teren
străin sau a fost transportat acolo, proprietarul terenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu a purces el însuşi la căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţină proprietarului său, cu excepţia cazului cînd acesta renunţă la el. Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducerea terenului în situaţia anterioară.
(4) Proprietarul terenului care efectuează şi întreţine construcţii, plantaţii sau execută alte lucrări pe teritoriul său nu are dreptul să pericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.
(1) Dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces de folosinţă comună, conducte de alimentare cu apă, conducte de energie electrică, gaze, telecomunicaţii şi altele asemenea, proprietarul poate cere vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalarea comunicaţiei necesare.
(2) Trecerea urmează a se face în condiţii de natură să aducă o minimă atingere exercitării dreptului de proprietate asupra terenului. Vecinului al cărui teren este folosit pentru acces trebuie să i se plătească o justă şi prealabilă despăgubire care, prin acordul părţilor, poate fi efectuată sub formă de plată unică.
(3) Despăgubirea datorată conform alin.(2) se dublează atunci cînd lipsa accesului este o
urmare a faptei proprietarului care pretinde trecerea.
(1) Proprietarul de teren poate cere proprietarului de teren vecin să ia parte la instalarea unui hotar stabil de demarcare sau la restabilirea unui hotar deteriorat.
(2) Cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal dacă din raporturile existente între ei nu reiese altfel.
(1) Dacă în urma unei dispute este imposibilă determinarea hotarului adevărat, atunci pentru demarcare este decisivă posesiunea de fapt a vecinilor. Dacă posesiunea de fapt nu poate fi determinată, fiecărui teren îi este anexată o jumătate din porţiunea disputată.
(2) Dacă determinarea hotarului în conformitate cu prevederile alin.(1) duce la un rezultat ce contravine faptelor stabilite, în particular aduce atingere mărimii stabilite a terenului, hotarul se stabileşte, la cererea unei părţi, de către instanţa de judecată.
(1) Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa. Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.
(2) Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
(3) Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, în favoarea unei sau mai multor persoane existente la data deschiderii uzufructului.
(1) Uzufructul se poate constitui, prin lege sau act juridic, dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile. În cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate fi constituit prin hotărîre judecătorească.
(2) La constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi la înstrăinarea bunurilor care fac obiectul uzufructului.
(3) Obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se află în circuit civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.
(4) Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot
ce se uneşte sau se încorporează în acesta.
(1) Uzufructul se instituie cel mult pînă la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice dacă un termen mai scurt nu este stabilit prin lege sau prin act juridic.
(2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.
(3) Uzufructul încetează la decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice în al cărei folos a fost stabilit uzufructul.
(4) Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de
moarte sau lichidare este lovit de nulitate absolută.
(1) Uzufructul nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.
(2) Uzufructuarul poate închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al uzufructului dacă, la momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.
(3) Dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat în chirie sau arendă, uzufructuarul nu are dreptul să-l dea în chirie sau arendă fără acordul nudului proprietar sau fără autorizaţia instanţei de judecată dacă acest drept nu i-a fost acordat expres la momentul constituirii uzufructului.
(4) La stingerea uzufructului, nudul proprietar este obligat să menţină contractele de locaţiune sau de arendă, încheiate în modul stabilit. El poate totuşi să refuze menţinerea în cazul în care:
a) termenul contractului de locaţie sau de arendă depăşeşte, fără consimţămîntul lui, termenul obişnuit în conformitate cu uzanţele locale;
b) spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
c) întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de 12 ani;
d) un teren agricol a fost dat în arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
e) contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite, excesive pentru nudul proprietar.
(5) Nudul proprietar pierde dreptul de a refuza menţinerea contractului cînd locatarul sau arendaşul i-a stabilit un termen rezonabil în care nudul proprietar trebuia să declare despre menţinerea sau refuzul de a menţine, iar el a omis să facă aceasta în termenul stabilit.
(1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care acestea se află.
(2) La stabilirea uzufructului asupra unei universalităţi de bunuri, uzufructuarul şi nudul proprietar sînt obligaţi să-şi acorde asistenţă reciprocă în vederea întocmirii inventarului.
(3) Inventarul trebuie să conţină menţiunea despre data întocmirii, să fie semnat de ambele părţi, iar la cererea unei din părţi semnătura trebuie autentificată.
(4) Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie întocmit de către organul competent. (5) Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin.(4) sau autentificarea semnăturii
suportă cheltuielile aferente.
(1) Uzufructul este gratuit în cazul nestipulării exprese a caracterului oneros.
(2) Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar, cu excepţiile prevăzute de lege sau de contract.
(3) Uzufructuarul este ţinut pentru obligaţiile de plată (impozite, taxe) faţă de stat pentru obiectul uzufructului.
(1) Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produce obiectul uzufructului dacă nu
este stipulat altfel. Fructele obiectului uzufructului trec în proprietatea uzufructuarului la data culegerii lor.
(2) Fructele neculese în momentul deschiderii dreptului la uzufruct sînt ale uzufructuarului, iar
cele neculese la sfîrşitul perioadei de uzufruct sînt ale nudului proprietar dacă actul prin care s-a instituit uzufructul nu prevede altfel. Veniturile se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional duratei uzufructului său. Aceste prevederi sînt aplicabile arenzii, chiriei imobilelor, dividendelor şi dobînzilor obţinute.
Dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul are dreptul să dispună de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituie contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului.
(1) Dacă uzufructul se răsfrînge asupra unei creanţe care devine scadentă în timpul uzufructului, plata se face uzufructuarului, care eliberează chitanţă.
(2) La încheierea uzufructului, tot ceea ce a fost primit ca plată se transmite nudului proprietar.
(1) Dreptul de vot acordat de o acţiune sau de o altă valoare mobiliară, de o fracţiune din coproprietate sau de un alt bun aparţine uzufructuarului.
(2) Dreptul de vot aparţine nudului proprietar dacă are ca efect modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social ori bunul deţinut în coproprietate, schimbarea destinaţiei acestui bun sau lichidarea persoanei juridice.
(1) Creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor nudului proprietar.
(2) Creditorii nudului proprietar pot urmări drepturile acestuia sub rezerva drepturilor uzufructuarului.
(1) Uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc pe terenul grevat cu uzufruct, cu excepţia reparării, întreţinerii sau exploatării terenului. El poate dispune de cei care au căzut ori s-au uscat natural.
(2) Uzufructuarul este obligat să înlocuiască, în conformitate cu uzanţele locale sau
obişnuinţele nudului proprietar, arborii care au fost distruşi.
(1) Dacă uzufructul cuprinde păduri destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice, uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şi cantitatea tăierii, potrivit regulilor stabilite de lege, de nudul proprietar sau potrivit uzanţelor locale, fără ca uzufructuarul să poată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul uzufructului.
(2) Arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decît cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor.
(3) Uzufructuarul poate, conformîndu-se dispoziţiilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului proprietar, să exploateze părţile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic pe o întindere determinată, fie că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului. În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii
înalţi. Va putea însă întrebuinţa, la reparaţiile la care este obligat, arbori căzuţi accidental, chiar să taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a demonstra, în prezenţa proprietarului, această trebuinţă.
(1) În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele care se aflau în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
(2) Uzufructuarul nu are nici un drept asupra carierelor nedeschise.
Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează, ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul le va folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor. El nu este obligat să le restituie decît în starea în care se află la data stingerii uzufructului.
(1) Dacă bunul este deteriorat, distrus sau dacă sînt necesare lucrări de reparare, îmbunătăţire a lui ori măsuri de preîntîmpinare a unor pericole, uzufructuarul este obligat să-l informeze imediat pe nudul proprietar.
(2) Uzufructuarul este obligat să denunţe de îndată nudului proprietar orice uzurpare a
terenului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune- interese.
Uzufructuarul este obligat în exercitarea dreptului său să respecte destinaţia dată bunului de nudul proprietar.
(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.
(2) În cazul în care uzufructuarul face în legătură cu bunul cheltuieli pe care nu era obligat să le facă, obligaţia nudului proprietar de a le restitui se determină în funcţie de regulile privind gestiunea de afaceri.
(3) Reparaţiile capitale sînt în sarcina nudului proprietar, fără ca acesta să poată fi obligat să le
facă.
(4) Reparaţiile mari sînt în sarcina uzufructuarului atunci cînd se datorează neefectuării reparaţiilor de întreţinere.
(5) Uzufructuarul este obligat să-l înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea
reparaţiilor mari.
(6) Atunci cînd nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile capitale, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora la stingerea uzufructului.
Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori unui caz fortuit.
Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sînt plătite de uzufructuar.
Dreptul grevat cu uzufruct poate fi modificat sau stins prin act juridic numai cu acordul uzufructuarului.
acţiunilor de apărare
Nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini şi să exercite toate acţiunile de apărare a dreptului de proprietate.
Nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin care ar împiedica
sau ar tulbura uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său, să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii, să despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului.
cu uzufruct
(1) Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile aferente patrimoniului sau părţii de patrimoniu grevate cu uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie, la stingerea uzufructului, sumele avansate fără nici o dobîndă.
(2) În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin.(1), nudul proprietar
poate, la alegere, să le plătească sau să vîndă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează dobînzi pe toata durata uzufructului.
(3) Dacă plata datoriilor nu se face în modul prevăzut la alin.(1) şi (2), creditorii pot urmări
bunurile date în uzufruct.
Dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.
(1) Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care este constituit, prin întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său, prin moartea sau, după caz, lichidarea uzufructuarului.
(2) Uzufructul încetează şi în cazul în care instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau
nulitatea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.
Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci cînd uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasă să degradeze.
bunului
(1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime într-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus în parte, uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(2) Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
(1) La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituie nudului proprietar, în starea corespunzătoare, bunurile pe care le deţine în virtutea dreptului său de uzufruct.
(2) În cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpa uzufructuarului, acesta este obligat să
despăgubească proprietarul.
(3) În cazul imobilelor, stingerea uzufructului trebuie înscrisă în registru.
uz şi la dreptul de abitaţie
(1) Uz este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea căruia uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
(2) Titularul dreptului de abitaţie are dreptul să locuiască în locuinţa unei alte persoane împreună cu soţul şi copiii săi chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia.
(3) Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic ori al legii, dispoziţiile privind
registrul bunurilor imobile fiind aplicabile pentru bunurile imobile.
(4) Actul prin care este instituit uzul poate limita sau extinde dreptul de uz. Uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe decît la cele care se cuvin pentru nevoile proprii şi ale familiei sale dacă actul nu prevede altfel.
abitaţie
(1) Dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat.
(2) Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de cultură sau de întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte.
Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept poartă numai asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun.
Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzului şi abitaţiei.
(1) Servitute este sarcina care grevează un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul dominant). Utilitatea poate consta în sporirea confortului terenului dominant ori poate rezulta din destinaţia lui economică.
(2) Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi impusă proprietarului terenului
aservit. Această obligaţie este accesorie servituţii şi nu poate fi stipulată decît în favoarea sau pentru exploatarea imobilului.
(1) La realizarea servituţii, persoana împuternicită trebuie să respecte interesele proprietarului terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, la anumite perioade, o recompensă (despăgubire) proprietarului terenului aservit.
(3) Schimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului aservit, precum şi împărţirea
terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.
(4) Servitutea se poate constitui în vederea asigurării unei utilităţi viitoare a terenului dominant.
(5) Servitutea constituită asupra unei construcţii ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi dobîndit se naşte numai la data edificării ori dobîndirii.
(6) Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu servitute numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.
(1) Aparente sînt servituţile care se cunosc prin semne exterioare, iar neaparente – cele care nu se atestă prin astfel de semne.
(2) Continue sînt servituţile al căror exerciţiu este sau poate fi continuu fără a fi necesară fapta
omului, iar necontinue – cele pentru a căror existenţă este necesară fapta omului.
(3) Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc pe proprietarul terenului dominant să facă în mod direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit, iar negative – cele care impun proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate.
(1) Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de proprietar, prin acte juridice ori prin uzucapiune.
(2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formă autentică.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după înscriere în registrul bunurilor imobile.
Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-un înscris al proprietarului de teren care, în vederea unei eventuale parcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţi din teren în favoarea altor părţi.
(1) Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi pozitive, se pot dobîndi prin uzucapiune, în condiţiile legii.
(2) Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sînt prezumate a fi exercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit. Proprietarul terenului dominant va putea prescrie dovedind contrariul.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobîndi prin uzucapiune.
(1) Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit constă în obligaţia proprietarului de a permite efectuarea anumitor acţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub pămînt. Servitutea poate consta şi din obligaţia proprietarului de a se abţine de la anumite acţiuni în favoarea proprietarului terenului dominant.
(2) Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru exercitarea ei.
(3) Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen de cel puţin 3 ani, atunci, în cazul apariţiei unor litigii între proprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului.
(4) Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la orice act care limitează ori
împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în alt loc.
(5) Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea dreptului de servitute, o altă parte a terenului decît cea indicată la alin. (3), dar numai în cazul în care o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferente transferării sînt suportate de proprietarul terenului aservit.
(6) Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie să fie exercitat astfel încît
să creeze cît mai puţine dificultăţi proprietarului terenului aservit.
În toate cazurile în care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor de exercitare şi conservare a servituţilor revin proprietarului terenului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie abandonînd în folosul proprietarului terenului dominant partea din terenul aservit necesară exercitării servituţii.
dominant
(1) Proprietarul terenului dominant este în drept să se folosească de servitute, să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul de servitute dacă contractul nu prevede altfel.
(2) În lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului dominant poate lua toate măsurile şi
poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile de efectuare a acestor lucrări revin celor doi proprietari, proporţional avantajelor pe care le obţin, în măsura în care lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sînt necesare şi de ele profită inclusiv terenul aservit.
(3) Proprietarul terenului dominant poate înlătura toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit, în cazul necesităţii de readucere a acestuia la stare normală pentru exploatare, şi trebuie să o facă la cererea proprietarului terenului aservit.
(1) Proprietarul terenului dominant este obligat să întreţină construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit în măsura în care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.
(2) Proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele aduse proprietarului terenului aservit.
(3) Dacă dreptul de servitute este instituit în favoarea a doi sau mai mulţi proprietari de terenuri dominante, obligaţia de întreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului terenului aservit, aparţine proporţional beneficiului fiecărui proprietar de teren dominant dacă legea sau actul prin care s-a constituit servitutea nu prevede altfel.
Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul său de proprietarul terenului dominant.
Daca servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un alt drept real de folosire a imobilului, astfel încît aceste drepturi nu pot fi exercitate concomitent, total sau parţial, avînd acelaşi grad de prioritate, fiecare persoană îndreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de exercitare care ar corespunde în mod echitabil binelui tuturor persoanelor interesate.
Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile în caz de:
a) consolidare, cînd ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţare a proprietarului terenului dominant;
c) expirare a termenului;
d) răscumpărare;
e) imposibilitate de exercitare;
f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;
g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor;
h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.
(1)Termenul prevăzut la art.440 lit.f) începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la data unui act contrar servituţilor continue.
(2) Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către un uzufructuar face să se întrerupă termenul faţă de ceilalţi coproprietari ori faţă de nudul proprietar.
(1) Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarul terenului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură terenului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată terenului aservit.
(2) În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată poate suplini consimţămîntul
proprietarului terenului dominant. La stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.
(1) Superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia în vederea edificării şi exploatării unei construcţii, deasupra şi sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente. Acest drept este alienabil, se transmite prin succesiune şi poate fi obiect al unui contract de locaţiune.
(2) Dacă nu se prevede altfel, dreptul de superficie nu se poate exercita decît asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pe care urmează să se ridice construcţia, precum şi asupra suprafeţei neconstruite, necesare, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, exploatării ei normale.
(3) Întinderea dreptului superficiarului de a folosi terenul grevat este stabilită prin contract sau
lege. În lipsa unor prevederi contractuale, terenul este grevat cu servitutea necesară exercitării dreptului de superficie. Servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.
(4) Asupra dreptului de superficie se aplică în modul corespunzător regulile dreptului de proprietate asupra imobilelor dacă legea nu prevede altfel.
(5) Construcţia este o parte componentă esenţială a dreptului de superficie. (6) Dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie rezolutorie.
(7) Dreptul de superficie nu poate fi limitat la o parte din construcţie.
(1) Dreptul de superficie se naşte în temeiul unui act juridic sau al unei dispoziţii legale, fiind opozabil terţilor din momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile.
(2) Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de ani dacă nu a fost stabilit un alt termen.
(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie suspensivă.
Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei.
Dreptul de superficie se înscrie în registrul bunurilor imobile numai cu rangul întîi. Rangul nu
poate fi modificat.
Superficiarul poate dispune în mod liber de dreptul său. În cazul unei construcţii existente, superficia se poate înstrăina ori ipoteca numai o dată cu aceasta. În caz de înstrăinare a construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are dreptul de preemţiune.
(1) Dacă actul juridic nu prevede altfel, superficiarul datorează proprietarului terenului, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţă, ţinînd seama de natura terenului,
de zona în care se află el, de destinaţia construcţiei, precum şi de orice alte criterii de determinare
a contravalorii folosinţei. Redevenţa se determină la data constituirii superficiei.
(2) Redevenţa poate fi ajustată la cererea uneia din părţi, în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. Măsura ajustării se va aprecia ţinîndu-se seama de schimbarea condiţiilor economice şi de principiul echităţii.
(3) În cazul în care superficiarul nu plăteşte redevenţa timp de 3 ani, proprietarul terenului are dreptul să ceară vînzarea superficiei la licitaţie. Proprietarul terenului are dreptul de a participa la licitaţie.
(4) În cazul în care superficia aparţine mai multor persoane în relaţiile cu proprietarul, acestea răspund solidar pentru plata redevenţei.
Dreptul de superficie se stinge:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
Dacă superficiarul nu a ridicat construcţia în termenul specificat în actul juridic privind instituirea superficiei sau dacă încalcă obligaţia privind conservarea construcţiei, proprietarul terenului are dreptul să ceară stingerea dreptului de superficie.
(1) La stingerea dreptului de superficie, construcţia aflată pe teren se transmite de drept proprietarului acestuia.
(2) Proprietarul terenului trebuie să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare pentru construcţie. Despăgubirea nu este corespunzătoare dacă nu acoperă cel puţin două treimi din valoarea de piaţă a construcţiei.
(3) Proprietarul terenului se poate elibera de plata despăgubirii dacă prelungeşte dreptul
superficiarului, înaintea expirării acestui drept, pe durata previzibilă de exploatare a construcţiei. În cazul în care refuză prelungirea, superficiarul pierde dreptul la despăgubire.
(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi ale ei.
(1) Superficiarul are dreptul de retenţie a construcţiei pînă la plata despăgubirii.
(2) Pretenţia în despăgubire este garantată cu teren în loc de superficie şi cu rangul acesteia. (3) Dacă dreptul de superficie la stingerea acesteia mai este grevat cu o ipotecă, creditorii
ipotecari au un drept de gaj asupra despăgubirii.
executare
La stingerea dreptului de superficie, proprietarul terenului se subrogă superficiarului în contractele de locaţiune şi arendă în curs de executare.
(1) Gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în gaj în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj.
(2) Gajul se află în legătură cu obligaţia garantată prin gaj, reprezintă un raport de drept
accesoriu faţă de obligaţia principală şi este condiţionat în timp de durata acesteia dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.
(1) Gajul este de două tipuri: gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare).
(2) În cazul gajului înregistrat, obiectul gajului rămîne în posesiunea debitorului gajist sau a unui terţ care acţionează în numele debitorului gajist. În cazul amanetării, obiectul gajului se transmite în posesiune creditorului gajist sau unui terţ care acţionează în numele creditorului gajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi debitorul gajist, obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat la debitorul gajist.
(3) După natura raporturilor de drept, în categoria de gaj înregistrat intră:
a) ipoteca – gajul bunurilor imobile. Ipoteca trebuie înscrisă în Registrul bunurilor imobile;
[Art.455 al.(3), lit.a) în redacţia LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
b) gajul de întreprinzător – gajul întreprinderii, care se extinde asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
[Art.455 al.(3), lit.b) modidficată prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
c) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare; d) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor. Articolul 456. Creditorul gajist şi debitorul gajist
(1) Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sînt garantate prin gaj.
(2) Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legal al bunurilor depuse în gaj care are dreptul de a înstrăina aceste bunuri.
(3) Gajul poate fi constituit atît de debitorul obligaţiei garantate, cît şi de un terţ.
(1) Obiect al gajului (bun gajat) poate fi orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni.
(11) Tipul de mijloace băneşti care pot constitui obiect al gajului, precum şi particularităţile gajării mijloacelor băneşti se reglementează prin Legea cu privire la gaj.
[Art.457 al.(11) introdus prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(2) Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil, bunurile inalienabile
sau insesizabile.
(3) Prin contract poate fi prevăzută extinderea gajului asupra bunurilor care vor fi dobîndite în viitor.
(4) Bunurile care, conform legii, nu pot fi transmise separat nu pot fi grevate separat cu un gaj. Nu poate fi obiect al gajului o parte a bunului indivizibil.
(5) Bunurile care se află în proprietate comună pot fi depuse în gaj doar cu acordul tuturor
coproprietarilor.
(6) Unul dintre coproprietari poate depune în gaj cota sa din bunurile proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În cazul imobilelor, menţiunea cu privire la necesitatea unui asemenea acord urmează a fi înscrisă în registrul bunurilor imobile.
(7) Dreptul de gaj se extinde asupra accesoriilor bunului principal obiect al gajului dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
(8) Dreptul de gaj se extinde asupra fructelor bunurilor gajate doar în cazurile prevăzute de contract.
(9) Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi sau susceptibil de nulitate poate constitui doar un gaj afectat de aceleaşi modalităţi sau condiţii de nulitate.
(1) Amanetarea bunurilor la lombard se realizează în conformitate cu legea.
(2) Pentru bunul preluat se emite chitanţă de amanetare, care confirmă încheierea contractului de amanet.
(3) Lombardul este obligat ca, în momentul transferării posesiunii, să asigure bunul amanetat pe propria cheltuială, în favoarea debitorului şi corespunzător valorii evaluate, care se determină în funcţie de preţurile de piaţă pentru categoriile şi calitatea obiectelor amanetate. Este nulă clauza care exclude obligaţia de asigurare.
(4) Lombardul nu are dreptul să folosească şi să dispună de bunurile amanetate şi răspunde pentru pierderea sau deteriorarea lor în măsura în care nu poate dovedi că pierderea sau deteriorarea este urmare a unei situaţii de forţă majoră.
(5) În cazul în care creditul garantat prin amanetarea bunurilor la lombard nu va fi restituit în termen, lombardul are dreptul, în baza unui act notarial cu caracter executoriu, să vîndă, după expirarea termenului de graţie de o lună, bunul amanetat conform regulilor de valorificare a patrimoniului amanetat. Creanţele lombardului faţă de debitor se sting şi atunci cînd cîştigul din vînzare nu acoperă datoria.
(6) Condiţiile contractului de amanetare la lombard prin care se limitează drepturile
debitorului în raport cu cele conferite prin prezentul cod şi prin alte legi sînt nule. În locul unor astfel de condiţii se aplică dispoziţiile legale corespunzătoare.
în circulaţie şi în proces de prelucrare
(1) În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, debitorul gajist este în drept să modifice componenţa şi forma naturală a obiectului gajului (stocurilor de mărfuri, materiei prime, materialelor, semifabricatelor, produselor finite etc.) cu condiţia ca valoarea lor totală să nu se reducă faţă de valoarea menţionată în contractul de gaj.
(2) Reducerea valorii mărfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare se
admite proporţional cu partea executată a obligaţiei garantate prin gaj dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Mărfurile ce se află în circulaţie şi în proces de prelucrare înstrăinate de debitorul gajist încetează a fi obiect al gajului în momentul trecerii dreptului de proprietate asupra lor către persoana care le-a cumpărat, iar mărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate în contractul de gaj, devin obiect al gajului în momentul în care debitorul gajist dobîndeşte dreptul de proprietate sau de gestiune asupra lor.
(4) Debitorul gajist al mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare este obligat
să înscrie în registrul gajului condiţiile gajării mărfurilor şi datele despre toate operaţiunile ce conduc la modificarea componenţei şi formei naturale a mărfurilor gajate.
(1) Titlurile de valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj. Gajarea titlurilor de valoare prin andosament se efectuează în conformitate cu legea.
(2) Gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumite bunuri (titluri
reprezentative ale bunurilor) înseamnă şi gajarea bunurilor respective.
(3) Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca acţionar la adunările generale, dreptul de participare fiind rezervat acţionarului.
4) Certificatele cu privire la dobînzi, dividende şi la alte venituri obţinute în temeiul dreptului exprimat în titlul de valoare constituie obiectul gajului doar în cazul în care contractul nu prevede altfel.
(1) Gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sau viitoare, pure şi simple sau afectate de modalităţi. Creanţa garantată prin gaj trebuie să fie determinată sau
determinabilă.
(2) Gajul poate fi constituit şi astfel încît doar suma maximă pentru care bunul trebuie să garanteze să fie determinată prin înscriere în registru.
(3) Gajul este constituit valid numai dacă creanţa garantată este exprimată într-o sumă bănească.
(4) Dacă în contract nu se prevede altfel, gajul garantează creanţa în volumul existent la
momentul satisfacerii, inclusiv capitalul, dobînzile, cheltuielile de urmărire şi cheltuielile de întreţinere a bunului gajat. Prin contract, părţile pot extinde garanţia şi asupra penalităţilor şi prejudiciului cauzat prin neexecutare.
(5) O creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de mai multe persoane.
(6) Cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, în locul creanţei pentru care este constituit gajul poate fi pusă o altă creanţă. Înlocuirea creanţei garantate nu trebuie să afecteze drepturile creditorilor gajişti cu grad de prioritate inferior. Cerinţele de formă şi de înregistrare se vor respecta în modul corespunzător.
(1) Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani este valabil chiar dacă, la momentul constituirii lui, debitorul gajist încă nu a primit sau a primit doar parţial prestaţia pentru care se obligă. Această regulă se aplică în special la acordarea unui credit sau la emiterea obligaţiilor sau altor titluri de împrumut.
(2) Dacă creditorul gajist refuză să predea sumele de bani pe care s-a obligat să le dea cu împrumut şi în a căror garantare deţine un gaj, el este obligat să reducă gajul (cu excepţia ipotecii) sau să-l radieze, sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat debitorului gajist
[Art.462 al.(2) în redacţia LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(1) Gajul este indivizibil şi subzistă integral asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra tuturor părţilor lor chiar şi în cazul în care bunul sau obligaţia sînt divizibile.
[Art.463 al.(2) exclus prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(3) Ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului grevat dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea unui bun gajat. Gajul se extinde asupra a ceea ce rezultă din confuziunea (amestecul) sau unirea mai multor bunuri mobile dintre care cel puţin unul a fost gajat.
Creditorul gajist are dreptul de a fi satisfăcut în mod prioritar din contul despăgubirii de asigurare pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat, indiferent de faptul în a cui favoare a fost asigurat bunul gajat, dacă pieirea, pierderea sau deteriorarea nu se datorează culpei creditorului gajist sau dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel.
(1) Gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului.
(2) Gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale, conform normelor stabilite de prezentul cod.
(3) În caz de amanet, gajul apare în momentul transmiterii obiectului gajului dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel.
Dacă legea nu prevede altfel, pot da naştere unui gaj legal creanţele:
a) statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
[Art.467 lit.b) exclusă prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
c) care rezultă dintr-o hotărîre judecătorească.
(1) Contractul de gaj, cu excepţia contractului de amanet, se încheie în scris. În cazul în care pentru transmiterea bunului se cere forma autentică, contractul de gaj se încheie în formă autentică.
(2) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea
contractului.
(3) Orice modificare sau completare a contractului de gaj se efectuează în forma prevăzută pentru încheierea contractului.
(4) În contractul de gaj trebuie să se indice: numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul lor, acordul expres al debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea creditorului gajist, tipul gajului, descrierea bunului gajat, estimarea bunului gajat şi locul aflării lui, esenţa, scadenţa creanţei garantate prin gaj şi valoarea maximă a acesteia fără dobînzi şi alte cheltuieli, permiterea sau interzicerea gajului ulterior, precum şi alte condiţii stabilite cu acordul părţilor. Conţinutul contractului de ipotecă este stabilit de legislaţia cu privire la ipotecă.
[Art.468 al.(4) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(5) Clauza privind gajul poate fi inclusă în contractul în a cărui bază apare obligaţia garantată
prin gaj.
La încheierea contractului de gaj, debitorul gajist este obligat să notifice în scris creditorul gajist cu privire la drepturile terţilor asupra obiectului gajului cunoscute de el la momentul constituirii gajului. Neexecutarea acestei obligaţii acordă creditorului gajist dreptul de a cere executarea anticipată a obligaţiei garantate prin gaj sau modificarea condiţiilor contractului de gaj.
[Art.469 modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(1) Gajul fără deposedare trebuie să fie înscris, în modul prevăzut de lege, într-un registru public.
(2) Gajul se înregistrează în modul următor:
a) ipoteca se înregistrează, conform legislaţiei privind cadastrul bunurilor imobile şi legislaţiei cu privire la ipotecă, la organul cadastral teritorial în a cărui rază teritorială este amplasat bunul imobil ipotecat;
[Art.470 al.(2), lit.a) în redacţia LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
b) gajul de întreprinzător se înregistrează, în conformitate cu prezentul cod, la biroul notarial în a cărui rază teritorială se află întreprinderea;
[Art.470 al.(2), lit.b) modificată prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574] c) gajul valorilor mobiliare nominative se înscrie în registrul deţinătorilor de valori mobiliare nominative (în cazul în care evidenţa valorilor mobiliare se ţine în registru) şi/sau în documentele
de evidenţă ale deţinătorului nominal (în cazul în care evidenţa valorilor mobiliare se ţine de către deţinătorul nominan( �
[Art.470 al.(2), lit.c) în redacţia LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
d) gajul titlurilor de valoare ale statului se înscrie în registrul deţinătorilor titlurilor de valoare ale statului;
e) gajul celorlalte bunuri mobile se înscrie în registrul gajului bunurilor mobile;
f) gajul drepturilor de proprietate intelectuală se înscrie în registrul proprietăţii intelectuale. (3) Particularităţile înscrierii gajului în registrele menţionate la alin.(2) se reglementează de
legislaţia privind funcţionarea registrelor respective.
(1) Faptul că informaţia cu privire la gaj este înscrisă în registrul gajului constituie o prezumţie legală a veridicităţii ei.
(2) Înregistrarea gajului nu conferă validitate unui gaj lovit de nulitate.
(3) Din momentul înregistrării gajului nimeni nu poate invoca necunoaşterea informaţiei înscrise în registrul gajului.
(4) În raport cu terţii de bună-credinţă, debitorul gajist sau creditorul gajist nu poate invoca incorectitudinea informaţiei înscrise în registrul gajului.
prin gaj
Documentele care confirmă executarea totală sau parţială a obligaţiilor garantate prin gaj prezintă temei pentru înregistrarea modificării corespunzătoare a datelor din registrul gajului.
(1) În urma stingerii gajului, informaţia cu privire la gaj urmează a fi radiată din registrul gajului.
(2) Pot solicita radierea informaţiei cu privire la gaj:
a) creditorul gajist;
b) debitorul gajist, în baza unui demers semnat de ambele părţi, a declaraţiei scrise a creditorului cu privire la renunţarea la gaj sau a hotărîrii judecătoreşti;
c) terţul care a dobîndit obiectul gajului, în baza declaraţiei scrise a creditorului gajist cu privire la radierea gajului din registrul gajului, a certificatului eliberat de executorul judecătoresc prin care se confirmă că bunul a fost dobîndit în cadrul procedurii de executare silită, a certificatului eliberat de instanţa de judecată pentru confirmarea faptului că bunul a fost dobîndit în cadrul procesului de insolvabilitate, a hotărîrii judecătoreşti cu privire la expirarea gajului, chiar dacă nu a fost parte la proces.
(3) În cazul radierii gajului se aplică în modul corespunzător prevederile referitoare la
procedura de înregistrare a lui. Creditorul gajist este obligat să asigure înregistrarea încetării gajului imediat după executarea obligaţiei garantate prin gaj.
(1) Orice persoană poate lua cunoştinţă de registrul gajului, poate obţine informaţie despre
înregistrarea gajului şi extrase din registrul gajului în termen de 3 zile de la data solicitării.
(2) Debitorul gajist poate cere interzicerea accesului terţilor la informaţia din registrul gajului cu privire la gajul asupra bunurilor sale. În acest caz, se prezumă că întregul patrimoniu al debitorului gajist este grevat cu gaj.
Orice persoană are dreptul să atace în instanţă de judecată respingerea cererii de înregistrare a gajului, înregistrarea ilegală, eliberarea de informaţie eronată, prezentarea tardivă sau refuzul neîntemeiat de a i se prezenta informaţia necesară referitoare la înregistrarea gajului.
şi obligaţiile părţilor contractului de gaj
(1) Debitorul gajist şi creditorul gajist sînt liberi să stabilească, prin acord de voinţă, drepturile şi obligaţiile fiecăruia dintre ei dacă legea nu prevede altfel.
(2) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului. Gestionarul acţionează în numele creditorului gajist şi întreprinde orice acţiune în legătură cu obiectul gajului, în limitele drepturilor acestuia, cu excepţia dreptului de a transmite obligaţia garantată prin gaj. Debitorul gajist ori terţul la care se află bunul este obligat să urmeze indicaţiile gestionarului gajului.
(3) În caz de amanetare, o dată cu încetarea dreptului de gaj, creditorul gajist este obligat să restituie imediat debitorului gajist bunul gajat.
(1) Debitorul gajist are dreptul să folosească obiectul gajului conform destinaţiei şi să
dobîndească fructele acestuia dacă din contract sau din esenţa gajului nu reiese altfel.
(2) Bunul cu care se garantează poate fi grevat cu drepturi reale sau dat în arendă ori în
folosinţă terţilor ulterior constituirii gajului, înştiinţîndu-se în prealabil creditorul gajist, iar în cazul ipotecii, doar cu acordul prealabil al acestuia. Drepturile constituite ulterior fără acordul creditorului gajist pe un termen care depăşeşte data scadenţei obligaţiei garantate terţul le pierde la expirarea termenului de o lună de la data notificării acestuia de către creditorul gajist despre intenţia de a exercita dreptul de gaj. Această regulă nu se aplică asupra constituirii gajului.
[Art.477 al.(2) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(3) Debitorul gajist nu este în drept să înstrăineze bunurile gajate, cu excepţia cazurilor cînd dispune de autorizaţie în acest sens, eliberată de creditorul gajist (de toţi creditorii gajişti în cazul gajului ulterior).
(4) Acordul care limitează dreptul debitorului gajist de a lăsa prin testament bunul gajat este
nul.
(5) Creditorul gajist este în drept să folosească obiectul gajului doar în cazurile prevăzute de contract, urmînd să prezinte debitorului gajist o dare de seamă despre utilizarea lui. Creditorul gajist poate fi obligat prin contract să obţină fructele din obiectul gajului pentru a stinge obligaţia principală garantată prin gaj.
(6) Debitorul gajist sau creditorul gajist, în funcţie de faptul care dintre ei deţine bunul gajat,
este obligat să-l păstreze şi să-l întreţină, respectînd dreptul de folosire a acestuia. Dacă apare pericolul pierderii sau deteriorării bunului gajat, partea care îl deţine este obligată să informeze imediat cealaltă parte, iar partea care nu-l deţine este în drept să-l examineze.
(1) Creditorul gajist poate, cu excepţia cazurilor de amanetare, să acorde debitorului gajist o autorizaţie de înstrăinare a obiectului gajului liber de gaj. O astfel de înstrăinare trebuie să fie făcută cu titlu oneros şi în modul stabilit pentru înlocuirea obiectului gajului.
(2) Acordarea de autorizaţie poate fi prevăzută în contractul de gaj. În acest caz, persoana care
încheie contractul cu debitorul gajist procură bunurile grevate de gaj libere de gaj.
(3) În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare, debitorul gajist poate înstrăina unele mărfuri din rezervele sale de mărfuri grevate prin gaj,
vînzîndu-le în cadrul unei activităţi comerciale obişnuite.
(4) Autorizaţia de înstrăinare a bunului care face obiectul gajului se suspendă o dată cu înregistrarea preavizului cu privire la urmărirea bunului gajat, pînă la data radierii acestui preaviz.
(5) Autorizaţia de înstrăinare a obiectului gajului devine nulă o dată cu transformarea gajului
înregistrat în amanet.
(1) Părţile pot conveni asupra condiţiilor de înlocuire sau substituire a obiectului gajului. Înlocuirea sau substituirea obiectului gajului reprezintă un nou gaj.
(2) În cazul în care, din motivul şi în modul stabilit de lege, se stinge dreptul debitorului gajist
asupra bunului, iar debitorului i se pune la dispoziţie un alt bun sau i se restituie o sumă corespunzătoare, dreptul de gaj se transferă asupra bunului pus la dispoziţie sau, în modul respectiv, creditorul gajist are dreptul la satisfacerea cu prioritate a pretenţiilor sale din suma la care are drept debitorul. În acest caz, creditorul gajist poate solicita îndeplinirea înainte de termen a obligaţiilor garantate prin gaj.
(1) Darea în gaj a bunului gajat deja se admite dacă nu este interzisă prin contractele de gaj precedente.
(2) Debitorul gajist are obligaţia de a informa fiecare creditor gajist următor despre toate grevările existente asupra bunului, răspunzînd pentru prejudiciile cauzate creditorului gajist prin neîndeplinirea acestei obligaţii.
(1) Consecutivitatea satisfacerii creanţelor ce decurg din cîteva drepturi de gaj asupra unuia şi aceluiaşi bun se stabileşte în funcţie de consecutivitatea apariţiei drepturilor de gaj.
(2) Creanţele creditorului gajist ulterior se satisfac numai după satisfacerea deplină a
creanţelor creditorului gajist precedent. Cu excepţia ipotecii, creditorul de grad superior este ţinut să compenseze cheltuielile suportate de creditorul de grad inferior dacă, fiind avizat cu privire la exercitarea unui drept de gaj de către acest alt creditor, omite să invoce într-un termen rezonabil prioritatea drepturilor sale.
[Art.481 al.(2) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(3) Creditorul gajist de grad inferior poate să-şi satisfacă creanţa din bunul gajat înaintea creditorilor de grad superior numai cu acordul scris al fiecărui creditor de grad superior, dacă legea nu prevede altfel.
[Art.481 al.(3) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(1) Creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul de prioritate în mărimea creanţei garantate cu gaj, astfel încît ultimul să treacă în locul primului în mărimea creanţei creditorului care a cedat gradul de prioritate.
(2) Creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la
cedare, să înştiinţeze despre aceasta pe debitor şi pe debitorul gajist cînd acesta este un terţ. (3) Cedarea gradului de prioritate al gajului este posibilă numai în cadrul aceluiaşi registru
public şi pentru acelaşi bun.
(4) Cedarea gradului de prioritate este posibilă în măsura în care nu sînt lezate astfel drepturile unui alt creditor gajist care deţine un gaj pentru acelaşi bun.
(5) Cedarea gradului de prioritate se înregistrează în baza cererii creditorului gajist în acelaşi
mod ca şi înregistrarea gajului şi produce efecte de la data înregistrării.
(1) Creditorul gajist este în drept să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei garantate
prin gaj în cazul în care a încetat dreptul debitorului gajist asupra obiectului gajului în temeiurile prevăzute de legislaţie, precum şi în cazul confiscării obiectului gajului respectiv ca sancţiune pentru săvîrşirea unei contravenţii sau comiterea unei infracţiuni.
(2) Creditorul gajist este în drept să ceară executarea înainte de termen a obligaţiei garantate
prin gaj, iar în cazul neexecutării creanţei sale, să pună sub urmărire obiectul gajului dacă debitorul gajist precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract:
[Art.483 al.(2) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
a) a încălcat regulile gajului următor;
b) a înstrăinat obiectul gajului încălcînd prevederile art.477 alin.(3);
c) nu a executat obligaţiile prevăzute la art.477 alin.(6);
d) nu se află în posesiunea obiectului gajului, contrar condiţiilor contractului de gaj;
e) a încălcat regulile de înlocuire a obiectului gajului;
f) a încălcat termenul de efectuare a plăţilor scadente.
(1) Gajul şi creanţa care stă la baza acestuia pot fi transmise doar împreună şi simultan. (2) În cazul cesiunii creanţei garantate prin gaj, noul creditor dobîndeşte dreptul de gaj.
Debitorul gajist rămîne obligat faţă de creditorul cesionar.
(3) În cazul cesiunii unei părţi a creanţei garantate, noul creditor dobîndeşte dreptul de gaj proporţional acestei părţi dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel.
(4) Substituirea creditorului gajist se înregistrează conform art.470. Valabilitatea înregistrării precedente nu este afectată pînă la înregistrarea noului gaj.
(5) Gajul şi creanţa garantată trec asupra noului creditor aşa cum existau la creditorul anterior.
(6) Cesiunea drepturilor ipotecare este reglementată de legislaţia cu privire la ipotecă. [Art.484 al.(6) introdus prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574] Articolul 485. Preluarea datoriei garantate prin gaj
(1) Datoria garantată prin gaj poate fi preluată de o altă persoană doar cu acordul creditorului
gajist, iar în cazul în care debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist sînt persoane diferite, şi cu acordul acestuia din urmă de a răspunde pentru noul debitor.
(2) Datoria garantată prin gaj poate fi preluată de o altă persoană şi fără acordul debitorului gajist (dacă acesta este o altă persoană decît debitorul obligaţiei garantate). În cazul respectiv gajul se stinge.
(3) În cazul în care debitorul obligaţiei garantate şi debitorul gajist reprezintă una şi aceeaşi
persoană, gajul se menţine, cu excepţia cazului în care creditorul gajist este de acord cu o altă garanţie sau cu stingerea gajului.
(1) Orice terţ dobîndeşte dreptul de proprietate sau de gestiune asupra bunului grevat cu gaj
ţinînd cont de gaj, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.478 şi în prezentul articol.
(2) Bunul grevat cu gaj se consideră liber de gaj în cazul în care dobînditorul consideră cu bună-credinţă că nu există gaj şi nu sînt circumstanţele în a căror virtute ar fi trebuit să ştie despre existenţa gajului.
(3) Dobînditor de bună-credinţă este prezumată persoana care:
a) dobîndeşte bunuri grevate cu gaj sub formă de mărfuri care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare;
b) dobîndeşte bunuri grevate cu gaj, a căror vînzare la licitaţie a fost anunţată în mijloacele de informare în masă, cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile;
c) dobîndeşte documente de plată, conosamente, acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare
grevate cu gaj cotate la bursă.
(4) Legea poate prevedea şi alte cazuri de recunoaştere a dobînditorului de bună-credinţă.
dreptului de gaj
(1) Creditorul gajist poate să exercite dreptul de gaj dacă debitorul gajist nu a executat
conform contractului sau a executat în mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a acesteia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege şi contract.
(2) În condiţiile prezentei secţiuni, creditorul gajist poate exercita următoarele drepturi: să
vîndă el însuşi bunurile gajate, să le vîndă sub controlul instanţei de judecată şi să le ia în posesiune spre a le administra, să exercite alte drepturi în privinţa gajului asupra mijloacelor băneşti în corespundere cu Legea cu privire la gaj.
[Art.487 al.(2) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(3) Creditorul gajist îşi exercită dreptul de gaj indiferent de faptul cine deţine bunul gajat. (4) Procedura exercitării dreptului de gaj, precum şi specificul exercitării dreptului de gaj în
privinţa unor categorii de bunuri, în măsura în care prezenta secţiune nu prevede aceasta sau prevede altfel, se reglementează prin lege.
[Art.487 al.(4) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(5) Satisfacerea creanţelor creditorilor din valoarea bunurilor gajate ale debitorului în privinţa căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate se efectuează în modul stabilit prin legislaţia cu privire la insolvabilitate.
de gaj
(1) Creditorul gajist care intenţionează să-şi exercite dreptul de gaj trebuie să notifice acest lucru debitorului creanţei garantate şi, după caz, debitorului gajist şi terţului deţinător al bunului gajat.
(2) După notificare, creditorul gajist depune la registrul în care a fost înregistrat gajul un
preaviz, la care anexează dovada notificării debitorului gajist.
(3) Preavizul trebuie să indice mărimea creanţei garantate, temeiul începerii urmăririi, dreptul pe care creditorul gajist intenţionează să-l exercite, să conţină descrierea bunului gajat şi somaţia ca debitorul gajist să transmită, în termenul acordat de creditorul gajist, bunul gajat. Preavizul se semnează de creditorul gajist.
(4) Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului nu va fi mai mic de 10
zile pentru un bun mobil, de 20 de zile pentru un bun imobil şi de 10 zile pentru un bun luat în posesiune spre a fi administrat, începînd cu data înregistrării preavizului.
(1) Debitorul gajist se poate opune urmăririi de către creditorul gajist a bunului gajat, plătind creanţa garantată sau, după caz, înlăturînd încălcările menţionate în preaviz şi cele ulterioare, plătind în ambele cazuri cheltuielile aferente înregistrării preavizului.
(2) Dreptul menţionat la alin.(1) poate fi exercitat de către debitorul gajist pînă la momentul
vînzării bunului luat în posesiune de creditorul gajist.
(1) Bunul gajat se transmite în posesiune creditorului gajist pentru a fi vîndut, în condiţiile legii.
(2) Transmiterea bunului gajat în posesiune creditorului gajist poate fi benevolă ori silită.
(3) Transmiterea în posesiune este benevolă dacă, înaintea expirării termenului indicat în preaviz, debitorul gajist transmite în mod efectiv bunul gajat în posesiune creditorului gajist sau consimte în scris în formă autentică să-l pună la dispoziţia acestuia la momentul convenit.
(4) Transmiterea silită are loc în baza unei hotărîri judecătoreşti, după expirarea termenului din
preaviz în conformitate cu legea.
(1) După ce a obţinut în posesiune bunul gajat, creditorul gajist este îndreptăţit, dacă a depus la
registru un preaviz în modul prevăzut la art.488 alin.(2), să procedeze la vînzarea, prin negocieri directe, prin tender sau prin licitaţie publică, a bunului gajat, fără nici o întîrziere nejustificată, contra unui preţ comercial rezonabil şi în interesul major al debitorului gajist.
(2) Creditorul gajist care vinde bunul acţionează în numele proprietarului şi este obligat să
informeze cumpărătorul despre calitatea lui la momentul vînzării.
(3) Cumpărătorul dobîndeşte bunul grevat de drepturile reale existente la momentul înscrierii preavizului în registrul respectiv, fără dreptul de gaj al creditorului gajist care a vîndut bunul şi fără creanţele prioritare dreptului acestuia.
(4) În cazul în care cumpărătorul bunului transmite instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie se află, în totalitate sau în cea mai mare parte, bunurile gajate, dovada că vînzarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale şi că preţul a fost plătit integral, instanţa emite o hotărîre de încetare şi anulare a gajurilor, sechestrelor şi drepturilor reale indicate în alin.(3).
a bunului gajat
(1) Vînzarea bunului gajat are loc sub controlul instanţei de judecată dacă aceasta desemnează persoana care va efectua vînzarea bunurilor gajate, determină condiţiile şi sarcinile vînzării, indică modalitatea de efectuare a vînzării - prin negocieri directe, tender sau prin licitaţie publică
- şi stabileşte, după caz, preţul după o expertiză a valorii bunului.
(2) Persoana desemnată este obligată să informeze părţile interesate, la solicitarea acestora, despre acţiunile pe care le întreprinde pentru vînzarea bunurilor gajate.
(3) Persoana desemnată acţionează în numele proprietarului şi este obligată să anunţe despre
acest fapt cumpărătorul.
(4) Vînzarea în condiţiile prezentului articol degrevează de gaj drepturile reale.
(5) Obiectul gajului poate fi vîndut numai sub controlul instanţei judecătoreşti dacă:
a) lipseşte autorizaţia sau acordul unei alte persoane necesar la încheierea contractului de gaj pentru validitatea acestuia;
b) obiectul gajului îl constituie bunurile de valoare istorică, artistică sau culturală;
c) debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi identificat locul aflării lui.
(1) Creditorul gajist are dreptul, de pe urma vînzării, doar la ceea ce este necesar satisfacerii
creanţei sale.
(2) Creditorul trebuie să plătească din produsul vînzării bunului gajat cheltuielile aferente vînzării, apoi creanţele prioritare drepturilor sale şi după aceea creanţele proprii.
(3) Dacă există şi alte creanţe care urmează să fie plătite din produsul vînzării bunului gajat, creditorul gajist care a vîndut bunul va depune instanţei judecătoreşti care ar fi fost competentă pentru vînzarea bunului o dare de seamă cu privire la produsul vînzării bunului gajat şi îi va transmite suma rămasă după plată. În caz contrar, creditorul gajist este obligat să prezinte, în termen de 10 zile de la data vînzării bunului, o dare de seamă proprietarului bunului vîndut şi să-i remită surplusul, dacă acesta există.
(4) Dacă vînzarea bunului gajat are loc sub controlul instanţei de judecată şi produsul nu este
suficient pentru satisfacerea tuturor creanţelor garantate, persoana împuternicită cu vînzarea
scade cheltuielile de vînzare, plasează soldul într-un cont special, întocmeşte un plan de
împărţire pe principiul rangului gajurilor şi îl prezintă instanţei de judecată, care dă celor în drept posibilitatea de a se pronunţa asupra lui. După ce planul este aprobat definitiv de instanţă, persoana însărcinată cu vînzarea efectuează plăţile în baza lui.
(5) În cazul în care produsul obţinut din vînzarea bunului nu este suficient pentru stingerea creanţelor şi acoperirea cheltuielilor creditorului gajist, acesta conservă o creanţă neprivilegiată pentru diferenţa datorată de debitorul său.
Orice persoană, în cazul încălcării drepturilor ei, poate să conteste în instanţă de judecată valabilitatea gajului sau urmărirea bunului gajat.
Dreptul de gaj încetează în cazul:
a) stingerii obligaţiei garantate prin gaj;
b) expirării termenului pentru care a fost constituit gajul;
c) pieirii bunurilor gajate;
d) comercializării silite a bunurilor gajate;
e) altor situaţii prevăzute de legislaţie.
(1) În registrul bunurilor imobile sînt descrise imobilele şi sînt indicate drepturile reale care au ca obiect aceste bunuri.
(2) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnate în
registru pot fi înscrise în cazurile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană interesată poate lua cunoştinţă de registrul bunurilor imobile.
(4) Modul de elaborare şi de întocmire a registrului bunurilor imobile este stabilit de lege.
(1) Înscrierile făcute în registrul bunurilor imobile se prezumă autentice şi complete pînă la proba contrară.
(2) Conţinutul registrului este considerat autentic în favoarea celui care a dobîndit prin act juridic un drept de la o persoană dacă dreptul era înscris în registru în numele persoanei. Această dispoziţie nu se aplică atunci cînd s-a notat o contestare asupra autenticităţii sau atunci cînd neautenticitatea era cunoscută dobînditorului.
(1) Înscrierile sînt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
(2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea drepturilor de creanţă, a faptelor sau a raporturilor juridice aferente imobilelor consemnate în registru.
(3) Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(1) Drepturile reale asupra imobilelor supuse înscrierii potrivit legii se vor dobîndi atît între părţi, cît şi faţă de terţi numai prin înscrierea în registrul bunurilor imobile a constituirii sau strămutării lor în temeiul acordului de voinţă dintre părţi.
(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai dacă radierea lor s-a înscris în registrul bunurilor imobile cu consimţămîntul titularului. Consimţămîntul nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau încetarea existenţei titularului.
(3) Dacă dreptul care urmează să fie radiat este grevat în folosul unui terţ, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestuia.
(4) Hotărîrea judecătorească irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul administrativ va înlocui acordul de voinţă sau, după caz, consimţămîntul.
bunurilor imobile
(1) Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrul bunurilor imobile se determină în conformitate cu consecutivitatea înregistrării lor. Se consideră dată a înregistrării ziua depunerii cererii de înregistrare.
(2) Consecutivitatea poate fi modificată ulterior. Pentru aceasta este necesar acordul persoanelor care-şi schimbă consecutivitatea şi înregistrarea modificării în registru.
(3) În cazul înregistrării unui drept, proprietarul poate stipula condiţia consecutivităţii înregistrării lui. Această condiţie, de asemenea, trebuie înregistrată.
imobile
Înscrierea provizorie în registrul bunurilor imobile se cere dacă:
a) dreptul real dobîndit este afectat de o condiţie suspensivă sau rezolutorie;
b) în temeiul unei hotărîri judecătoreşti care nu este încă irevocabilă, o parte a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară;
c) debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca.
(1) Înscrierea provizorie are ca efect dobîndirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţămîntul celui la care se referă această înscriere sau în temeiul unei hotărîri judecătoreşti irevocabile.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul unei hotărîri judecătoreşti de
validare irevocabile.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor condiţionate de justificarea ei. Nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea acesteia şi a tuturor înscrierilor condiţionate de justificarea ei.
(1) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta, lua cunoştinţă de registrul bunurilor imobile, precum şi de documentele adiţionale, în condiţiile legii.
(2) De pe registrul bunurilor imobile se vor elibera, în condiţiile legii, extrase certificate şi copii legalizate.
(1) Cînd vreo înscriere din registrul bunurilor imobile nu corespunde situaţiei juridice reale, se
poate cere rectificarea înscrierii.
(2) Prin rectificare se înţelege radierea, corectarea sau menţionarea oricărei operaţiuni
susceptibile de a face obiectul unei înscrieri în registru.
(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii dacă:
a) înscrierea sau actul în al cărui temei s-a dispus înscrierea nu a fost valabil;
b) dreptul înscris a fost calificat greşit;
c) nu mai sînt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în al cărui temei s-a făcut înscrierea;
d) există şi alte temeiuri prevăzute de lege.
(2) În lipsa consimţămîntului titularului, rectificarea se va încuviinţa numai în temeiul unei hotărîri judecătoreşti irevocabile.
(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobînditorul nemijlocit de rea-credinţă şi subdobînditorii de rea-credinţă care şi-au înscris dreptul în folosul lor.
(2) Faţă de terţii care au dobîndit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat,
acţiunea în rectificare nu se va putea introduce decît în termen de 10 ani de la data înregistrării cererii lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.
(3) Acţiunea în rectificare se va putea îndrepta şi împotriva subdobînditorilor de bună-credinţă şi cu titlu oneros care şi-au înscris vreun drept real, însă numai dacă este întemeiată pe dispoziţiile art.505 alin.(1) lit.a) şi b). Termenul va fi de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobînditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.
(4) Este de bună-credinţă cel care dobîndeşte drept real întemeindu-se pe cuprinsul registrului
dacă, la data dobîndirii dreptului, nu a fost notată o acţiune prin care se contestă cuprinsul lui sau dacă din titlul dobînditorului nu rezultă nemijlocit vreo neconcordanţă între registrul bunurilor imobile şi situaţia juridică reală.
(1) Hotărîrea judecătorească prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul persoanelor împotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.
(2) Dacă acţiunea în rectificare a fost notată în registru, hotărîrea judecătorească se va executa din oficiu şi împotriva acelora care au dobîndit vreun drept după notare.
(1) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente imobilelor consemnate în registru devin opozabile terţilor numai prin notare.
(2) Sînt supuse notării în registru:
a) punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
b) locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de 3 ani;
c) interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
d) antecontractul;
e) dreptul de preemţiune născut din actul juridic;
f) intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
g) schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra creanţei ipotecare;
h) sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale;
i) acţiunea în prestaţie tabulară şi acţiunea în rectificare;
j) acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilor imobile, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acţiuni privitoare la drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;
k) alte cazuri prevăzute de lege.
(1) Dacă o persoană este înscrisă cu un drept în registrul bunurilor imobile fără a beneficia sau fără a mai beneficia de acel drept, cel ale cărui drepturi sau a cărui poziţie este prejudiciată prin înscriere va putea cere consimţămîntul în vederea rectificării de la cel al cărui drept va fi afectat prin rectificare.
(2) Pentru realizarea unei protecţii provizorii se poate nota o contestaţie contra autenticităţii
înscrierii din registru.
(3) Notarea prevăzută la alin.(2) se face în baza încheierii instanţei de judecată sau a acordului celui al cărui drept este afectat de rectificarea înscrierii în registru. Pentru emiterea încheierii instanţei de judecată nu este obligatorie demonstrarea existenţei unui pericol pentru dreptul persoanei care a înaintat contestarea.
Erorile materiale săvîrşite cu prilejul înscrierilor efectuate în registru altele decît cele care constituie cazuri de rectificare se pot corecta la cerere sau din oficiu.
suspendarea şi la repunerea în termen a prescripţiei
Dispoziţiile referitoare la suspendarea şi la repunerea în termen a prescripţiei extinctive nu sînt
aplicabile termenului de prescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară şi termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare.
(1) În virtutea raportului obligaţional, creditorul este în drept să pretindă de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
(2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
(3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.
(1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei.
(2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1).
Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau fapt susceptibil de a le
produce în condiţiile legii.
(1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de încheiere a contractului.
(2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea cheltuielilor făcute în baza îndreptăţitei încrederi în încheierea contractului dacă în urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost încheiat.
(1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca acesta să fie stipulat în mod expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor corespunzătoare.
(2) Dreptul la informare se naşte îndeosebi atunci cînd informarea este semnificativă pentru
determinarea conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i fie afectate drepturile.
(3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute pentru aceasta de cel
obligat să informeze. Cel din urmă poate pretinde prestaţii asigurătorii.
(1) Este naturală obligaţia în a cărei privinţă nu se poate cere executare silită. (2) Există obligaţie naturală în cazul în care:
a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;
b) o persoană are faţă de o altă persoană o obligaţie morală de aşa natură încît executarea ei, deşi nu poate fi cerută silit, trebuie, în opinia comună, să fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane.
(3) Obligaţiile naturale sînt reglementate de normele cu privire la obligaţii dacă din litera sau
spiritul legii nu rezultă că anumite reguli nu sînt aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate cere executare silită.
(4) Obligaţia naturală se transformă în obligaţie civilă perfectă în baza înţelegerii dintre
debitor şi creditor.
(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori în cazul în care aceştia sînt obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor, dar fiecare debitor poate fi urmărit separat pînă la concurenţa părţii sale din datorie.
(2) Debitorii sînt obligaţi în părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu
rezultă altfel.
(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori în cazul în care aceştia sînt îndreptăţiţi la aceeaşi prestaţie din partea debitorului, dar fiecare creditor poate pretinde numai la partea sa din creanţă.
(2) Creditorii au dreptul la părţi egale dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu
rezultă altfel.
Obligaţia este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei nu este indivizibil prin natura sa.
(1) Obligaţia indivizibilă nu poate fi divizată nici între debitori sau între creditori, nici între succesorii lor.
(2) Fiecare debitor sau succesorii lui pot fi constrînşi separat să execute obligaţia integral şi fiecare creditor sau succesorii lui pot pretinde executarea integrală chiar dacă obligaţia nu este solidară.
(3) Obligaţia nu devine indivizibilă numai prin faptul că în contract este stipulat că este
solidară.
(4) Obligaţia divizibilă care are doar un creditor şi un debitor trebuie să fie executată între ei ca o obligaţie indivizibilă, dar ea rămîne divizibilă între moştenitorii acestora.
Dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie în aşa fel încît fiecare să poată pretinde la întreaga prestaţie, iar prestaţia făcută unuia dintre creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este solidară.
Creanţa solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este indivizibilă.
Debitorul poate să execute obligaţia faţă de oricare dintre creditori după cum crede de cuviinţă, atîta timp însă cît nici unul dintre creditori nu a cerut executarea obligaţiei.
unul dintre creditori
Executarea integrală a obligaţiei faţă de unul din creditorii solidari exonerează debitorul de executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori.
solidar
O remitere de datorie convenită între un creditor solidar cu debitorul produce efecte numai asupra părţii care revine acelui creditor. Această regulă se aplică de asemenea în toate cazurile cînd obligaţia se stinge în alt temei decît executarea.
Debitorul nu are dreptul să opună unuia din creditorii solidari excepţii bazate pe raporturile debitorului cu un alt creditor solidar, la care creditorul respectiv nu participă.
a creditorului care a primit prestaţie
(1) Creditorul solidar care a primit întreaga prestaţie este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori dacă nu demonstrează că obligaţia este contractată numai în interesul său.
(2) Creditorii solidari sînt îndreptăţiţi, în raporturile dintre ei, la părţi egale dacă nu s-a convenit altfel.
Creditorul solidar reprezintă pe toţi cocreditorii în toate actele care au drept scop conservarea obligaţiei.
Dacă doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie în aşa fel încît fiecare este dator să efectueze întreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sînt legaţi solidar.
O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau atunci cînd prestaţia este indivizibilă.
Debitorii solidari se pot obliga în mod diferit: unii pur, alţii sub condiţie, alţii cu termen.
Creditorul poate pretinde executarea obligaţiei, la latitudinea sa, de la oricare din debitori, în parte sau în întregime. Pînă la executarea întregii prestaţii, rămîn obligaţi toţi debitorii.
Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul să opună creditorului
toate excepţiile care îi sînt personale ori sînt comune tuturor debitorilor solidari.
(1) Dacă bunul datorat a pierit din vina unuia sau mai multor debitori solidari, ceilalţi debitori nu sînt eliberaţi de obligaţia de a plăti preţul bunului, dar nu sînt răspunzători pentru alte prejudicii.
(2) Sînt obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin întîrziere numai debitorii care sînt în
întîrziere.
Executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari. De asemenea, compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori.
Dacă aceeaşi persoană întruneşte calitatea de creditor cu cea a unui debitor solidar, datoria celorlalţi debitori scade cu partea din datorie a acelui debitor solidar.
(1) Creditorul care primeşte separat partea din prestaţie a unuia dintre debitori fără ca în chitanţă să-şi rezerve solidaritatea sau drepturile sale în genere nu renunţă la solidaritate decît în privinţa acestui debitor.
(2) Nu se prezumă renunţarea creditorului la solidaritate în favoarea unui debitor cînd primeşte de la el o sumă egală cu partea cu care îi este dator dacă în chitanţă nu este stipulat că această parte este primită pentru partea acestui debitor.
faţă de debitorii solidari
Faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar în privinţa lui dacă din conţinutul obligaţiei nu reiese altfel.
Creditorul care a renunţat la solidaritate faţă de unul din debitori menţine acţiunea solidară în
contra celorlalţi debitori, scăzîndu-se partea debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate.
(1) În cazul în care creditorul intentează o acţiune contra unuia din debitorii solidari pentru partea acestuia, nu se prezumă renunţarea la solidaritate în favoarea acelui debitor dacă acel debitor nu a recunoscut acţiunea sau dacă nu s-a pronunţat o hotărîre definitivă prin care este admisă acţiunea.
(2) Chemarea în judecată a unui debitor solidar nu exclude dreptul creditorului de a chema în
judecată ceilalţi debitori solidari.
(1) Întîrzierea creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari.
(2) Întîrzierea unuia din debitorii solidari nu are efecte faţă de ceilalţi debitori solidari.
Dacă unul dintre debitorii solidari are mai mulţi succesori, aceştia sînt obligaţi să execute prestaţia proporţional cotei lor succesorale. Prezenta regulă nu se aplică dacă obligaţia este indivizibilă.
obligaţiei de către unul din debitorii solidari
(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o acţiune de regres împotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile acestora din obligaţie.
(2) În cazul imposibilităţii stabilirii întinderii obligaţiei debitorilor solidari, aceştia sînt obligaţi unii faţă de alţii la părţi egale.
Dacă unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu dintr-o obligaţie solidară, codebitorul solidar care nu a realizat beneficii poate cere, în cazul în care execută obligaţia, restituirea a ceea ce a plătit fără a deduce partea sa de obligaţie.
dintre debitorii solidari
În cazul în care de la unul dintre debitorii solidari nu se poate obţine, din cauza incapacităţii lui de plată, partea ce îi revine din prestaţie, acea parte trebuie suportată în părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel faţă de care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Debitorul solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia îi poate opune acestuia excepţiile comune pe care codebitorul care a executat obligaţia nu le-a opus creditorului.
prescripţiei faţă de un debitor solidar
Suspendarea, întreruperea sau expirarea termenului de prescripţie faţă de un debitor solidar nu
are efecte faţă de codebitorii lui.
Debitorul solidar îi reprezintă pe codebitorii lui în toate actele îndreptate la stingerea sau reducerea obligaţiei.
Obligaţia este de alternativă în cazul în care are drept obiect două sau mai multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul.
(1) Dreptul de a alege prestaţia aparţine debitorului dacă nu a fost atribuit expres creditorului. (2) Dacă partea căreia îi aparţine dreptul de a alege prestaţia nu a făcut alegerea nici în
termenul suplimentar acordat după punerea în întîrziere, dreptul de a alege prestaţia revine celeilalte părţi.
(3) Alegerea se face prin declaraţie faţa de cealaltă parte sau prin executarea propriu-zisă a prestaţiei. Prestaţia aleasă este considerată ca datorată de la bun început.
Debitorul nu este în drept şi nici nu poate fi obligat să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din alta.
în cazul în care alegerea aparţine debitorului
(1) Debitorul care are dreptul de a alege prestaţia, în cazul în care una din prestaţii nu poate fi executată, trebuie să execute prestaţia rămasă.
(2) Dacă, în aceleaşi împrejurări, executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea executării fiecăreia se datorează vinovăţiei debitorului, acesta este ţinut să despăgubească creditorul pînă la concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima.
în cazul în care alegerea aparţine creditorului
(1) Creditorul care are dreptul de a alege prestaţia trebuie, în cazul în care executarea uneia dintre prestaţii devine imposibilă, să accepte executarea prestaţiei rămase, cu excepţia cazului cînd imposibilitatea executării se datorează vinovăţiei debitorului.
(2) În cazul în care imposibilitatea executării prestaţiei se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul are dreptul să ceară fie executarea în natură a prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin neexecutarea prestaţiei a cărei executare a devenit imposibilă.
(3) Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul poate cere repararea prejudiciului adus prin neexecutarea unei prestaţii sau alteia.
(1) Obligaţia este facultativă în cazul în care are ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei alte prestaţii.
(2) Debitorul este eliberat în cazul în care executarea prestaţiei principale devine imposibilă fără vina debitorului.
de creanţă
(1) O creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular (cedent) unui terţ (cesionar) în baza unui contract. Din momentul încheierii unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar în drepturile ce decurg din creanţă.
(2) Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi nici nu poate face
obligaţia acestuia mai oneroasă.
(3) Cedentul este obligat să remită cesionarului actele aferente creanţei şi să-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei.
(4) Sînt incesibile creanţele privitoare la încasarea pensiei alimentare, la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte drepturi legate de persoana creditorului.
(5) Cesiunea de creanţă trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut creanţa cesionată.
Titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţămîntul debitorului, unui terţ dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, înţelegerii dintre părţi sau legii. Înţelegerea cu debitorul asupra inadmisibilităţii cesiunii produce efecte doar atunci cînd acesta are un interes legitim în acest sens.
(1) Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există în momentul transmiterii. (2) O dată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte drepturi accesorii. Articolul 559. Garantarea valabilităţii creanţei
(1) Cedentul este responsabil în faţa cesionarului de valabilitatea creanţei şi a mijloacelor de
garantare a acesteia, dar nu răspunde pentru neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor cînd cedentul a garantat pentru debitor faţă de cesionar.
(2)În cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-o valoare mobiliară la ordin, cedentul este
responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor.
Debitorul este îndreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să le opună cedentului pînă în momentul comunicării cesiunii.
Cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune, pentru cedent, ca şi orice act juridic încheiat după cesiune între debitor şi cedent cu privire la creanţa transmisă dacă debitorul nu avea cunoştinţă, în momentul efectuării prestaţiei sau al întocmirii actului, de existenţa cesiunii.
Dacă o creanţă este cedată de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al obligaţiei este primul cesionar.
Debitorului care a întocmit un înscris asupra debitului i se poate opune conţinutul înscrisului
de către cesionar dacă acesta, la data cesiunii creanţei, nu ştia şi nici nu trebuia să ştie că înscrisul nu reflectă realitatea.
(1) Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanţa sau îi prezintă un înscris privitor la cesiune, cedentului i se poate opune de către debitor cesiunea şi atunci cînd ea nu a mai avut loc sau cînd este lipsită de efect.
(2) Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţămîntul celui desemnat ca nou
creditor.
Regulile privind cesiunea creanţei se aplică în modul corespunzător şi în cazul cesiunii altor drepturi.
prin voinţa părţilor
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în modul corespunzător în cazul în care o creanţă este transmisă în baza legii, a unei hotărîri judecătoreşti sau a unei decizii a autorităţii publice.
(1) O datorie poate fi preluată de un terţ în temeiul unui contract cu creditorul. În acest caz, locul debitorului este preluat de terţ.
(2) Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el însuşi obligaţia.
Dacă preluarea datoriei a fost convenită între terţ şi debitor printr-un acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului.
Preluarea datoriei trebuie să fie încheiată în forma cerută pentru actul juridic în al cărui temei s-a născut datoria.
Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial.
Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra creanţei se sting în măsura în care menţinerea lor nu este încuviinţată de cei care le-au constituit.
(1) Temeiul executării rezidă în existenţa unei obligaţii.
(2) Obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul stabilit.
(3) Valorile mobiliare nu pot fi transmise direct în contul achitării datoriei dintre două părţi.
[Art.572 al.(3) modificat prin LP185 din 22.07.16, MO306-313/16.09.16 art.655; în vigoare
16.03.17]
[Art.572 al.(3) introdus prin LP31 din 07.03.13, MO69-74/05.04.13 art.223]
Dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată:
a) la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiei
pecuniare;
b) la locul aflării bunului în momentul naşterii obligaţiei – în cazul obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat;
c) la locul unde debitorul îşi desfăşoară activitatea legată de obligaţie, iar în lipsa acestuia, la locul unde debitorul îşi are domiciliul sau sediul – în cazul unor alte obligaţii.
de activitate al creditorului sau debitorului
(1) În cazul în care debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul, sediul sau locul de activitate pînă la data executării obligaţiei şi a înştiinţat despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul domiciliu, sediu sau loc de activitate.
(2) Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării domiciliului, sediului sau locului de activitate sînt suportate de partea care le-a schimbat.
(1) În cazul în care termenul de executare a obligaţiei nu este determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a pretinde oricînd executarea ei, iar debitorul este îndreptăţit să o execute oricînd. Dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei, debitorul trebuie să execute obligaţia în termen de 7 zile din momentul cererii creditorului.
(2) Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că creditorul nu poate
cere executarea înainte de termen. Debitorul însă poate executa obligaţia înainte de termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. În cazul în care respinge executarea anticipată, creditorul este obligat să-l informeze imediat în acest sens pe debitor şi să ia toate masurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.
Chiar dacă, în favoarea debitorului, este stabilit un anumit termen de executare, creditorul
poate pretinde executarea imediată a obligaţiei în cazul în care debitorul se află în incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite anterior, sau în genere nu le-a putut prezenta, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Debitorul are dreptul să amîne executarea obligaţiei atunci cînd şi în măsura în care nu poate determina cu bună-credinţă cui trebuie să o execute.
Dacă efectele unui act juridic depind de îndeplinirea unei condiţii, obligaţia devine scadentă în ziua survenirii acesteia.
(1) Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana împuternicită de acesta
ori către persoana împuternicită prin lege sau hotărîre judecătorească.
(2) În cazul în care executarea a fost făcută faţă de o persoană neîmputernicită, obligaţia se consideră executată dacă creditorul o confirmă sau profită în vreun fel de aceasta.
Dacă creditorul este incapabil, plata ce i se face personal nu este valabilă, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că plata a profitat creditorului.
(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ. În astfel de cazuri, creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ pentru debitor. Oferta de executare de către un terţ trebuie făcută în interesul debitorului şi nu doar în scopul de a schimba creditorul.
(2) Creditorul poate refuza executarea propusă de către terţ dacă debitorul este împotriva unei
astfel de executări.
Dacă creditorul supune urmăririi un bun ce aparţine debitorului, orice persoană care se află în riscul de a pierde anumite drepturi asupra bunului poate satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Prin satisfacerea creanţelor menţionate, terţul ia locul creditorului.
(1) Obligaţia pecuniară se exprimă în monedă naţională. Părţile pot conveni asupra unor obligaţii pecuniare în valută străină în măsura în care acest lucru nu este interzis prin lege.
(2) Dacă obligaţia pecuniară exprimată în valută străină trebuie executată pe teritoriul ţării, executarea se face în monedă naţională, cu excepţia cazurilor în care legea permite primirea/efectuarea pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor şi a transferurilor în valută străină. Determinarea echivalentului în monedă naţională al obligaţiei pecuniare exprimate în valută străină şi viceversa se efectuează cu aplicarea cursului oficial al leului moldovenesc valabil la data executării obligaţiei, dacă legea sau contractul nu stabileşte altfel.
[Art.583 al.(2) în redacţia LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(3) Dacă obligaţia pecuniară este exprimată într-o valută străină, iar executarea acesteia se face în altă valută străină (în cazurile în care legea permite primirea/efectuarea plăţilor şi
transferurilor în valută străină), determinarea echivalentului în altă valută străină al obligaţiei
pecuniare exprimate într-o valută străină se efectuează cu aplicarea cursului oficial al leului moldovenesc valabil la data executării obligaţiei, dacă legea sau contractul nu stabileşte altfel.
[Art.583 al.(3) introdus prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(1) Dacă înainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat cursul valutar al monedei
de plată faţă de moneda obligaţiei pecuniare, debitorul este obligat să efectueze plata conform cursului oficial al leului moldovenesc valabil la data executării obligaţiei, dacă legea sau contractul nu stabileşte altfel. În cazul unei reforme monetare, se va aplica cursul valutar existent la data reformei monetare.
(2) Partea care este în întîrziere suportă riscul modificării cursului valutar al monedei de plată.
[Art.584 în redacţia LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
În cazul în care, conform legii sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobîndă, se plăteşte o dobîndă egală cu rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă rată.
[Art.585 modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(1) În cazul în care debitorul datorează creditorului mai multe prestaţii similare, iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul în momentul efectuării plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge datoria care a ajuns prima la scadenţă.
(2) În cazul în care creanţele au devenit scadente concomitent, se stinge în primul rînd datoria
a cărei executare este mai împovărătoare pentru debitor. Dacă creanţele sînt la fel de împovărătoare, se stinge mai întîi creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă.
(3) Dacă nici unul din criteriile propuse la alin.(1) şi (2) nu pot fi aplicate, plata se impută
tuturor obligaţiilor proporţional.
(4) Cu sumele plătite de debitor, în cazul în care sînt insuficiente pentru acoperirea integrală a datoriei scadente, se acoperă în primul rînd cheltuielile de judecată, pe urmă dobînzile şi alte obligaţii de plată şi, la urmă, obligaţia principală (capitalul).
(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel, debitorul poate executa obligaţia în rate numai cu consimţămîntul creditorului.
(2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul nu poate refuza partea care nu se află în litigiu propusă de debitor, cu excepţia cazului în care, din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a părţii în litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul pentru întreaga prestaţie.
Creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decît cea datorată. Această regulă se aplică chiar şi în cazul în care prestaţia propusă are o valoare mai mare.
În cazul în care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel puţin o calitate medie.
Dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde, atît cît este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.
(1) Contractul de vînzare-cumpărare şi contractul de creditare constituie un act unit (interdependent) cînd creditul este destinat finanţării preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate economică. Există unitate economică mai ales atunci cînd cel care acordă creditul se foloseşte, la pregătirea sau la încheierea contractului de creditare, de colaborarea vînzătorului.
(2) Într-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate refuza rambursarea
creditului în măsura în care excepţiile decurgînd din contractul oneros legat de contractul de
creditare l-ar îndreptăţi la refuzul prestaţiei faţă de vînzător.
Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
creditorului
(1) Creditorul este în întîrziere atunci cînd nu acceptă fără un temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă.
(2) În cazul în care pentru executarea prestaţiei este necesară o acţiune din partea sa, creditorul este în întîrziere dacă prestaţia îi este oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.
(3) Debitorul nu poate fi în întîrziere în măsura în care creditorul este în întîrziere.
Dacă termenul de executare nu este stipulat sau dacă debitorul are dreptul să execute obligaţia înainte de termen, creditorul nu este în întîrziere atunci cînd, timp de 7 zile, este lipsit de posibilitatea de a accepta prestaţia oferită, cu excepţia cazului în care debitorul l-a informat din timp despre executare.
Creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întîrzierea acceptării prestaţiei.
a creditorului
Dacă creditorul este în întîrziere, debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei numai în cazul în care nu a prestat din intenţie sau din culpă gravă.
(1)Indiferent de vinovăţia sa în întîrziere, creditorul:
a) este obligat să compenseze debitorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului de contract şi oferirii executării;
b) suportă riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului;
c) nu poate beneficia de dobînzi pentru datoria pecuniară faţă de el.
(2) Dacă debitorul este obligat să predea fructele bunului ori să compenseze valoarea lor, această obligaţie nu se răsfrînge asupra fructelor obţinute în timpul întîrzierii creditorului.
Creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru conservarea drepturilor sale.
(1) Creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.
(2) Creditorul nu poate exercita drepturile şi acţiunile care sînt exclusiv personale ale debitorului.
(3) Creanţa trebuie să fie lichidă şi exigibilă cel tîrziu la momentul examinării acţiunii.
acţiune oblică
Cel împotriva căruia a fost intentată acţiune oblică poate opune creditorului toate excepţiile opozabile propriului creditor.
Toate bunurile obţinute în baza acţiunii oblice intră în patrimoniul debitorului şi beneficiază tuturor creditorilor acestuia.
(1) În cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
(2) Neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă.
(3) Repararea prejudiciului cauzat prin întîrziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei în natură, cu excepţia cazurilor cînd, datorită unor circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.
(4) Dreptul creditorului de a cere despăgubiri în locul prestaţiei se exercită în condiţiile
suplimentare de la art.609. Creditorul poate cere despăgubiri pentru întîrzierea executării obligaţiei doar în condiţiile suplimentare privind întîrzierea prevăzute la art.617. În cazul unui contract sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune, conform art.737.
(1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă (imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
(2) Este nulă orice stipulaţie care îl eliberează anticipat pe debitor de răspundere în caz de dol
sau culpă gravă.
Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor cărora le-a încredinţat executarea contractului în aceeaşi măsură ca pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul. Prevederile art.603 alin.(2) nu se aplică.
obiectului
Dacă trebuie să procure obiectul datorat, debitorul răspunde pentru imposibilitatea procurării chiar şi în cazul în care aceasta nu se datorează vinovăţiei lui dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(1) Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului în cazul în care se datorează unei forţe majore, dacă survenirea sau efectele acesteia nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii obligaţiei ori dacă debitorul nu a putut împiedica sau înlătura survenirea forţei majore ori a consecinţelor ei.
(2) Dacă este doar temporară, forţa majoră poate fi invocată numai în perioada în care aceasta
are efect asupra executării obligaţiei.
(3) Dacă nu poate executa obligaţia din cauza unei forţe majore, debitorul trebuie să notifice creditorului aceste circumstanţe şi efectele lor asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la creditor într-un termen rezonabil de la data la care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre forţa majoră, acesta din urmă răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării.
(4) Prevederile prezentului articol nu împiedică creditorul să ceară rezoluţiunea contractului,
executarea obligaţiei sau plata dobînzilor.
(1) Cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea.
(2) Dacă prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii capacitatea de muncă se pierde ori se reduce sau dacă prin vătămare apar necesităţi noi, cel vătămat este despăgubit printr-o rentă lunară în bani. Mărimea rentei se stabileşte în funcţie de evoluţia previzibilă şi conformă aşteptărilor raţionale a veniturilor celui vătămat.
(3) Cel vătămat are dreptul să ceară în avans costul tratamentului. Această dispoziţie se aplică
şi atunci cînd este necesară reciclarea profesională.
(4) În locul rentei, cel vătămat poate cere o despăgubire în capital (globală) dacă există un motiv temeinic.
Dacă restabilirea situaţiei în conformitate cu prevederile art.607 alin.(1) nu este posibilă sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani.
(1) În loc de prestaţie, creditorul poate cere despăgubire doar atunci cînd a stabilit anterior fără succes debitorului un termen rezonabil pentru executarea prestaţiei. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul stabilit este nejustificat de scurt, se consideră ca stabilit un
termen rezonabil.
(2) Nu este necesară somaţia dacă este evident că nu i se poate da curs, în special dacă a trecut termenul stabilit la art.617 alin.(4), iar obligaţia nu a fost executată sau dacă există împrejurări deosebite care îndreptăţesc valorificarea imediată a dreptului de despăgubire, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi.
(3) În cazul în care are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei,
creditorul poate cere despăgubiri în locul întregii prestaţii dacă nu are interes în prestaţia parţială. Pentru restituirea prestaţiilor efectuate se aplică în modul corespunzător prevederile art.738.
(4) Dreptul la executarea obligaţiei este exclus îndată ce creditorul cere despăgubire în locul
executării obligaţiei.
(5) Despăgubirile se acordă într-o sumă bănească globală. Pot fi acordate însă despăgubiri sub formă de plăţi efectuate periodic în dependenţă de natura prejudiciului. Despăgubirile sub forma de plăţi periodice se indexează în dependenţă de rata inflaţiei.
(1) Despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare cuprinde atît prejudiciul efectiv cauzat creditorului, cît şi venitul ratat.
(2) Ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în împrejurări normale.
(3) Este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit (direct) al neexecutării. (4) Despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform experienţei debitorului, nu
putea fi prevăzut în mod raţional în cazul unei aprecieri obiective.
(5) Dacă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil.
La determinarea întinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care creditorul îl avea în executarea corespunzătoare a obligaţiei. Determinante pentru această estimare sînt locul şi timpul prevăzute pentru executarea obligaţiilor contractuale.
(1) Dacă la naşterea prejudiciului sau a unei alte obligaţii de compensare a concurat vinovăţia celui îndreptăţit la despăgubire sau la compensare, existenţa şi întinderea obligaţiei de despăgubire sau de compensare depind de împrejurări şi, în special, de măsura în care prejudiciul este cauzat de o parte sau de cealaltă parte.
(2) Dispoziţia alin.(1) se aplică şi atunci cînd vinovăţia celui prejudiciat se restrînge la faptul
că el a omis să preîntîmpine sau să diminueze prejudiciul.
Dacă dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu îi este imputabilă, debitorul trebuie să restituie creditorului tot ceea ce a economisit ca urmare a neexecutării.
(1) În cazul în care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza executarea obligaţiei şi obţine o despăgubire sau are drept la despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, în urma apariţiei situaţiei care justifică dreptul său de obiecţie, poate cere restituirea celor date ca despăgubire sau cedarea dreptului la despăgubire.
(2) În cazul în care creditorul, în locul executării obligaţiei, poate cere despăgubiri, acestea se
reduc cu valoarea despăgubirilor deja obţinute ori se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul a făcut uz de dreptul prevăzut la alin.(1).
Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui bun este obligată să repare numai în schimbul cesiunii creanţei pe care partea vătămată, în calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim al bunului, o are faţă de un terţ.
(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege.
(2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul
privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în bani, stabilită în baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii.
(1) Dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite după scadenţă din partea creditorului, debitorul se consideră în întîrziere ca urmare a somaţiei.
(2) Nu este necesară somaţie în cazul în care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
b) înaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel încît poate fi calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
c) părţile au convenit expres că debitorul este în întîrziere la expirarea termenului la care
trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalităţi;
d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decît într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite în mod repetat să o execute;
f) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea în întîrziere se justifică din motive întemeiate, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi;
i) debitorul a declarat în scris că nu doreşte să execute obligaţia.
(3) În cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) şi b), orice înţelegere asupra unui termen care ar afecta grav una din părţi este nulă.
(4) Debitorul este în întîrziere dacă nu execută obligaţia în termen de 30 de zile de la scadenţă
şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului consumator numai dacă în nota de plată sau în invitaţia de plată similară este indicat în mod special efectele menţionate.
(5) Debitorul nu este în întîrziere atît timp cît prestaţia nu a avut loc din cauza unor împrejurări
neimputabile debitorului.
Pe durata întîrzierii, debitorul răspunde, chiar şi în cazul limitării legale sau contractuale a răspunderii, pentru orice imprudenţă sau neglijenţă. El răspunde şi pentru cazul fortuit, însă nu şi atunci cînd prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată în termen.
(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobînzi pe perioada întîrzierii. Dobînda de întîrziere reprezintă 5% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(2) În cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobînda este de 9% peste rata dobînzii prevăzută la art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai redus.
(3) În cazul în care creditorul poate cere în alt temei juridic dobînzi mai mari, ele vor trebui plătite. Nu se exclude invocarea dreptului privind repararea unui alt prejudiciu.
(4) Dobînzile de întîrziere nu se aplică la dobînzi.
În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul este în drept să o execute el însuşi ori să încredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului sau acestuia să i se ceară despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
(1) În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să plătească despăgubire pentru simplul fapt al încălcării.
(2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu
face ori să fie autorizat să distrugă el însuşi, cheltuielile urmînd să fie puse în sarcina debitorului.
(1) În cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun, creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii.
(2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului încetează dacă bunul a fost predat deja unui
terţ care are acelaşi drept. În cazul în care bunul nu a fost predat, dreptul de preferinţă îl are creditorul în al cărui folos a luat naştere obligaţia mai înainte, iar dacă nu se poate stabili în al cărui folos a luat naştere obligaţia, dreptul de preferinţă îl are cel care a intentat primul acţiunea.
împrejurărilor
(1) Dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzînd această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luînd în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
(2) Părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.
(3) Partea îndreptăţită va cere fără întîrziere ajustarea contractului, fiind obligată să indice temeiul ajustării. Cererea privind ajustarea este exclusă în cazul în care partea şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
(4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte temei
pentru refuzul executării obligaţiei.
(5) Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului conform art.748.
(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulînd că debitorul, în cazul neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun.
(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
(3) Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decît prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.
(1) Clauza penală se face în scris.
(2) Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.
(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei penale dacă nu sînt stipulate penalităţi şi pentru cazul în care debitorul nu execută obligaţia în modul corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza
penală (clauză penală inclusivă). În cazurile prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere
sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă).
(3) În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai dacă şi-a
rezervat expres acest drept la primirea executării.
În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor, penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
(1) În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie divizibilă, penalitatea este de asemenea divizibilă şi curge doar împotriva codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar pentru partea din obligaţie la care acesta este ţinut.
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se aplică nici în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea integrală a obligaţiei. În acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul de acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat prin acordul părţilor.
(1) În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerare toate împrejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.
(1) Arvuna este o suma de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans.
(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.
Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-a făcut, se restituie.
(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămîne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi dublul arvunei.
(2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru neexecutarea contractului
este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Garanţia debitorului constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului.
Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu se obligă în mod exagerat.
Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în scris.
(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atîta timp cît creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.
(2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sînt comercianţi.
(3) Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală, considerată suficientă de către instanţă, sau consemnează suma pretinsă.
(4) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) se aplică în măsura în care contractul nu prevede altfel.
(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunul este insesizabil.
(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor prevăzute de lege.
(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. (2) În toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început executarea
silită împotriva debitorului.
(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept poate revendica bunul, ţinînd cont de regulile prescripţiei.
Retentorul trebuie să conserve bunul cu diligenţa unui bun proprietar. El va percepe fructele, fiind obligat să le impute asupra creanţei sale.
Dreptul de retenţie se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea creditorului sau titularului dreptului, dacă retentorul nu dobîndeşte din nou bunul în baza aceluiaşi temei juridic.
(1) Prin stingerea obligaţiilor, încetează raporturile juridice dintre părţi în partea ce se referă la obligaţia stinsă.
(2) Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească dobînda şi penalităţile ori
să repare prejudiciul.
(1) Executarea stinge obligaţia numai în cazul în care este efectuată în modul corespunzător. (2) Obligaţia se stinge şi în cazul în care creditorul acceptă o altă executare în locul celei
datorate (darea în plată). În acest caz, debitorul răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea vînzătorului.
(3) Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a demonstra neexecutarea revine
creditorului.
(4) În cazul stingerii obligaţiei principale, fidejusiunea, gajul şi alte drepturi accesorii încetează în măsura în care nu subzistă interese justificate ale terţilor.
(1) Debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă şi de a cere titlul original. În cazul imposibilităţii de a cere creditorului chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă.
(2) În cazul imposibilităţii restituirii titlului original, debitorul este în drept să ceară creditorului o declaraţie autentificată notarial despre stingerea obligaţiei. Toate cheltuielile, în acest caz, sînt suportate de creditor.
(3) Dacă creditorul refuză să elibereze chitanţă sau să restituie titlul original, debitorul are dreptul să refuze executarea. În acest caz, creditorul este în întîrziere.
(4) Dacă creditorul a eliberat chitanţă privind plata datoriei de bază, se prezumă că au fost achitate şi dobînzile, şi cheltuielile.
(1) În cazul în care creditorul este în întîrziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar. Valuta străină poate fi depusă în vederea stingerii obligaţiei prin consemnare numai în cazul în care legea permite primirea/efectuarea plăţilor şi transferurilor în valută străină pe teritoriul Republicii Moldova în privinţa obligaţiei în cauză.
[Art.645 al.(1) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(2) Dacă bunurile care urmează să fie consemnate sînt depuse la oficiul poştal, ele se consideră consemnate din momentul depunerii.
(3) Consemnarea stinge obligaţia debitorului chiar şi în cazurile în care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi predate creditorului.
(4) Din momentul consemnării, riscurile trec asupra creditorului, debitorul nefiind obligat să plătească dobîndă şi penalităţi ori să compenseze veniturile ratate.
Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este în drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea obligaţiei de către creditor.
(1) Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării obligaţiei. Dacă a consemnat
bunurile în alt loc, debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(2) Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre consemnare, cu excepţia cazurilor cînd este în imposibilitatea de a executa această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neinformare despre consemnare.
(1) Debitorul are dreptul să ceară restituirea bunului consemnat. (2) Nu se permite restituirea bunului consemnat dacă:
a) debitorul a renunţat expres, în momentul consemnării, la dreptul de restituire;
b) creditorul a declarat instituţiei la care sînt depuse bunurile că le primeşte;
c) la instituţia la care sînt depuse bunurile este prezentată o hotărîre judecătorească definitivă prin care consemnarea este recunoscută legală;
d) împotriva debitorului a fost intentat un proces de insolvabilitate.
(3) În cazul în care bunul consemnat se restituie debitorului, consemnarea se desfiinţează cu efect retroactiv (se consideră că nu a existat).
Cheltuielile de consemnare sînt suportate de creditor, cu excepţia cazurilor cînd debitorul a preluat bunul consemnat.
La expirarea unui termen de 3 ani din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre
consemnare, creditorul pierde dreptul de a prelua bunul. În acest caz, debitorul are dreptul să ceară bunul chiar dacă a renunţat la dreptul respectiv.
(1) Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile.
(2) Termenul de graţie acordat pentru plata unei creanţe nu împiedică compensarea. (3) Compensarea este posibilă şi atunci cînd creanţele nu sînt scadente, dar titularii lor
consimt.
(4) Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia este nulă dacă este afectată de modalităţi.
În cazul în care creanţele supuse compensării nu sînt echivalente, se stinge doar creanţa acoperită integral.
Creanţa statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia creanţei fiscale, poate fi stinsă prin compensare numai dacă obligaţia trebuie să fie executată faţă de bugetul care urmează să satisfacă creanţa solicitantului compensării.
executare diferite
Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite, solicitantul compensării este obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa obligaţia în locul stabilit.
În cazul în care persoana are mai multe creanţe ce pot fi stinse prin compensare, solicitantul compensării poate stabili creanţele care se compensează. Dacă creanţele care se compensează nu sînt stipulate în cererea de compensare sau cealaltă parte obiectează fără întîrziere, se aplică regulile privind prioritatea efectuării plăţilor.
preluării datoriei
(1) În cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună noului creditor creanţa sa faţă de vechiul creditor dacă scadenţa acestei creanţe are loc înainte de primirea înştiinţării despre cesiune, dacă scadenţa nu este indicată sau dacă executarea poate fi cerută oricînd.
(2) În cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o creanţă ce aparţine vechiului debitor.
(1) Debitorul solidar nu poate compensa datoria creditorului faţă de alt codebitor, cu excepţia părţii ultimului în datoria solidară.
(2) Debitorul, inclusiv cel solidar, nu poate opune creditorului solidar compensarea datoriei unui codebitor faţă de sine, cu excepţia părţii ultimului în creanţa solidară.
Fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului, dar debitorul nu poate opune creditorului compensarea datoriei acestuia faţă de fidejusor.
(1) Nu este admisă compensarea creanţelor:
a) cu termenul de prescripţie expirat; această regulă nu se aplică în cazul în care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;
b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii;
c) privind plata pensiei alimentare;
d) privind întreţinerea pe viaţă;
e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil;
f) cînd obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată;
g) în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract.
Obligaţia se stinge în cazul în care o singură persoană întruneşte calitatea de creditor şi cea de debitor (confuziunea). În unele cazuri, dacă confuziunea încetează să existe, efectele ei încetează de asemenea.
Confuziunea care operează prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor profită fidejusorului. Prin întrunirea de către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi de debitor, obligaţia principală nu se stinge.
(1) Obligaţia se stinge dacă creditorul, în baza unei înţelegeri cu debitorul, îl eliberează pe
acesta de executarea obligaţiei (remiterea de datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că este parţială.
(2) Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract în care creditorul recunoaşte că
obligaţia nu există.
(3) Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă de garanţi.
(4) Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite a se prezuma că a renunţat la creanţa garantată.
(5) Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de ceilalţi garanţi.
(6) Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea încalcă drepturile de creanţă ale terţilor faţă de creditor.
(1) Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde.
(2) Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării obligaţiei revine debitorului.
(3) Debitorul care este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor, iar dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ceea ce a primit, cu excepţia cazului în care debitorul demonstrează că imposibilitatea executării
a apărut din vina creditorului.
(4) Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibilă de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă pînă la concurenţa îmbogăţirii sale.
(1) Obligaţia se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei este imposibilă fără participarea personală a acestuia sau dacă este legată în alt mod de persoana debitorului.
(2) Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea îi este destinată personal sau
dacă este legată în alt mod de persoana creditorului.
(3) Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor sau creditor), cu excepţia cazurilor în care obligaţia sau creanţa persoanei juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.
(1) Obligaţia se stinge în baza înţelegerii dintre părţi de a o înlocui cu o altă obligaţie
(novaţie), cu excepţia valorilor mobiliare.
[Art.665 al.(1) modificat prin LP185 din 22.07.16, MO306-313/16.09.16 art.655; în vigoare
16.03.17]
[Art.665 al.(1) modificat prin LP31 din 07.03.13, MO69-74/05.04.13 art.223]
(2) Voinţa de a înlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată expres.
(3) Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile accesorii dacă părţile nu au stipulat expres altfel.
(1) Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.
(2) Contractului îi sînt aplicabile normele cu privire la actul juridic.
(3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi), comutativ sau aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de consumator.
(1) Părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege.
(2) Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de
a contracta este prevăzută de prezentul cod, de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.
(3) Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege (contracte nenumite), precum şi
contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe).
(1) Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
(2) Contractul produce efecte numai între părţi dacă legea nu prevede altfel. Contractul
produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.
(1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante este obligată să contracteze în acest domeniu. Ea nu poate să impună fără motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
(2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii în scopuri necomerciale, ca şi
faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice încheierea unui contract dacă cealaltă parte acţionează în vederea exercitării profesiei sau desfăşoară activitate de întreprinzător.
Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.
(1) Cel care, la momentul încheierii contractului, ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea
executării lui este obligat la reparaţia prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă contractul valabil, în mărimea care să nu depăşească suma venitului pe care
aceasta l-ar fi primit în cazul valabilităţii contractului.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care prestaţia este imposibilă doar parţial, iar contractul este valabil în privinţa celeilalte părţi sau în cazul în care una din mai multe prestaţii alternative este imposibilă.
(1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este încheiat pentru cazul cînd prestaţia devine posibilă.
(2) În cazul în care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen suspensiv, contractul este valabil dacă imposibilitatea este înlăturată pînă la realizarea condiţiei sau împlinirea termenului.
Contractul prin care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct necesită autentificare notarială.
Contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct este nul.
(1) Contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă este nul. Nul este şi contractul asupra cotei-părţi legale sau a legatului din succesiunea unui terţ încă în viaţă.
(2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică în cazul contractului încheiat între viitorii succesori legali asupra cotei-părţi legale. Un asemenea contract trebuie autentificat notarial.
(1) Dacă prestaţia trebuie determinată de o parte contractantă sau de un terţ, în caz de dubiu se
consideră că determinarea trebuie făcută în baza unei aprecieri echitabile. (2) Determinarea prestaţiei se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte.
(3) Dacă determinarea prestaţiei trebuie făcută de mai mulţi terţi, este necesar acordul lor
unanim. Dacă trebuie să fie determinată o sumă dintre mai multe sume numite, se va avea în vedere suma medie.
(4) Dacă prestaţia nu corespunde principiului echităţii, determinarea se face prin hotărîre judecătorească. În caz de tergiversare sau de refuz, determinarea se face tot prin hotărîre judecătorească.
Dacă întinderea contraprestaţiei nu este determinată, în caz de dubiu determinarea se face de partea care pretinde contraprestaţia. Dispoziţia art.676 alin.(4) se aplică în modul corespunzător.
Sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile contractuale sînt aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale în măsura în care, ţinîndu-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.
(1) Contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esenţiale.
(2) Sînt esenţiale clauzele care sînt stabilite ca atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie realizat un acord.
(3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se încheia un contract. Forma stabilită pentru
contract se aplică şi pentru antecontract.
Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă.
(1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar înainte de a fi revocată.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.
(1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma în care a fost făcută.
(2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor aplicabile actului juridic.
(1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului în care ea include un termen pentru acceptare sau a cazului în care este irevocabilă în alte temeiuri.
(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei
cel tîrziu concomitent cu oferta.
(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată în termenul de acceptare stabilit în ofertă sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este nejustificat de mic, în termenul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor.
O stipulare prin care o parte se obligă să intre într-un anumit contract cu o altă parte, la cererea acesteia, constituie ofertă irevocabilă.
Oferta nu îşi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi pierde dreptul de a încheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei în administrare unei alte persoane.
Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată în termen sau dacă este respinsă.
(1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă acţiune care atestă consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din momentul în care este recepţionată de ofertant.
(2) Dacă, în virtutea ofertei, a practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor, acceptantul poate să-
şi manifeste consimţămîntul prin săvîrşirea unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea
produce efecte din momentul săvîrşirii acţiunilor.
(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc. Această regulă se aplică şi în cazul în care oferta este făcută de la om la om (instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie.
(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pînă în momentul în care
ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, avînd în vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului.
Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută doar în termen.
ofertei
Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o telegramă sau scrisoare începe să curgă de la data la care telegrama a fost înmînată spre expediere sau de la data menţionată în scrisoare sau, dacă o astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit prin mijloace de comunicare instantanee începe să curgă de la data la care oferta parvine destinatarului.
(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă.
(2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este considerată o nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale.
(3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără întîrziere nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se încheie în condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin în acceptare.
(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică neîntîrziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen.
(2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu întîrziere ofertantului şi dacă din acceptare reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul întîrzierii.
Dacă în relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau modificări, contractul se consideră încheiat atunci cînd acceptantul poate conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neîntîrziat.
(1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.
(2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă în comercializarea anumitor bunuri primeşte o
ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea cuiva cu care se află în relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să răspundă fără întîrziere, tăcerea sa putînd fi considerată acceptare a ofertei. Chiar şi atunci cînd respinge oferta, comerciantul este obligat să protejeze temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, în măsura în care poate suporta cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta vreun dezavantaj.
Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea.
Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un înscris expediat într-un termen rezonabil de la data încheierii contractului între comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia devin parte a contractului, cu excepţia cazului cînd ele îl alterează material sau cînd partea care îl recepţionează le respinge fără întîrzieri nejustificate.
(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, încheiat într-un cadru specific voiajorilor comerciali, produce efecte doar dacă, în decursul unei săptămîni, consumatorul nu îl revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi.
(2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de consumator încheiate pe credit, şi asupra contractelor de asigurare.
(3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2) curge doar din momentul în care consumatorul este înştiinţat în scris asupra dreptului său de revocare.
La licitaţie, contractul se încheie prin adjudecare. O ofertă se stinge de îndată ce este emisă o supraofertă sau licitaţia se închide fără ca adjudecarea să fie atribuită.
(1) Contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant.
(2) Dacă în contract nu este indicat locul încheierii, el se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului.
(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte existenţa unei obligaţii este necesară o declaraţie scrisă de recunoaştere.
(2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este recunoscută se prescrie forma autentică, declaraţia de recunoaştere trebuie făcută în această formă.
(3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau compensări, nu mai este necesară respectarea formei.
(1) Dacă în timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte părţi, aceasta are obligaţia să nu o divulge sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul.
(2) Cel care încalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare prejudiciul cauzat. Despăgubirea pentru neexecutarea obligaţiei de confidenţialitate poate consta în compensaţii din beneficiul obţinut de cealaltă parte.
(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că înscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare. Aceste declaraţii sau acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea înscrisului.
(2) Contractul scris conţinînd o clauză prin care se stipulează că toate modificările sau
rezoluţiunea contractului se fac în scris nu poate fi modificat sau rezolvit altfel. Comportamentul unei părţi o poate priva totuşi de dreptul invocării acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat în conformitate cu acest comportament.
Contractul încheiat cu încălcarea promisiunii de a contracta date unei alte persoane este opozabil beneficiarului promisiunii fără a-l priva pe acesta de dreptul de a cere promitentului şi terţului de rea-credinţă care a contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.
sinalagmatic
(1) Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă reciproc, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei celeilalte.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi asupra altor raporturi juridice în scopul executării reciproce a obligaţiilor, în măsura în care nu sînt incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.
Dacă obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane, se poate refuza executarea părţii
datorate uneia din aceste persoane pînă la executarea integrală a obligaţiei corelative.
(2) Dacă una din părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite neexecutarea obligaţiei corelative în măsura în care, în conformitate cu circumstanţele cazului, în special dacă partea neexecutată este nesemnificativă, aceasta ar fi inechitabil.
(1) Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. Executarea obligaţiei nu poate fi refuzată dacă a fost executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind executarea obligaţiei.
(2) Partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să
execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dacă termenul expiră fără ca să fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana obligată să presteze prima poate rezilia contractul.
(1) Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. În cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător.
(2) În cazul în care cealaltă parte cere transmiterea compensaţiei primite pentru obiectul contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie, ea nu este eliberată de executarea obligaţiei sale, care se reduce în măsura în care compensaţia sau dreptul la compensaţie sînt mai mici decît prestaţia datorată.
(3) Dacă este executată obligaţia corelativă, care nu este obligatorie, în conformitate cu prevederile alin.(1) şi (2), restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.
În cazul în care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului sinalagmatic devine imposibilă din vina celeilalte părţi, ultima este obligată să execute prestaţia sa. Din contra- prestaţie se deduce tot de ce partea eliberată pentru cauză de imposibilitate beneficiază din faptul eliberării sau ce omite cu rea-credinţă să beneficieze.
contract sinalagmatic
(1) Dacă una din părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgînd dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. În cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil.
(2) Dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie.
(3) Dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei.
(4) Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este
evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.
(1) Prin derogare de la art.709, nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somare dacă:
a) debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea;
b) încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;
c) datorită unor împrejurări speciale, luîndu-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;
d) termenul prevăzut la art.617 alin.(4) a expirat fără ca obligaţia să fie executată.
(2) Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat.
Rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă:
a) încălcarea obligaţiei este neînsemnată;
b) nu este executată o obligaţie în sensul art.512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile încălcării, menţinerea contractului;
c) creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întîrziere de primire;
d) pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după
rezoluţiune.
contractuale standard
(1) Clauze contractuale standard sînt toate clauzele formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă celeilalte părţi la încheierea contractului. Este indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sînt parte a documentului ce reprezintă contractul, de asemenea nu importă numărul condiţiilor şi forma contractului.
(2) Nu există clauze contractuale standard în măsura în care condiţiile contractului au fost
negociate în particular între părţi.
(3) Condiţiile contractuale standard devin numai atunci parte a contractului cînd partea care le propune le aduce, în momentul încheierii contractului, în mod expres la cunoştinţa celeilalte părţi sau îi asigură în alt mod posibilitatea, luînd în considerare şi handicapul acesteia, să ia cunoştinţă de conţinutul lor şi, cînd cealaltă parte este de acord, să le accepte.
(4) Se poate dispune prin lege includerea clauzelor contractuale standard în unele tipuri de
contracte chiar şi fără respectarea condiţiilor de la alin.(3).
(5) Părţile contractante pot, pentru un anumit fel de contracte, să convină asupra validităţii unor clauze contractuale standard determinate, luînd în considerare exigenţele prevăzute la alin.(3).
în cazuri deosebite
Chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art.712 alin.(3), se consideră incluse în contract clauzele contractuale standard stabilite de lege pentru anumite tipuri de contracte.
Clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele contractuale standard.
Dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, în raport de împrejurări, în special în raport cu aspectul sau aparenţa exterioară a contractului, sînt atît de neobişnuite încît partea care contractează nu trebuie să presupună existenţa lor nu devin clauze în contract.
standard inechitabile
(1) O clauză contractuală standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. În acest sens, se iau în considerare conţinutul contractului, împrejurările în care clauza este inserată în contract, interesele reciproce, alte împrejurări.
(2) Caracterul inechitabil al clauzelor contractuale standard se prezumă în caz de dubiu dacă o
prevedere:
a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale reglementărilor de la care derogă;
b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din natura contractului, de o manieră care periclitează scopul contractului;
c) nu este clară.
(3) Aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale standard nu trebuie să se refere la determinarea obiectului contractului sau la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de
o parte, şi nici la bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, în măsura în care clauzele contractuale sînt formulate în mod clar şi precis.
(1) În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului ori sînt, total sau parţial, nule, contractul este valabil în partea rămasă.
(2) În măsura în care clauzele contractului standard nu au devenit parte integrantă a
contractului sau sînt nule, conţinutul contractului se reglementează de prevederile legale.
(3) Contractul este nul dacă respectarea lui, chiar avîndu-se în vedere dispoziţiile alin.(2), ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una din părţile contractante.
În cadrul clauzelor contractuale standard, este nulă îndeosebi:
a) clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul la termene nejustificat de lungi sau stabilite insuficient pentru acceptarea sau refuzarea unei oferte ori pentru executarea unei obligaţii. Excepţie face clauza prin care utilizatorul îşi rezervă dreptul de a executa obligaţia abia după expirarea termenului de revocare sau de restituire;
b) clauza prin care utilizatorul, prin derogare de la prevederile legale, îşi rezervă dreptul la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care trebuie să o execute;
c) clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de obligaţia sa fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat în contract. Această prevedere nu se aplică pentru obligaţiile cu executare succesivă;
d) clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia promisă ori de a se abate de la
executarea ei dacă modificarea sau abaterea nu se poate pretinde celeilalte părţi, ţinîndu-se cont de interesele utilizatorului;
e) clauza conform căreia o declaraţie a partenerului de contract al utilizatorului se consideră dată sau nedată atunci cînd face sau omite să facă o acţiune, cu excepţia cazului în care partenerului de contract i se acordă un termen corespunzător pentru a putea emite o declaraţie în mod expres şi utilizatorul se obligă să informeze, la începutul termenului, expres partenerul de contract cu privire la înţelesul previzibil al comportamentului său;
f) clauza prin care o declaraţie de importanţă deosebită a utilizatorului se consideră intrată la cealaltă parte contractantă;
g) clauza prin care, în cazul revocării contractului sau al rezoluţiunii contractului de către o parte, utilizatorul poate cere o plată necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui lucru ori a unui drept sau pentru obligaţii executate ori o compensare nejustificat de mare a cheltuielilor;
h) clauza prevăzută în calitate de excepţie la lit.c), conform căreia utilizatorul îşi poate rezerva dreptul de a se degreva de obligaţia executării contractului în cazul indisponibilităţii prestaţiei, dacă utilizatorul nu se obligă să îl informeze imediat pe partenerul de contract despre indisponibilitate şi să îi restituie contraprestaţiile.
fără posibilităţi de evaluare
În cadrul condiţiilor contractuale standard, fără a prejudicia dispoziţiile care exclud posibilitatea derogării de la dispoziţiile legale în defavoarea consumatorului, este nulă:
a) clauza referitoare la creşterea preţului la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate în termen de 4 luni de la încheierea contractului. Clauza aceasta nu se aplică la
bunurile sau serviciile care se livrează sau se prestează ca obligaţii succesive;
b) clauza prin care este exclus sau limitat dreptul, pe care îl are partenerul de contract al utilizatorului, de a refuza executarea obligaţiei în conformitate cu art.705 sau prin care este exclus sau limitat un drept de retenţie al partenerului de contract al utilizatorului, în măsura în care se bazează pe acelaşi raport contractual, în special dacă dreptul de retenţie este făcut dependent de recunoaşterea unor vicii de către utilizator;
c) clauza prin care partenerului de contract al utilizatorului nu i se permite efectuarea
compensării cu o creanţă stabilită indubitabil şi scadentă;
d) clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru executarea obligaţiei;
e) clauza privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru diminuarea valorii dacă în cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau diminuarea valorii, care erau de aşteptat în condiţii obişnuite, sau dacă partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a produs nici un prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sînt substanţial mai reduse decît valoarea globală;
f) clauza prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi dacă obligaţia nu este
executată sau este executată cu întîrziere, dacă întîrzie plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul;
g) clauza prin care se exclude răspunderea în cazul vătămării integrităţii corporale, al altei vătămări a sănătăţii şi al vinovăţiei grave;
h) clauza prin care, în cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei principale a
utilizatorului:
- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea contractului;
- este exclus sau limitat în contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de contract la despăgubiri în loc de prestaţie.
Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul;
i) clauza prin care în contractele de livrare a noilor bunuri şi de antrepriză:
- în cazul viciului unui bun, sînt excluse, în întregime sau în ceea ce priveşte unele componente ale bunului, drepturile faţă de utilizator, sînt limitate drepturile la revendicare faţă de terţi sau exercitarea drepturilor este făcută dependentă de chemarea anterioară în instanţă a terţilor;
- drepturile faţă de utilizator sînt limitate doar la un drept în cazul neexecutării totale sau parţiale, dacă partenerului de contract nu i se garantează în mod expres dreptul de a cere reducerea plăţii sau de a rezilia contractul în cazul unei remedieri nereuşite (dacă o altă lucrare decît cea de construcţie constituie obiectul răspunderii pentru viciu);
- este exclusă sau limitată obligaţia utilizatorului de a suporta cheltuielile de remediere,
îndeosebi costurile transportului, drumului, lucrului şi materialului;
- utilizatorul condiţionează remedierea de plata în avans a întregii sume sau a unei părţi substanţiale, nejustificat de mari în condiţiile existenţei viciului;
- utilizatorul stabileşte partenerului său de contract un termen de excludere în ceea ce priveşte notificarea despre viciile ascunse ale bunului şi termenul este mai scurt decît cel admis conform următoarei liniuţe;
- termenul de prescripţie este redus la mai puţin de un an pentru drepturi rezultînd dintr-un
viciu al bunului ori sînt reduse termenele de prescripţie de la art.269, ori se stabilesc termene mai
scurte decît cele menţionate pentru drepturile la reziliere fără reducerea termenului;
j) clauza, în cazul unui raport contractual ce are ca obiect livrarea periodică de bunuri sau prestarea periodică de servicii de către utilizator, prin care:
- partenerul de contract al utilizatorului este obligat pentru o perioadă mai mare de 2 ani;
- contractul se prelungeşte în mod tacit pe un termen mai mare de un an;
- se stabileşte pentru partenerul de contract al utilizatorului un termen de reziliere mai mare de
3 luni, înainte de expirarea contractului.
Prevederile prezentei litere nu se aplică în cazul contractelor de livrare a bunurilor cumpărate, de asigurare şi nici în cazul contractelor dintre titularii drepturilor de autor şi societăţile comerciale utilizatoare;
k) clauza din contractele de vînzare-cumpărare, de prestări servicii sau de antrepriză, prin care un terţ se subrogă sau se poate subroga în drepturile şi obligaţiile contractuale ale utilizatorului, cu excepţia situaţiei în care prevederea:
- conţine numele terţului;
- stipulează dreptul partenerului său de contract la rezilierea contractului;
l) clauza prin care utilizatorul impune reprezentantului care încheie contractul pentru partenerul de contract:
- răspundere proprie sau obligaţie de garantare fără să existe o declaraţie expresă şi autonomă
în acest sens;
- răspundere care, în cazul reprezentării fără împuternicire, depăşeşte cadrul stabilit la art.250;
m) clauza prin care utilizatorul modifică obligaţia producerii de dovezi în defavoarea partenerului său de contract, îndeosebi atunci cînd utilizatorul:
- atribuie partenerului obligaţia de a produce dovezi care ţin de răspunderea sa;
- lasă partenerul să confirme anumite fapte. Această prevedere nu se aplică pentru confirmări de primire semnate separat sau semnate prin înregistrare electronică;
n) clauza prin care notificarea utilizatorului sau a terţului, precum şi declaraţiile faţă de utilizator sau terţ, sînt condiţionate de o formă mai strictă decît cea scrisă sau sînt dependente de condiţii speciale de acces.
(1) Prevederile art. 712 alin.(3) şi (5), precum şi prevederile art.718 şi 719, nu se aplică în
cazul clauzelor contractuale standard care se folosesc faţă de un întreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un patrimoniu cu regim special de drept public.
[Art.720 al.(1) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(2) Prevederile art.716 alin.(1) şi (2) se aplică în cazurile stipulate în prezentul articol la alin.(1), în măsura în care aceasta are ca urmare nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. În acest caz, se vor lua în considerare în modul corespunzător uzanţele din circuitul comercial.
[Art.720 al.(3) abrogat prin LP23 din 01.03.12, MO54-59/23.03.12 art.172; în vigoare
23.06.12]
(4) În contractul dintre întreprinzător şi consumator, prevederile prezentului capitol se aplică ţinîndu-se cont de următoarele condiţii:
a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de întreprinzător dacă nu au
fost introduse în contract de către consumator;
b) art.715-719 se aplică la condiţiile contractuale reformulate şi atunci cînd acestea sînt
determinate pentru folosinţă de o singură dată, precum şi în măsura în care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul prevederilor din cauza reformulării lor;
c) la aprecierea defavorizării necorespunzătoare conform art.716 alin.(1) şi (2), se iau în
considerare şi împrejurările existente la încheierea contractului.
(5) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică contractelor încheiate cu consumatorii în măsura în care nu contravin prevederilor legii speciale şi nu se aplică în cazul contractelor ce ţin de domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor comerciale.
[Art.720 al.(5) în redacţia LP23 din 01.03.12, MO54-59/23.03.12 art.172; în vigoare
23.06.12]
(1)Părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său.
(2) Nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei.
Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului.
(3) Pînă la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promitentului despre acceptarea stipulaţiei, aceasta poate fi revocată sau modificată de către stipulant. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei.
Executarea contractului încheiat în favoarea terţului poate fi cerută atît de stipulant, cît şi de beneficiar în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei.
În cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie, precum şi în cazul în care stipulaţia în favoarea terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul poate cere executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel.
Promitentul poate opune beneficiarului excepţiile fondate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul, dar nu şi excepţiile fondate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant.
(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe.
(2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi.
La interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de circumstanţele în care a fost încheiat, de interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de pînă la şi de după încheierea contractului, precum şi de uzanţe.
Contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.
Clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.
(1) Clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
(2) Termenii polisemantici se interpretează în sensul care corespunde mai mult naturii
contractului.
Dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat.
Clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricît de generali ar fi termenii folosiţi în el.
defavorizate
(1) Neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat.
(2) În caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.
Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decît în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor.
(1) Părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. (2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru
contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel.
(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi.
(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, în special se iau în considerare următoarele circumstanţe:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea
contractului, cu excepţia cazului cînd debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul scontat;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a
contractului.
Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră în mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. În cazul în care garanţia nu este prezentată într-un termen rezonabil, partea care cere garanţii poate rezolvi contractul.
(1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă parte. (2) Dacă prestaţia este oferită cu întîrziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor
contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare.
(1) În cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul încetează şi părţile sînt eliberate de obligaţia de a presta, trebuind să restituie prestaţiile executate şi veniturile realizate.
(2) Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.
(3) Dacă în contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul compensării în bani. (4) Obligaţia compensării în bani nu apare:
a) atunci cînd viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau
transformării obiectului;
b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci cînd deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;
d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmînd să fie restituită.
(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului produs prin neexecutarea
contractului, cu excepţia cazului cînd debitorului nu îi este imputabilă cauza rezoluţiunii.
(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi după rezoluţiune.
(1) În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Debitorul trebuie însă să dovedească, în raport de aceste venituri, doar acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri.
(2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau dacă compensarea este exclusă conform art.738 alin.(4) lit.a)-c), lui i se restituie cheltuielile necesare făcute în legătură cu bunul. Alte cheltuieli se restituie doar în măsura în care creditorul realizează o îmbogăţire de pe urma lor.
Dacă părţile nu s-au înţeles în privinţa unui termen de rezoluţiune a contractului, celui
îndreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pînă la expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasă fără efect.
(1) În cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de rezoluţiune nu poate fi exercitat decît de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor.
(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru
ceilalţi.
Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci cînd cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune.
Dacă un contract este încheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către debitor în cazul neexecutării obligaţiei sale, creditorul, la survenirea acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului.
În cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită pînă la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntîrziat declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntîrziat.
corelative
(1) În cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative.
(2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente.
(3) În cazul în care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.
(1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate contractele cu executare succesivă. (2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică în modul corespunzător.
pentru motive temeinice
(1) Dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică în modul corespunzător.
(2) Contractele cu executare succesivă în timp pot fi reziliate de orice parte pentru motive
întemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau de somaţie. Există motiv întemeiat atunci cînd, luîndu-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pînă la expirarea termenului de graţie sau de somaţie.
(3) Cel îndreptăţit poate rezilia contractul doar într-un termen rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii.
(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. În cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se aplică în modul corespunzător.
consumatorii
(1) În cazul în care îi revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei alte legi, consumatorul nu mai este legat de exprimarea voinţei în legătură cu încheierea unui contract cu un întreprinzător dacă a revocat aceasta în termen.
(2) Revocarea nu trebuie să conţină nici o justificare. Ea trebuie scrisă pe hîrtie, formulată pe
un alt suport de date trainic sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămîni.
(3) Termenul prevăzut la alin.(2) începe să curgă din momentul în care consumatorului i s-au
pus la dispoziţie, pe un suport de date trainic, explicaţii formulate clar referitor la dreptul său de revocare. Suportul de date conţine, de asemenea, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocării, precum şi o trimitere la începerea termenului şi la reglementarea alin.(2).
consumatorii
(1) În măsura în care legea prevede în mod expres, dreptul de revocare conform art.749 poate fi înlocuit, la încheierea contractului pe baza prospectului de vînzare, printr-un drept nelimitat de restituire dacă:
a) prospectul de vînzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul de restituire;
b) consumatorul a putut lua cunoştinţă în detaliu de prospectul de vînzare în lipsa întreprinzătorului;
c) consumatorului i se asigură, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.
(2) În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului.
(1) În cazul dreptului de revocare şi de restituire, prevederile referitoare la rezoluţiune se aplică în modul corespunzător dacă nu este prevăzut altfel. Termenul stabilit la art.617 alin.(4) începe să curgă o dată cu declararea revocării sau restituirii de către consumator.
(2) Consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului.
(3) În cazul prevăzut la art.738 alin.(2) lit.c), consumatorul răspunde şi pentru înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului dacă anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi posibilităţii de a le evita. Dispoziţiile art.738 alin.(2) lit.c) se aplică doar în cazul în care consumatorului nu s-au dat astfel de lămuriri şi nici lămuriri în privinţa dreptului său de revocare, iar el nu a putut afla în alt mod despre acest drept.
(4) Nu există alte drepturi decît cele stipulate.
(1) Informaţiile şi declaraţiile sînt puse la dispoziţia consumatorului pe un suport de date trainic dacă i-au parvenit sub formă de document sau sub o altă formă lizibilă care îi permite să reproducă întocmai informaţiile într-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic. Sarcina probei pentru conţinutul informaţiilor sau declaraţiei revine întreprinzătorului.
(2) Prevederile alin.(1) se aplică în modul corespunzător şi declaraţiilor consumatorului faţă de
întreprinzător.
[Art.7521 introdus prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare
30.03.17]
[Art.7522 introdus prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare
30.03.17]
[Art.7523 introdus prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare
30.03.17]
[Art.7524 introdus prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare
30.03.17]
(1) Prin contractul de vînzare-cumpărare, o parte (vînzător) se obligă să predea un bun în proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.
(2) Vînzătorul se obligă să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vînzare-cumpărare nu este prevăzut altfel.
(3) Dacă preţul nu este indicat direct în contractul de vînzare-cumpărare, părţile pot conveni
asupra modului de determinare a lui.
(1) Cheltuielile de predare a bunului mobil, în particular de măsurare, cîntărire şi ambalare, sînt puse în sarcina vînzătorului, iar cheltuielile de primire şi transportare a bunului din locul încheierii contractului de vînzare-cumpărare în alt loc sînt puse în sarcina cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(2) În cazul în care contractul de vînzare-cumpărare a unui bun mobil trebuie autentificat şi
înregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării notariale, al înscrierii în registrul public respectiv şi al transferului proprietăţii.
În cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de întocmire, autentificare notarială şi de înscriere a contractului de vînzare-cumpărare în registrul bunurilor imobile, precum şi cheltuielile de preluare a documentelor necesare, sînt puse în sarcina cumpărătorului.
(1) Preţul bunului trebuie să fie exprimat în bani.
(2) Dacă în contractul de vînzare-cumpărare încheiat între comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vîndute în împrejurări comparabile. În cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării bunurilor.
(3) Dacă preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea care, în caz de îndoială, determină preţul.
(1) Vînzătorul trebuie să predea bunul:
a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;
b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;
c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.
(2) Contractul de vînzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul faţă de executarea contractului.
(3) Vînzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict la data stabilită, înainte de
acest termen sau după el numai cu consimţămîntul cumpărătorului.
(1) Dacă, în conformitate cu contractul, vînzătorul predă bunul către un cărăuş şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc, vînzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică bunul.
(2) Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vînzătorul trebuie să încheie
contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat pînă la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
(3) Dacă nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportării, vînzătorul urmează să
transmită, la cererea cumpărătorului, toată informaţia de care dispune, necesară pentru încheierea contractului de asigurare.
(1) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat cumpărătorului în momentul în care vînzătorul şi-a executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă contractul nu prevede altfel.
(2) Cînd contractul de vînzare-cumpărare implică transportul bunului, iar vînzătorul nu este
obligat să-l predea într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului către primul cărăuş. Dacă vînzătorul este obligat să predea cărăuşului bunul într-un loc determinat, riscul se transferă cumpărătorului numai după remiterea în acel loc a bunului către cărăuş. Dacă cumpărătorul a dat vînzătorului instrucţiuni asupra modului de transportare, iar vînzătorul s-a abătut de la ele fără motiv întemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(3) În cazul vînzării bunului pe parcurs, riscurile sînt transferate cumpărătorului în momentul încheierii contractului dacă acesta nu prevede altfel.
(4) În cazul în care contractul este încheiat după predarea bunurilor, riscurile cunoscute vînzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o cunoască la încheierea contractului rămîn ale vînzătorului.
(5) În cazul vînzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la cumpărător anterior
individualizării bunului.
(1) Obligaţia de predare a bunului se consideră executată în momentul:
a) predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el;
b) punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei indicate de el dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin marcare sau în alt mod şi dacă este pregătit de predare în termenul
stabilit, iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale.
(2) Dacă din contract nu rezultă obligaţia vînzătorului de a asigura transportarea bunului sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vînzătorului de a preda bunul se consideră executată de la data predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.
(1) Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, în conformitate cu uzanţele, sînt necesare din partea lui pentru garantarea predării şi primirii bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) În cazurile cînd cumpărătorul, încălcînd prevederile legii sau ale contractului, nu
recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vînzătorul este în drept să refuze executarea contractului.
Dacă vînzătorul a vîndut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul, iar dacă bunul nu a fost dat nici unuia din ei,
prioritate are cumpărătorul cu care primul s-a încheiat contractul.
(1) Vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale.
(2) Este fără vicii materiale bunul care, la transferarea riscurilor, are caracteristicile convenite. În cazul în care nu s-a convenit asupra caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:
a) corespunde destinaţiei stabilite în contract;
b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există în mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta ţinînd cont de felul bunului. La aceste caracteristici se includ şi cele pe care cumpărătorul le poate aştepta conform specificaţiilor publice ale vînzătorului, producătorului sau ale reprezentanţilor acestora, îndeosebi prin reclamă, cu excepţia cazului în care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.
(3) Există vicii materiale şi atunci cînd asamblarea convenită contractual a fost realizată
defectuos de către vînzător sau de către ajutoarele lui, precum şi atunci cînd bunul trebuie asamblat de cumpărător şi acesta îl asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare eronate.
(4) Există viciu material şi în cazul în care vînzătorul predă numai o parte a bunului, un alt
bun, bunul într-o cantitate mai mică decît cea convenită sau cînd este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia cazurilor cînd viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării bunului.
Vînzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică (liber de drepturile unui
terţ asupra lui), cu excepţia cazului cînd cumpărătorul a consimţit să încheie contractul cunoscînd drepturile terţului asupra bunului. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia în care în registrul bunurilor imobile este înscris un drept inexistent.
primirea bunului viciat
(1) Drepturile cumpărătorului în privinţa viciilor sînt excluse dacă, în momentul încheierii contractului, cunoştea aceste vicii.
(2) Cumpărătorul poate beneficia numai atunci de drepturile care rezultă din viciul pe care nu l-a cunoscut în urma unei culpe grave cînd vînzătorul a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici.
(3) Cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să verifice
bunul într-un termen atît de scurt cît permit împrejurările, iar în cazul constatării viciilor, să-l informeze neîntîrziat pe vînzător.
(4) Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vînzătorului într-un termen rezonabil din momentul în care a constatat sau trebuia să constate viciul şi felul lui. Vînzătorul nu poate invoca dispoziţiile prezentului alineat dacă a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul.
(5) Vînzătorul nu poate invoca o înţelegere prin care drepturile cumpărătorului sînt excluse sau limitate ca urmare a unui viciu dacă a trecut sub tăcere în mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici.
(6) Dacă, prin lege sau contract, este obligat să controleze calitatea bunului, vînzătorul trebuie să prezinte cumpărătorului dovezi de efectuare a controlului calităţii bunului.
(1) Dacă un terţ, în temeiul dreptului său asupra unui bun apărut înainte de încheierea
contractului de vînzare-cumpărare, intentează o acţiune de evicţiune împotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat să atragă în calitate de copîrît pe vînzător şi poate opune terţului toate excepţiile care le-ar fi putut opune vînzătorul.
(2) Neatragerea vînzătorului în calitate de copîrît îl eliberează pe acesta de răspundere faţă de
cumpărător dacă va dovedi că atragerea sa ar fi prevenit evicţiunea cumpărătorului.
În cazul evicţiunii cumpărătorului în baza drepturilor unui terţ asupra bunului care s-au constituit înainte de încheierea contractului de vînzare-cumpărare, vînzătorul repară prejudiciul cauzat cumpărătorului. Aceste prevederi nu se aplică dacă cumpărătorul a consimţit cumpărarea bunului grevat cu drepturi ale terţului, conform art.764.
(1) În cazul în care bunul prezintă vicii, cumpărătorul poate cere remedierea, solicitînd înlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu.
(2) Vînzătorul suportă cheltuielile de remediere utile, îndeosebi cheltuielile de transport, de
drum, de executare a lucrărilor şi de procurare a materialelor.
(3) Vînzătorul poate refuza remedierea viciilor dacă aceasta necesită cheltuieli neproporţional de mari.
(4) În cazul în care în locul remedierii viciilor livrează un bun fără viciu, vînzătorul poate cere cumpărătorului restituirea bunului cu vicii în conformitate cu regulile privind efectele rezoluţiunii contractului.
şi repararea prejudiciului
În afară de cazurile prevăzute la art.617, nu este necesară stabilirea unui termen cînd
vînzătorul a respins remedierea viciilor sau cînd o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde cumpărătorului. O remediere se consideră ca fiind nereuşită, după a doua
încercare fără succes, dacă din felul bunului sau al viciului sau din comportamentul vînzătorului
nu rezultă altfel.
(1) Dacă nu poate restitui vînzătorului bunurile în starea în care le-a primit, cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vînzătorului predarea unor bunuri de înlocuire, cu excepţia cazurilor în care imposibilitatea de restituire a bunurilor se datorează acţiunii sau inacţiunii vînzătorului ori inutilităţii bunurilor dacă alterarea lor este o consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă bunurile au fost utilizate pînă a se constata neconformitatea lor.
(2) Pierderea de către cumpărător a dreptului de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vînzătorului predarea bunurilor de înlocuire nu afectează dreptul lui la alte mijloace de protecţie juridică prevăzute de lege sau de contract.
În locul rezoluţiunii contractului sau remedierii viciului de către vînzător, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului. Se are în vedere preţul stabilit la momentul încheierii contractului.
(1) În cazul în care vînzătorul, producătorul sau un terţ garantează caracteristicile unui bun, cumpărătorul beneficiază, fără a aduce atingere drepturilor prevăzute de lege, de drepturile din
garanţie în condiţiile indicate în declaraţia de garanţie şi în reclama respectivă faţă de cel care a acordat garanţia.
(2) În măsura în care a fost preluată o garanţie, se prezumă că din garanţie se nasc drepturi în
cazul unui viciu apărut în perioada de garanţie.
(3) Termenul de garanţie începe să curgă din momentul predării bunului de către vînzător dacă contractul nu prevede altfel.
(4) Garanţia este aplicabilă, pe durata garanţiei stabilite pentru bunurile principale, şi asupra accesoriilor dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Prin lege, standarde şi alte dispoziţii obligatorii pot fi stabilite termene de valabilitate a calităţii bunului, după a căror expirare bunul este considerat nesusceptibil de utilizare (termen de valabilitate).
(2) Vînzătorul este obligat să transmită bunul în a cărui privinţă este stabilit un termen de
valabilitate astfel încît cumpărătorul să îl poată utiliza la destinaţie pînă la expirarea acestui termen.
(1) Vînzătorul este obligat să transmită bunul în cantitatea stabilită în contractul de vînzare- cumpărare.
(2) Cumpărătorul este în drept să refuze recepţionarea bunului dacă vînzătorul predă o
cantitate mai mică decît cea prevăzută în contract. În cazul în care va accepta primirea bunului în cantitate mai mică, cumpărătorul va plăti proporţional preţului contractual.
(3) Dacă vînzătorul predă o cantitate mai mare decît cea prevăzută în contract, cumpărătorul este în drept să preia bunul într-o astfel de cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit în contract sau să preia numai cantitatea prevăzută în contract, iar surplusul să-l restituie din contul vînzătorului.
(4) În cazul în care nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia, contractul este nul.
Vînzătorul este obligat să transmită bunul în asortimentul (corelaţia după modele, varietăţi, măsuri, culori sau alte particularităţi) stipulat în contract, iar în lipsa lui, în asortimentul ce corespunde necesităţilor cumpărătorului, dacă vînzătorul le cunoştea la data încheierii contractului, sau să refuze executarea contractului.
(1) În cazul predării bunurilor într-un asortiment care nu corespunde contractului, cumpărătorul este în drept să nu le primească şi să nu plătească preţul, iar dacă acesta este plătit, să ceară restituirea sumei plătite.
(2) Dacă o dată cu bunurile în asortimentul stipulat în contract sînt transmise şi alte bunuri,
cumpărătorul poate refuza recepţionarea bunurilor nestipulate în contract sau poate recepţiona toate bunurile. În cazul în care primeşte bunuri nestipulate în contract, cumpărătorul achită costul lor la preţul convenit cu vînzătorul.
(1) Vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunurile conform contractului de vînzare-cumpărare în completivitatea asortimentului.
(2) Dacă completivitatea asortimentului de bunuri nu este stabilită, vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunuri în completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri
sau de alte cerinţe înaintate tradiţional.
(1) Dacă vînzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o garnitură de bunuri completă, obligaţia se consideră executată la data predării tuturor obiectelor din garnitură.
(2) În cazul în care în contract nu se stipulează transmiterea unei anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel, vînzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse în garnitură.
(3) În cazul livrării necomplete a bunurilor, cumpărătorul este în drept să ceară completarea bunurilor în termen rezonabil sau reducerea preţului de cumpărare.
(4) Dacă vînzătorul nu a executat în termen rezonabil revendicările indicate la alin.(3), cumpărătorul poate solicita schimbarea bunurilor necomplete cu bunuri complete sau poate să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru bun.
(1) Dacă din contract şi din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel, vînzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate, cu excepţia bunurilor care, după caracterul lor, nu necesită ambalare. Dacă contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat în mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar în cazul lipsei de uzanţe, într-un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor în condiţii de păstrare şi transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri.
(2) În cazul cînd bunul care trebuie ambalat este predat cumpărătorului fără ambalaj ori în
ambalaj defectuos, cumpărătorul este în drept să ceară vînzătorului ambalarea bunului dacă din esenţa obligaţiei sau din caracterul bunurilor nu rezultă altfel.
(3) În loc de cerinţele faţă de vînzător prevăzute la alin.(2), cumpărătorul poate să-i înainteze alte pretenţii care rezultă din predarea unui bun cu vicii.
(1) Cînd cumpărătorul întîrzie să preia bunul predat sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vînzătorul, dacă are bunul în posesiune sau sub control, trebuie să ia măsuri rezonabile, în funcţie de împrejurări, pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină pînă ce va obţine de la cumpărător plata cheltuielilor sale rezonabile.
(2) În cazul în care a primit bunul, însă, în mod îndreptăţit, doreşte să-l restituie, cumpărătorul
este obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru conservarea lui. El poate reţine bunul pînă în momentul în care vînzătorul îi plăteşte cheltuielile rezonabile.
(3) Partea care este obligată să ia măsuri pentru conservarea bunului îl poate depozita, pe cheltuiala celeilalte părţi, în depozitul unui terţ dacă nu vor rezulta costuri disproporţionate.
(4) Partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de retenţie asupra lui pînă
cînd i se va plăti o recompensă pentru păstrare.
(1) Partea obligată să conserveze bunul este în drept să-l vîndă la un preţ convenabil, în cazul în care cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare, dacă a înştiinţat cealaltă parte despre intenţia de a vinde.
(2) Dacă bunul este pasibil de pieire sau de alterare (deteriorare) rapidă şi dacă conservarea lui
ar genera cheltuieli disproporţionate, partea obligată să-l conserveze îl poate vinde.
(3) Partea care a vîndut bunul remite celeilalte părţi suma încasată avînd dreptul de a reţine cheltuielile rezonabile de conservare şi vînzare.
Cumpărătorul este în drept să ceară executarea în natură a obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este îndreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul în cauză sau la alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.
viciile bunului
(1) Cumpărătorul are dreptul să înainteze vînzătorului, îndată ce a descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta pînă la vînzare, pretenţii dar nu mai tîrziu de termenul stabilit în contract.
(2) Dacă în contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi înaintate în cel mult 6 luni din ziua predării bunului, iar în privinţa imobilelor, în cel mult un an.
(3) Dacă este imposibilă stabilirea zilei de predare a bunului care urmează să fie înregistrat sau
dacă bunul este predat cumpărătorului înainte de încheierea contractului, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează din ziua înregistrării bunului în modul stabilit.
viciile bunului cu termen de garanţie
(1) În cazul cînd pentru bunul vîndut este stabilit un termen de garanţie, pretenţiile pentru viciile depistate pot fi înaintate în acest termen.
(2) Dacă bunul cu termen de garanţie a fost dat în posesiunea cumpărătorului pînă la
încheierea contractului şi nu se poate determina data predării, termenul de înaintare a pretenţiilor se calculează de la data încheierii contractului, iar dacă bunul a fost transportat, de la data expedierii lui la adresa cumpărătorului.
(3) În cazul în care pentru accesorii sînt stabilite prin contract termene de garanţie mai scurte decît pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii referitoare la viciile accesoriilor în perioada de garanţie a bunului principal.
(4) Dacă pentru accesorii în contract sînt stabilite termene de garanţie mai mari decît pentru bunul principal, cumpărătorul este în drept să înainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor în perioada lor de garanţie.
Poate fi intentată acţiune privind viciile bunului în termen de un an din data înaintării
pretenţiilor, iar dacă nu au fost înaintate pretenţii sau nu poate fi stabilită data înaintării lor, în termen de un an din data expirării termenelor stabilite la art.783 şi 784.
Dacă în contractul de vînzare-cumpărare vînzătorul şi-a rezervat dreptul de răscumpărare, aceasta se face prin declaraţia vînzătorului faţă de cumpărător că va exercita dreptul de răscumpărare. Declaraţia nu necesită forma stabilită pentru contractul de vînzare-cumpărare.
Revînzătorul este obligat să predea celui care exercită dreptul de răscumpărare bunul împreună cu accesoriile lui.
Răscumpărarea se efectuează la preţul de vînzare. Revînzătorul este în drept să ceară compensarea cheltuielilor aferente bunului cumpărat pînă la răscumpărare, în cuantum egal cu
creşterea valorii bunului datorită acestor cheltuieli. Dacă bunul pe care trebuie să îl restituie a fost dotat cu un accesoriu, cumpărătorul îl poate reţine dacă nu dăunează bunului.
răscumpărare
(1) Dacă, înaintea exercitării dreptului de răscumpărare, obiectul cumpărat a suferit o înrăutăţire, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv, persoana care deţine obiectul răspunde pentru prejudiciu.
(2) Dacă obiectul nu s-a depreciat din vina celui de la care se răscumpără sau dacă a suferit o modificare neînsemnată, răscumpărătorul nu poate cere reducerea preţului de cumpărare.
Dacă, pînă la exercitarea dreptului de răscumpărare, a dispus de obiectul contractului, cumpărătorul este obligat să înlăture drepturile terţilor asupra bunului. Se consideră că revînzătorul a dispus de bun şi în cazul în care bunul a fost înstrăinat în cadrul procedurii de executare silită sau a fost înstrăinat de către administratorul procesului de insolvabilitate.
Răscumpărarea poate fi exercitată doar în termenul stipulat în contract, care nu poate fi mai mare de 10 ani pentru terenuri şi de 5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite. S e c ţ i u n e a a 3-a
Părţile pot conveni asupra dreptului unilateral al cumpărătorului de a achiziţiona un bun pînă la un anumit moment (opţiunea de cumpărare) sau asupra dreptului vînzătorului de a vinde în aceleaşi condiţii un bun cumpărătorului (opţiunea de vînzare). În privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de vînzare-cumpărare dacă părţile nu convin altfel.
(1) Titularul dreptului de preemţiune poate face uz de el în cazul în care persoana obligată încheie cu un terţ contract de vînzare-cumpărare.
(2) În cazul în care de dreptul de preemţiune beneficiază cîteva persoane împreună, acest drept poate fi exercitat numai în comun dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(3) Dreptul de preemţiune nu este transmisibil şi nu trece prin succesiune dacă contractul dintre persoana obligată şi titularul dreptului de preemţiune nu prevede altfel.
Persoana obligată urmează să informeze neîntîrziat titularul dreptului de preemţiune despre intenţia sa şi condiţiile vînzării. Informarea poate fi executată de terţul cu care vînzătorul intenţionează să încheie contractul de vînzare-cumpărare.
(1) Dreptul de preemţiune se exercită pe calea informării persoanei obligate.
(2) După primirea informaţiei despre intenţia de vînzare, dreptul de preemţiune poate fi exercitat în termen de o lună în cazul terenurilor şi în termen de 10 zile în cazul altor bunuri dacă acordul dintre părţi nu prevede altfel.
(3) Prin declaraţie faţă de persoana obligată, între ea şi persoana împuternicită se încheie un
contract de vînzare-cumpărare în condiţii stabilite de persoana obligată şi de terţ.
(4) Persoana obligată poate cere ca dreptul de preemţiune să se extindă asupra tuturor
bunurilor care nu pot fi separate fără a fi dezavantajate.
(5) Dacă terţului i s-a amînat achitarea preţului de cumpărare, cel care are dreptul de preemţiune poate beneficia de amînare dacă oferă o garanţie pentru suma ce urmează a fi plătită.
(6) În cazul în care obiectul exercitării dreptului de preemţiune este un teren, nu este necesară garanţie dacă pentru preţul de vînzare a fost convenită o ipotecă asupra terenului sau dacă la preţul de cumpărare se adaugă o datorie pentru care există o ipotecă ce grevează terenul.
de preemţiune
Acordul dintre persoana obligată şi terţ este nul dacă prin el contractul de vînzare-cumpărare este condiţionat de neexercitarea dreptului de preemţiune sau dacă persoana obligată îşi rezervă dreptul de a rezolvi contractul la exercitarea dreptului de preemţiune.
(1) Dacă terţul şi-a asumat, conform contractului de vînzare-cumpărare, o obligaţie suplimentară pe care titularul dreptului de preemţiune nu poate să o execute, ultimul va fi obligat să plătească valoarea obligaţiei suplimentare.
(2) Dacă evaluarea bănească a obligaţiei suplimentare este imposibilă, nu se admite
exercitarea dreptului de preemţiune. Clauza obligaţiei suplimentare pierde valabilitatea dacă scopul ei constă în excluderea exercitării dreptului de preemţiune.
de probă sau la vedere
(1) În cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului. În caz de dubii, cumpărarea se consideră încheiată sub condiţia suspensivă a consimţirii.
(2) Vînzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul.
(3) Pînă la realizarea condiţiei prevăzute la alin.(1), cumpărătorul răspunde de păstrarea obiectului.
(1) Consimţirea pentru un obiect cumpărat de probă sau la vedere poate fi declarată doar în termenul convenit, iar dacă acesta nu a fost stabilit, pînă la trecerea unui termen rezonabil stabilit de vînzător.
(2) În cazul în care obiectul a fost dat cumpărătorului de probă sau la vedere şi a expirat termenul stabilit sau, dacă nu a fost stabilit, termenul suficient pentru aprecierea calităţilor obiectului, tăcerea cumpărătorului se consideră consimţire.
Un drept este litigios în cazul în care este incert, contestat sau contestabil de debitor sau în cazul în care a fost intentată o acţiune ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară.
Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot dobîndi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute.
(1) În cazul în care un drept litigios a fost vîndut, cel de la care se reclamă este eliberat dacă
plăteşte cumpărătorului preţul vînzării, cheltuielile de vînzare şi dobînda pentru preţ şi pentru cheltuielile de vînzare calculată de la data cînd preţul şi cheltuielile au fost plătite.
(2) Dreptul stipulat la alin.(1) nu poate fi exercitat în cazul în care vînzarea este făcută faţă de
un creditor pentru a i se plăti ceea ce i se datorează, faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului litigios şi nici în relaţiile dintre comercianţi. De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărîre judecătorească prin care se
confirmă dreptul litigios sau dacă acest drept a fost stabilit şi litigiul este pregătit pentru a fi
judecat.
Dacă un consumator cumpără de la un întreprinzător un bun mobil (cumpărarea de bunuri pentru consum) şi, în termen de 6 luni de la transferul riscului, constată un viciu al bunului, se prezumă că bunul a fost viciat în momentul transferării riscului, cu excepţia cazului în care prezumţia nu este compatibilă cu felul bunului sau al viciului.
(1) În cazul vînzării-cumpărării de bunuri pentru consum, garanţia în sensul art.772 trebuie să fie formulată clar şi exact. Garanţia trebuie să conţină:
a) trimiterea la drepturile legale ale consumatorului şi la faptul că prin garanţie acestea nu vor fi limitate;
b) toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie, îndeosebi durata şi aplicabilitatea în spaţiu a protecţiei prin garanţie, numele sau denumirea şi adresa celui care acordă garanţie.
(2) Consumatorul poate cere ca să-i fie pusă la dispoziţie declaraţia de garanţie pe un suport de
date trainic.
(3) Efectul obligaţiei de garanţie nu este lezat dacă nu este îndeplinită una dintre cerinţele menţionate la alin.(1) şi (2).
Expunerea bunului cu etichete în vitrină, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea
bunului, descrierea lui în cataloage şi alte propuneri adresate unui cerc nedeterminat de persoane se consideră ofertă publică pentru încheierea unui contract de vînzare-cumpărare de bunuri pentru consum, indiferent dacă se indică preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru încheierea contractului.
automate
(1) Dacă la vînzarea bunului se utilizează aparat automat, proprietarul acestuia trebuie să informeze cumpărătorul, afişînd pe aparat (sau în alt loc), denumirea vînzătorului, date pentru relaţii cu el, denumirea şi preţul bunului, instrucţiunea despre acţiunile pe care cumpărătorul urmează să le efectueze pentru plata şi recepţionarea bunului.
(2) Contractul de vînzare-cumpărare cu utilizarea aparatului automat se consideră încheiat în
momentul efectuării acţiunilor necesare pentru recepţionarea bunului.
(3) În cazul în care aparatul automat este utilizat pentru schimbarea monedelor metalice şi bancnotelor, valutei străine, procurarea tichetelor, sînt aplicabile normele cu privire la vînzarea- cumpărarea de bunuri pentru consum dacă din lege sau din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel.
[Art.806 al.(3) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
Preţul, alte clauze esenţiale ale contractului de vînzare-cumpărare a bunurilor pentru consum se stabilesc în mod egal pentru toţi cumpărătorii.
(1) Cumpărătorul are dreptul ca, în decursul a 14 zile din momentul recepţionării bunului nealimentar, dacă vînzătorul nu a stabilit un termen mai mare, să preschimbe bunul la locul cumpărării lui sau în alt loc, stabilit de vînzător, cu un bun similar de o altă mărime, formă, gabarit, model, culoare sau completare etc., cu efectuarea, în cazul diferenţei de preţ, a recalculării.
(2) Dacă lipseşte bunul necesar pentru preschimbare, cumpărătorul are dreptul să restituie
bunul cumpărat, iar vînzătorul este obligat să-i restituie suma plătită.
(3) Cererea cumpărătorului de a preschimba bunul sau de a-l restitui urmează să fie executată dacă bunul nu este utilizat, nu şi-a pierdut calităţile de consum şi dacă există probe că a fost cumpărat de la vînzătorul respectiv.
(4) Bunurile care nu pot fi preschimbate sau restituite în temeiul prezentului articol se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative.
(1) Vînzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită.
(2) Vînzarea silită este supusă regulilor stipulate de prezenta secţiune, în măsura în care nu există reglementări speciale.
Vînzătorul poate stabili preţul sau alte condiţii de vînzare. Această stipulaţie nu este opozabilă adjudecatarului dacă nu a fost comunicată persoanelor prezente pînă la primirea ofertelor.
Vînzătorul are dreptul să nu-şi denunţe identitatea la licitaţie, dar, dacă identitatea lui nu a fost comunicată adjudecatarului, adjudecătorul răspunde personal pentru toate obligaţiile
vînzătorului.
Vînzarea la licitaţie este încheiată prin adjudecarea bunului de către adjudecător ultimului
ofertant. Înscrierea în registrul adjudecătorului a numelui sau a denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia face proba vînzării, dar, dacă lipseşte o asemenea înscriere, este admisă proba cu martori.
Vînzătorul şi adjudecatarul unui imobil trebuie să întocmească contractul de vînzare- cumpărare a imobilului în termen de 10 zile de la cererea celeilalte părţi.
(1) În cazul în care adjudecatarul nu achită preţul în condiţiile contractului, adjudecătorul are dreptul, pe lîngă remediile de care dispune vînzătorul, să revîndă bunul la licitaţia următoare în
conformitate cu uzanţele şi numai după notificarea corespunzătoare a adjudecatarului.
(2) Adjudecatarul nu are dreptul să participe din nou la licitaţie şi este obligat să plătească diferenţa dintre preţul cu care bunul i-a fost vîndut şi preţul cu care a fost revîndut, dacă acesta este mai mic, dar nu are dreptul să pretindă excedentul. El răspunde, de asemenea, în cazul vînzării silite, faţă de vînzător, de persoana în a cărei favoare a fost sechestrat bunul şi faţă de creditorul care obţinuse o hotărîre judecătorească pentru dobînzile, costurile şi prejudiciile cauzate prin neexecutare.
(1) Adjudecatarul al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobîndit la licitaţie este lezat printr-un sechestru exercitat de un creditor al vînzătorului poate cere de la vînzător preţul plătit, dobînzile aferente şi costurile. El poate, de asemenea, obţine preţul, dobînzile aferente şi costurile de la creditorul vînzătorului căruia i-a fost transmis bunul.
(2) Adjudecatarul poate cere de la creditorul în a cărui favoare a fost instituit sechestrul
repararea prejudiciului cauzat prin iregularităţile sechestrului sau ale vînzării.
(1) În baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor inalienabile.
(2) Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare
a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care-i aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.
(1) Componenţa întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului (procesului-verban( �br/>de inventariere întocmit în conformitate cu regulile inventarierii.
(2) Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie să întocmească şi să examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzătorului incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor.
(3) Bunurile din componenţa întreprinderii, drepturile şi obligaţiile consemnate în
documentele indicate la alin.(1) şi (2) urmează să fie transmise cumpărătorului dacă în contract sau la art.817 nu este prevăzut altfel.
(1) Creditorii vînzătorului trebuie să fie informaţi, pînă la predarea întreprinderii către cumpărător, despre faptul că întreprinderea a fost vîndută de una din părţi.
(2) Cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul, în limita activelor care i-au fost transmise,
pentru datoriile vînzătorului efectuate pînă la vînzarea întreprinderii.
(3) Răspunderea cumpărătorului prevăzută la alin.(2) nu poate fi exclusă sau limitată prin
înţelegere cu vînzătorul.
(1) Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii.
(2) Cheltuielile de pregătire a întreprinderii pentru predare, inclusiv de întocmire a actului de predare, le suportă vînzătorul dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) Se consideră că întreprinderea este predată către cumpărător în momentul semnării actului de predare de către ambele părţi. Din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a întreprinderii trece la cumpărător.
(1) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, dreptul de proprietate asupra întreprinderii trece la cumpărător la data predării întreprinderii, urmînd să fie înregistrat imediat.
(2) În cazul vînzării întreprinderii sub rezerva proprietăţii, cumpărătorul are dreptul, pînă la dobîndirea dreptului de proprietate, să dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în componenţa întreprinderii predate în măsura în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată.
(1) Părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun.
(2) Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vînzător al bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.
Asupra contractului de schimb se aplică în modul corespunzător regulile contractului de vînzare-cumpărare.
(1) În cazul în care bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare poate fi compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract.
(2) Sulta nu poate depăşi valoarea bunului.
Partea care poate demonstra că cealaltă parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar şi după ce a primit bunul, să refuze executarea prestaţiei la care s-a obligat. În acest caz, partea poate fi obligată să restituie doar ceea ce a primit în baza contractului.
(1) Prin contract de donaţie, o parte (donator) se obligă să mărească din contul patrimoniului său, cu titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi (donatar).
(2) Contractul de donaţie prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg patrimoniul
actual sau o fracţiune din el fără a specifica bunurile care urmează să fie predate este nul.
(3) Contractul de donaţie care stipulează obligaţia donatarului de a achita datorii sau sarcini care nu există la momentul încheierii contractului este nul dacă natura şi întinderea datoriilor sau sarcinilor nu sînt stipulate în contract.
(4) Contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului este nul.
(1) Contractul de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului.
(2) În cazul în care un bun mobil este transmis fără acordul celeilalte părţi, transmiţătorul poate stabili acesteia un termen rezonabil în interiorul căruia trebuie să declare că acceptă sau că refuză să accepte donaţia. La expirarea termenului, contractul se consideră încheiat dacă cealaltă parte nu a refuzat să accepte donaţia. În caz de refuz, transmiţătorul are dreptul să ceară restituirea bunului în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.
Dacă obiect al donaţiei este un bun pentru a cărui vînzare (înstrăinare) este prevăzută o anumită formă a contractului, aceeaşi formă este cerută şi pentru donaţie.
(1) Pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea donaţiei dacă promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a căror înstrăinare se cere formă autentică.
(2) Donatorul este îndreptăţit să refuze îndeplinirea promisiunii de a transmite un bun dacă îi
este imposibil, ţinînd cont de celelalte obligaţii ale sale, să îndeplinească promisiunea fără ca prin aceasta să-şi pericliteze propria întreţinere corespunzătoare sau executarea obligaţiilor sale legale de întreţinere a unor alte persoane. Donatarul nu poate cere despăgubiri.
În cazul în care contractul de donaţie stipulează obligaţia privind susţinerea materială sub formă de plăţi periodice, această obligaţie încetează o dată cu decesul donatorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Este interzisă donaţia, cu excepţia donaţiei neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale:
a) în numele persoanelor incapabile;
b) proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative, de
asistenţă socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei care se află în ele sau din partea soţului sau rudelor acesteia de pînă la gradul patru inclusiv. Această regulă nu se aplică în
relaţiile dintre rudele de pînă la gradul patru inclusiv;
c) în relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ.
d) de către persoanele juridice cu scop lucrativ, în cazul în care obiect al donaţiei sînt valorile mobiliare.
[Art.832 lit.d) introdusă prin LP250-XVI din 22.11.07, MO37-39/22.02.08 art.102]
Contractul de donaţie încheiat în timpul unei maladii prezumate a fi letale pentru donator, urmată de însănătoşirea acestuia, poate fi declarat nul la cererea donatorului.
(1) Părţile pot conveni ca efectele donaţiei să fie condiţionate de îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. Scopul poate fi şi de utilitate publică. Va constitui donaţie numai partea excedentară cheltuielilor de executare a sarcinii sau de atingere a scopului.
(2) Îndeplinirea sarcinii poate fi cerută, în afară de donator, de oricare persoană în al cărei
interes este stipulată sarcina.
(3) Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina, donatorul poate revoca donaţia.
(1) Donaţia poate fi revocată dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia, dacă se face vinovat de o altă faptă ilicită faţă de donator sau faţă de o rudă apropiată a acestuia, situaţii care atestă o ingratitudine gravă, sau dacă refuză fără motive întemeiate să acorde donatorului întreţinerea datorată.
(2) Dacă donaţia este revocată, se poate cere restituirea bunului donat.
(3) Revocarea donaţiei poate fi făcută doar în decursul unui an din momentul în care cel îndreptăţit să revoce a luat cunoştinţă de motivul de revocare.
(4) Acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi înaintată contra moştenitorilor donatarului, nici de moştenitorii donatorului împotriva donatarului, cu excepţia cazului cînd donatorul a decedat pînă la expirarea termenului stipulat la alin.(3).
(1) Dacă donatorul, după executarea donaţiei, nu mai este în stare să-şi asigure o întreţinere corespunzătoare şi să-şi îndeplinească obligaţiile legale de întreţinere faţă de terţi, poate cere de la donatar restituirea bunurilor donate pe care acesta le mai posedă.
(2) Cererea de restituire este inadmisibilă cînd donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin
culpă gravă starea de nevoie.
Donatorul care este în întîrziere nu este obligat să plătească dobîndă.
Dacă trece sub tăcere cu viclenie un viciu al bunului donat, donatorul este obligat să despăgubească pe donatar de prejudiciul cauzat astfel.
(1) În baza contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte (beneficiarul întreţinerii) se obligă să dea celeilalte părţi (dobînditor) în proprietate un bun imobil sau mobil, iar dobînditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură – locuinţă, hrană, îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cît va trăi, precum şi înmormîntare.
(2) În cazul pluralităţii de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atît activ, cît şi pasiv. (3) Creanţa de întreţinere nu poate fi transmisă unei alte persoane şi nici urmărită de creditori. (4) Contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă se aplică în modul
corespunzător normele cu privire la renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract.
(1) Contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă se încheie în scris.
(2) Dacă pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea formei autentice, contractul se încheie în formă autentică.
bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă
(1) În cazul neexecutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, beneficiarul întreţinerii poate cere stabilirea obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani.
(2) Stabilirea obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani se poate face şi prin acordul părţilor.
(1) În timpul vieţii beneficiarului întreţinerii, dobînditorul nu are dreptul să înstrăineze bunul. În cazul imobilelor, această interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile.
(2) Gajarea sau grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul beneficiarului
întreţinerii.
Pieirea bunului nu-l degrevează pe dobînditor de obligaţiile pe care şi le-a asumat în bază de contract.
(1) Beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobînditor.
(2) Dobînditorul poate cere rezoluţiunea contractului în cazul imposibilităţii executării
obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui.
(1) În cazul rezoluţiunii contractului de către beneficiarul întreţinerii, acesta are dreptul să ceară fie restituirea bunului, fie plata valorii lui.
(2) Valoarea întreţinerii prestate de dobînditor nu trebuie restituită.
La decesul dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesorii lui.
(1) Renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte (debirentier) se obligă să plătească periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o redevenţă celeilalte părţi (credirentier).
(2) Renta poate fi plătită în bani sau în natură.
(3) Renta poate fi constituită în favoarea unui terţ.
(1) Renta este viageră în cazul în care durata ei este limitată prin durata vieţii unei sau mai multor persoane.
(2) Debirentierul trebuie, în caz de dubiu, să efectueze plata rentei pe durata vieţii
credirentierului.
(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială.
(2) Dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i se dă un bun imobil, contractul urmează a fi înscris în registrul bunurilor imobile.
(1) Cuantumul rentei se stabileşte de către părţi.
(2) În cazul decesului unuia dintre credirentieri, renta se plăteşte integral supravieţuitorilor dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc prin acordul părţilor, luîndu-se în considerare forma rentei.
(2) Renta viageră se plăteşte în avans.
(3) Renta în bani se plăteşte în avans pentru 3 luni dacă în contract nu este prevăzut altfel. Pentru alte forme de rentă, termenul de plată în avans se stabileşte în dependenţă de caracterul şi de scopul rentei.
(4) Dacă la începutul perioadei pentru care se plăteşte renta credirentierul este în viaţă, lui
trebuie să i se dea integral renta pentru această perioadă.
(1) În timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate, fără acordul credirentierului, înstrăina, ipoteca sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana care a constituit renta. Nu se admite executarea silită asupra acestor bunuri pentru alte obligaţii ale debirentierului, cu excepţia executării ipotecii constituite cu acordul credirentierului.
[Art.852 al.(1) modificat prin LP163-XVI din 09.07.08, MO140-142/01.08.08 art.574]
(2) Dacă debirentierului a fost transmis un bun imobil, interdicţiile stipulate la alin.(1) se înscriu în registrul bunurilor imobile.
În contractul de plată a rentei în natură, părţile pot conveni asupra înlocuirii acesteia cu o sumă de bani plătită periodic.
fortuite a bunului
Obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea fortuită a bunului care i-a fost transmis în legătură cu constituirea rentei.
(1) Contractul de rentă poate fi contestat de terţul care are dreptul de a fi întreţinut de cel obligat la plata rentei dacă acesta, din cauza rentei, nu-şi poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ. În cazul rezilierii contractului, bunul dat de cel care a constituit renta se întoarce la acesta.
(2) Debirentierul nu poate pretinde credirentierului întoarcerea ratelor plătite.
(1) Atît debirentierul, cît şi credirentierul are dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă.
(2) În urma rezilierii contractului de rentă, bunul transmis în legătură cu constituirea rentei
este restituit. Prestaţia efectuată de debirentier nu este restituită dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Prin contractul de rentă se poate stipula caracterul insesizabil al rentei numai în cazul în care a fost constituită cu titlu gratuit.
(1) În caz de deces al debirentierului, obligaţia lui trece la succesorii care au moştenit bunul. (2) Dacă succesorul renunţă la bun, acesta este transmis credirentierului. Prin aceasta
contractul încetează.
(1) Prin contract de comodat o parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă
celeilalte părţi (comodatar), iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat.
(2) Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.
(1) Comodantul poartă răspundere numai pentru intenţie sau culpă gravă.
(2) În cazul în care comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea prejudiciului.
(3) Dacă a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis în folosinţă gratuită, comodantul este obligat să repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel.
Comodatarul nu poartă răspundere pentru modificarea sau înrăutăţirea stării bunului dacă aceasta survine în urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilită în contract.
(1) Comodatarul trebuie să păstreze şi să îngrijească bunul cu diligenţa unui bun proprietar şi să-l folosească numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura bunului.
(2) Comodatarul este ţinut să suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul
poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care a fost nevoit să le facă pentru conservarea bunului.
(3) Comodatarul nu poate da bunul în folosinţă unor terţi decît cu acordul comodantului.
(1) Dacă comodatarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile stipulate la art.860, comodantul poate cere imediat restituirea bunului şi reparaţia prejudiciului cauzat.
(2) În caz de neexecutare a obligaţiilor stipulate la art.860, comodatarul răspunde şi pentru cauza neimputabilă lui (cazul fortuit) dacă nu dovedeşte că prejudiciul ar fi survenit chiar dacă el şi-ar fi îndeplinit obligaţiile. Această regulă se aplică şi în cazul în care comodatarul nu restituie bunul în termen.
(3) Dacă mai multe persoane au luat împreună cu împrumut acelaşi bun, ele poartă răspundere
solidară faţă de comodant.
(1) Comodatarul este obligat să restituie, la expirarea termenului contractului de comodat, bunul primit în folosinţă gratuită.
(2) În cazul în care contractul de comodat nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat
să restituie bunul la sfîrşitul valorificării lui în scopul menţionat în contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme dacă a trecut o perioadă suficientă pentru valorificarea lui.
(3) Dacă termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit în baza scopurilor de utilizare a
bunului, comodantul este în drept să ceară restituirea bunului în orice moment.
Comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele faţă de comodant, cu excepţia creanţelor privind cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului.
Comodantul poate rezilia contractul de comodat dacă:
a) în virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun;
b) comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a nemanifestării prudenţei cuvenite;
c) comodatarul a decedat;
d) comodatarul persoană juridică şi-a încetat activitatea.
(1) Prin contractul de împrumut o parte (împrumutător) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatul) bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date.
(2) Contractul de împrumut este gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
În cazul în care împrumutătorul nu execută obligaţia de a da cu împrumut, împrumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel.
(1) În baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobînzi, care trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de bază a Băncii Naţionale a Moldovei.
[Art.869 al.(1) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(2) Înţelegerea asupra dobînzii prin care se încalcă dispoziţia alin.(1) este nulă.
(3) Se plăteşte dobîndă la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(4) În cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobînda în termen, împrumutătorul poate cere
restituirea imediată a împrumutului şi a dobînzii aferente.
Împrumutătorul are dreptul să renunţe la îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte substanţial, fapt ce ar periclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior.
(1) Împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit în contract. Dacă nu au fost stabilite dobînzi, el are dreptul să restituie împrumutul şi pînă la expirarea termenului.
(2) Împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea bunurilor primite şi
nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au scăzut.
(3) În cazul în care a împrumutat o sumă de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de variaţiile valorii banilor.
[Art.871 al.(3) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(4) Dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data la care împrumutatul a primit cererea de restituire.
(1) În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă datorată o dobîndă în mărimea prevăzută la art.619 dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate şi împrumutatul nu restituie în modul stabilit nici cel puţin o rată, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a întregului împrumut şi a dobînzii aferente.
(3) În cazul în care nu poate restitui bunul, împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul executării obligaţiei.
În cazul în care împrumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii bunului,
împrumutătorul poate cere restituirea lui imediată şi a dobînzii aferente.
Împrumutătorul poartă răspundere pentru viciile bunului în conformitate cu regulile de răspundere a comodantului.
Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun determinat individual în folosinţă temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie.
(1) Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris.
(2) Contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.
Contractul de locaţiune nu poate fi încheiat pe un termen mai mare de 99 de ani.
(1) Locatorul este obligat să predea locatarului bunul în starea corespunzătoare, conform destinaţiei convenite prin contract, şi să menţină bunul în această stare pe durata locaţiunii.
(2) Bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu material sau juridic.
(3) Bunul este considerat liber de orice viciu material cînd are caracteristicile convenite. Bunul este liber de vicii materiale în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei stabilite în contract, dacă nu s-a convenit asupra unor anumite caracteristici, sau conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri dacă nu s-a convenit asupra folosinţei.
(4) Bunul este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate valorifica drepturi asupra acestui bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul.
(5) Înainte de a-şi valorifica drepturile, locatarul trebuie să-l informeze pe locator despre viciile bunului depistate.
închiriat
(1) Dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este eliberat de plata unei părţi din chirie
proporţional diminuării folosinţei bunului. Dreptul de a plăti o chirie redusă încetează cînd viciul este remediat. Viciul nesemnificativ nu este luat în considerare.
(2) În cazul închirierii unei locuinţe, convenţiile prin care se derogă de la alin.(1) în
defavoarea locatarului nu produc efecte.
(1) Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există în momentul încheierii contractului sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător locatorul sau dacă acesta este în întîrziere în privinţa obligaţiei sale de a remedia bunul, locatarul poate cere, pe lîngă pretenţiile sale la o chirie redusă, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
(2) În cazul întîrzierii locatorului, locatarul poate remedia el însuşi viciul, cerînd restituirea cheltuielilor utile.
Dacă, la momentul încheierii contractului de locaţiune, ştia despre viciul bunului şi nu a formulat pretenţii în legătură cu acest fapt, locatarul nu va beneficia de drepturile prevăzute la art.879.
Acordul în al cărui temei locatorul este exonerat de răspundere pentru vicii sau răspunderea lui
este diminuată nu produce efecte dacă locatorul trece cu viclenie viciul sub tăcere.
(1) Locatorul este obligat să repare prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a folosirii bunului numai în cazul în care terţul este un locatar sau dacă locatorul i-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
(2) Dacă folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la alte mijloace pe care le
are contra locatorului.
Dacă locatorul nu predă la timp bunul închiriat sau refuză să-l predea, locatarul este în drept să ceară executarea acestei obligaţii şi repararea prejudiciului sau rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat astfel.
bunului închiriat
Nici locatorul, nici locatarul nu are dreptul să schimbe forma sau destinaţia bunului în timpul locaţiunii.
(1) Plata chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de locaţiune. Dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
(2) Plata cheltuielilor suplimentare este obligatorie numai în cazul în care există un acord între
părţi.
(3) Dacă în folosirea bunului închiriat au apărut piedici din vina locatarului, acesta nu va fi exonerat de plata chiriei.
(1) Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor. Locatorul poate cere
modificarea chiriei numai o dată în an şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă.
(2) Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în
contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa locatarului.
Locatarul este obligat:
a) să folosească bunul la destinaţie şi în conformitate cu prevederile contractului;
b) să păstreze şi să asigure integritatea bunului;
c) să acopere cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului;
d) să efectueze reparaţia curentă a bunului.
(1) Locatarul are obligaţia de a acţiona într-o manieră care să nu împiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Locatarul este ţinut faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare prejudiciul care poate rezulta din neexecutarea acestei obligaţii fie că a fost produs de el, fie de persoanele cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
(2) Locatorul poate rezilia contractul de locaţiune în cazul neexecutării obligaţiei prevăzute la alin.(1).
(1) Locatarul a cărui folosinţă este deranjată de către un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el poate obţine, în dependenţă de circumstanţe, o reducere a chiriei sau rezilierea contractului dacă înştiinţează locatorul comun despre
încălcările ce îi afectează folosinţa şi dacă acestea persistă.
(2) Pe lîngă cele prevăzute la alin.(1), locatarul poate cere locatorului comun repararea prejudiciului, cu excepţia cazului cînd ultimul demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă.
(3) Locatorul se poate întoarce împotriva locatarului vinovat de prejudiciu.
Locatorul are dreptul să verifice bunul închiriat, să efectueze lucrări asupra lui şi, în cazul imobilului, să-l prezinte eventualilor cumpărători sau locatari, fiind obligat să-şi exercite aceste drepturi în mod rezonabil.
(1) Locatarul este ţinut să repare prejudiciul suferit de locator prin pierderile survenite la bunul închiriat dacă nu va demonstra că pierderile nu se datorează vinovăţiei sale sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
(2) În cazul în care bunul închiriat este un imobil, locatarul nu răspunde de prejudiciul cauzat
prin incendiu dacă nu se va demonstra că el se datorează faptei locatarului sau a persoanelor cărora acesta le-a permis folosinţa sau accesul la imobil.
Locatarul nu poartă răspundere pentru uzura obişnuită a bunului închiriat dacă acesta a fost utilizat la destinaţie în conformitate cu prevederile contractului.
(1) Locatarul este în drept să dea bunul închiriat în sublocaţiune sau să cesioneze locaţiunea numai cu consimţămîntul locatorului. Pentru aceasta, el este obligat
să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i subînchirieze bunul sau să-i cedeze locaţiunea.
(2) Locatorul nu poate să nu dea consimţămîntul la subînchiriere sau la cesiunea locaţiunii
dacă, după încheierea contractului de locaţiune, se naşte interesul legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial, unui terţ. Această prevedere nu se aplică dacă persoana terţului constituie un impediment, spaţiul închiriat devenind astfel supraîncărcat sau dacă, din alte motive temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subînchirierea sau cesiunea locaţiunii.
(3) Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii, locatorul este obligat să comunice, în termen de 15 zile, locatarului motivele; de altfel se consideră că a consimţit.
(4) Locatorul care consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii nu poate cere decît compensarea cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
(5) În cazul sublocaţiunii, locatarul îşi păstrează răspunderea faţă de locator.
(6) Termenul contractului de sublocaţiune nu poate depăşi termenul contractului de locaţiune. (7) Cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii. În cazul închirierii unui alt
bun decît imobilul de locuit, părţile pot stabili altfel.
(1) În cazul în care locatorul cere locatarului reparaţia prejudiciului, sublocatarul este ţinut faţă de locator numai pînă la concurenţa chiriei pentru sublocaţiune datorate locatarului. Sublocatarul nu poate opune plăţile făcute cu anticipaţie.
(2) Plata făcută de sublocatar, fie în temeiul unei prevederi a contractului de sublocaţiune comunicate locatorului, fie în conformitate cu uzanţele locale, nu este considerată făcută cu anticipaţie.
În cazul în care neexecutarea unei obligaţii de către sublocatar cauzează un prejudiciu esenţial locatorului sau altor locatari, locatorul poate cere rezilierea contractului de sublocaţiune.
În cazul în care locatorul nu-şi execută obligaţiile, sublocatarul poate exercita drepturile locatarului pentru a-l obliga să-şi execute obligaţiile.
(1) Locatorul este obligat să efectueze reparaţia capitală a bunului închiriat dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau cînd reiese dintr-o necesitate stringentă.
(3) Nerespectarea de către locator a obligaţiei prevăzute la alin.(1) şi (2) acordă locatarului
dreptul să efectueze reparaţia capitală şi să treacă cheltuielile de reparaţie capitală în contul chiriei.
Locatarul care cunoaşte un viciu sau o deteriorare substanţială a bunului închiriat este ţinut să- l informeze pe locator într-un termen rezonabil, sub sancţiunea reparării prejudiciului.
închiriat
Dacă bunul închiriat, după ce a fost predat locatarului, este înstrăinat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă locatorului în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune.
(1) Exproprierea totală a bunului închiriat stinge locaţiunea de la data la care expropriatorul
are dreptul să ia bunul în posesiune.
(2) În cazul în care exproprierea bunului este parţială, locatarul poate, după împrejurări, obţine reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii.
Locaţiunea nu încetează prin decesul locatarului, nici prin cel al locatorului dacă în contract nu este prevăzut altfel sau dacă, în funcţie de circumstanţe, contractul nu mai poate fi menţinut.
Locaţiunea încetează:
a) la expirarea termenului contractului;
b) în cazul pieirii bunului închiriat;
c) în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
(1) Dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat.
(2) La expirarea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul prioritar la încheierea
contractului pe un nou termen dacă:
a) şi-a onorat anterior obligaţiile contractuale;
b) bunul se dă în locaţiune pe un nou termen;
c) este de acord cu noile condiţii contractuale stabilite de locator.
(3) Garanţia constituită de un terţ pentru executarea obligaţiilor de către locatar nu se extinde asupra locaţiunii reînnoite.
(1) Rezilierea contractului de locaţiune încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părţi cu un preaviz de 3 luni pentru imobile şi de o lună pentru bunurile mobile dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(2) Dacă locuinţa sau orice altă încăpere destinată pentru locuit se află într-o stare ce creează un pericol real pentru sănătate, locatarul poate rezilia contractul de locaţiune fără respectarea termenului de preaviz. Locatarul are acest drept şi în cazul în care, la încheierea contractului, ştia despre pericol şi nu a înaintat pretenţii în legătură cu acesta.
(3) Rezilierea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilierea contractului de sublocaţiune dacă în contractul de locaţiune nu este prevăzut altfel.
(1) Locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului dacă locatarul:
a) nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului;
b) admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori creează un pericol real pentru o asemenea înrăutăţire;
c) nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată dacă în contract
nu este prevăzut altfel;
d) încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
(2) Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive de reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatorului.
(1) Locatarul este în drept să ceară rezilierea contractului în cazul în care:
a) şi-a pierdut capacitatea de muncă şi nu poate folosi bunul închiriat;
b) este privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile contractuale.
(2) Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive decît cele de la alin.(1) de reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatarului.
(1) După încetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie bunul închiriat în starea în care i-a fost dat sau în starea prevăzută de contract.
(2) Prejudiciul cauzat prin înrăutăţirea stării bunului se repară de către locatar dacă nu
dovedeşte lipsa vinovăţiei sale. Locatarul poartă răspundere în aceeaşi măsură pentru înrăutăţirea admisă de membrii familiei sale, de sublocatar sau de terţi, cărora le-a permis accesul la bunul închiriat.
(3) Locatarul răspunde pentru deteriorarea bunului în mărimea în care s-a micşorat valoarea
lui dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) La expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile, efectuate cu permisiunea locatorului, care pot fi separate fără a se deteriora bunul ori să ceară compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Locatarul are dreptul să separe îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului dacă pot fi separate fără a se deteriora bunul şi dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor. În cazul în care îmbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului nu pot fi separate fără a se deteriora bunul, ele devin proprietate a locatorului.
(3) La cererea locatorului, construcţiile neautorizate de el urmează a fi demolate de către
locatar sau pe contul lui.
Dacă, după încetarea raporturilor contractuale, locatarul nu restituie bunul închiriat, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata întîrzierii. Se poate cere repararea prejudiciului în partea neacoperită de chirie.
(1) Arenda este contractul încheiat între o parte – proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la exploatarea acestora pe o durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi.
(2) Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la arendă se aplică şi la locaţiunea altor
imobile.
(3) Contractului de arendă se aplică în modul corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune în măsura în care prezentul capitol nu prevede altfel.
Contractul de arendă se încheie în scris.
(1) Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul arendei, un act în care descrie bunul arendat şi starea în care se află la momentul predării. La încetarea arendei, se aplică aceleaşi dispoziţii în modul corespunzător.
(2) Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii şi să fie semnat de ambele părţi.
teren
În contractul de arendă a unui teren trebuie stipulate condiţiile de folosire a obiectelor situate pe teren, inclusiv a utilajului şi tehnicii agricole.
(1) Termenul arendei nu poate fi mai mic de un an.
(2) Cu 3 luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează printr-un preaviz arendaşul despre nedorinţa de a prelungi contractul de arendă.
(3) Dacă termenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arendă se consideră prelungit cu un an.
(1) Plata arendei se face în natură, în bani sau în natură şi în bani, potrivit acordului dintre părţi, şi se execută în termenul şi în locul stabilit în contract.
(2) Elementele în funcţie de care se determină arenda pentru fiecare categorie de folosinţă a bunului pot fi: suprafaţa terenului, potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii agricole arendate.
(3) Arenda în natură se stabileşte într-o cantitate determinată de produse sau într-un procent
din producţie. Produsele cu care se plăteşte arenda se stabilesc de părţi în funcţie de specificul activităţii agricole şi de zonă.
(4) Termenele şi locul de plată în natură a arendei se stabilesc de părţi, în funcţie de felul
produselor şi de specificul obţinerii lor.
Dacă mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare pier fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a plăţii arendei. Dreptul la reducere subzistă doar pînă la separarea fructelor.
Arendatorul are, în vederea garantării cererilor sale ce decurg din contractul de arendă, drept de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş şi asupra fructelor bunului arendat.
Arendaşul poate schimba destinaţia terenului arendat numai cu acordul prealabil scris al proprietarului şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
(1) În contractul de arendă părţile contractante pot stabili, de comun acord, cazurile şi limitele suportării prejudiciilor cauzate de calamităţi naturale.
(2) De comun acord, părţile pot să prevadă repartizarea pierderilor totale sau parţiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau a unor cazuri de forţă majoră.
(1) Arenda încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost convenită. (2) Încetarea arendei înainte de termen are loc în conformitate cu legea.
Dacă rezilierea contractului de arendă a unui teren agricol are loc pînă la încheierea anului
agricol, arendatorul este obligat să plătească arendaşului valoarea fructelor care, deşi încă neseparate, vor putea fi separate înainte de sfîrşitul anului în condiţiile unei gospodăriri normale.
(1) Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de leasing).
(2) În lipsa unor prevederi contrare, dreptul de alegere a bunului şi/sau a vînzătorului aparţine locatarului.
(3) La expirarea contractului de leasing, locatorul va respecta dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
(4) Contractului de leasing i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile privind contractul de
locaţiune în măsura în care prezentul capitol sau legea cu privire la leasing nu prevede altfel.
[Art.923 în redacția LP60-XVI din 28.04.05, MO92-94/08.07.05 art.431]
(1) Contractul de leasing se încheie în scris.
(2) Contractul de leasing trebuie să conţină îndeosebi:
a) preţul bunului;
b) suma totală, numărul şi scadenţa ratelor;
c) plata finală şi metodele calculării ei în cazul rezilierii contractului.
(1) Obiect al leasingului pot fi orice bunuri mobile sau imobile, cu excepţia:
a) bunurilor scoase din circuitul civil sau a căror circulaţie este limitată prin lege;
b) terenurilor agricole;
c) bunurilor consumptibile;
d) obiectelor proprietăţii intelectuale care nu pot fi cesionate.
(2) Bunul mobil care face obiectul contractului de leasing conservă natura mobiliară pe durata contractului, chiar dacă este anexat sau încorporat într-un imobil, în măsura în care nu-şi pierde individualitatea.
[Art.925 în redacția LP60-XVI din 28.04.05, MO92-94/08.07.05 art.431]
Locatorul este obligat să informeze vînzătorul cu privire la contractul de leasing încheiat sau care urmează să fie încheiat.
(1) Vînzătorul bunului este obligat direct faţă de locatar pentru garanţiile legale sau convenţionale inerente unui contract de vînzare-cumpărare. Vînzătorul nu răspunde însă în faţa locatorului şi a locatarului pentru acelaşi prejudiciu.
(2) Prevederile alin.(1) nu dau locatarului dreptul de a rezolvi sau modifica contractul de
vînzare-cumpărare fără acordul locatorului.
(3) Locatorul nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către vînzător, cu excepţia cazului cînd vînzătorul a fost ales de către locator, dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Locatarul îşi asumă, din momentul preluării posesiunii, toate riscurile pentru pieirea bunului, inclusiv cele datorate unei forţe majore.
(2) Locatarul suportă toate cheltuielile de întreţinere şi reparaţie a bunului.
(3) Prin contract, părţile pot deroga de la prevederile alin.(1) şi (2).
Locatarul şi locatorul răspund pentru obligaţiile lor potrivit contractului de leasing şi în conformitate cu legea.
(1) Locatorul poate cesiona sau dispune în alt mod de drepturile sale asupra bunului sau de drepturile care rezultă din contractul de leasing. Cesiunea sau dispunerea în alt mod nu-l eliberează pe locator de obligaţiile ce rezultă din contract şi nici nu schimbă natura sau regimul juridic al contractului.
(2) Locatarul poate cesiona dreptul de folosinţă asupra bunului sau alte drepturi ce rezultă din
contract numai cu acordul locatorului şi cu respectarea drepturilor terţilor.
sau de prestare a serviciilor
Antreprenorul sau prestatorul este liber în alegerea modului de efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor. Între antreprenor sau prestator şi beneficiar nu există nici o legătură de subordonare.
(1) Retribuţia se consideră convenită în mod tacit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea lucrări sau prestaţii se fac numai în schimbul unor retribuţii.
(2) Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a convenit, în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite.
(1) În cazul în care, la încheierea contractului, preţul lucrărilor sau prestaţiilor a făcut obiectul unei evaluări, antreprenorul sau prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei.
(2) Beneficiarul nu este obligat să plătească majorarea de la alin.(1) decît în măsura în care ea
rezultă din lucrările, prestaţiile sau cheltuielile pe care antreprenorul sau prestatorul nu le-au putut prevedea la momentul încheierii contractului.
În cazul în care retribuţia este stabilită în dependenţă de valoarea lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate, antreprenorul sau prestatorul este obligat, la cererea beneficiarului, să-i dea o dare de seamă despre progresul lucrărilor, despre prestaţiile şi despre cheltuielile efectuate.
(1) În cazul în care lucrarea sau prestaţia a fost contractată la un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine cheltuieli decît se preconizau.
(2) Similar alin.(1), antreprenorul sau prestatorul nu poate cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare.
(3) Preţul forfetar rămîne acelaşi chiar dacă au fost aduse modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare dacă părţile nu au convenit altfel.
(1) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectueze prestaţia personal doar atunci cînd această obligaţie reiese din contract, din împrejurări sau din natura prestaţiei.
(2) Antreprenorul sau prestatorul conservă supravegherea şi răspunderea în orice caz.
Antreprenorul sau prestatorul este ţinut, înainte de încheierea contractului, să furnizeze beneficiarului, în măsura în care circumstanţele o permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării sau prestaţiei la bunurile şi termenul necesare lucrării sau prestaţiei.
prestator
(1) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării contractului dacă nu a fost stipulat altfel.
(2) Bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Antreprenorul sau prestatorul datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează vînzătorul.
(3) Este contract de vînzare-cumpărare, nu contract de antrepriză sau de prestare a serviciilor,
în cazul în care lucrările sau prestaţiile nu sînt decît un accesoriu în raport cu bunurile furnizate.
(1) În cazul în care bunurile sînt furnizate de beneficiar, antreprenorul sau prestatorul este obligat să le folosească cu grijă şi să ţină evidenţa folosirii lor.
(2) În cazul în care bunurile sînt evident improprii folosirii la destinaţie sau sînt afectate de un
viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să-l informeze imediat pe beneficiar, în caz contrar făcîndu-se răspunzător pentru prejudiciul
care poate surveni din folosirea bunului.
(3) Antreprenorul sau prestatorul este obligat să prezinte beneficiarului o dare de seamă despre modul de folosire a bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă.
Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare executării contractului îl suportă cel care le-a furnizat dacă în contract nu este prevăzut altfel.
în cazul neacceptării lucrării sau prestaţiei oferite
(1) Antreprenorul sau prestatorul poate cere o despăgubire corespunzătoare fără a fi obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau prestaţia oferită. Beneficiarul este obligat la despăgubiri şi atunci cînd nu îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei.
(2) Cuantumul despăgubirii se determină în funcţie de durata întîrzierii şi de cuantumul retribuţiei, cu deducerea a ceea ce antreprenorul sau prestatorul economiseşte în urma întîrzierii sau refuzului ori a ceea ce a putut dobîndi prin utilizarea în alt mod a forţei sale de muncă.
Beneficiarul poate rezilia contractul oricînd pînă la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei, fiind obligat să plătească antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru lucrările sau prestaţiile efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere.
sau prestator
(1) În cazul în care nu există un motiv temeinic pentru reziliere, antreprenorul sau prestatorul
poate rezilia contractul doar în aşa mod încît beneficiarul să obţină pe o altă cale lucrarea sau prestaţia. Dacă există un motiv temeinic, obligaţia de despăgubire este exclusă.
(2) În cazul rezilierii contractului, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să restituie avansul
primit.
(3) Dacă reziliază contractul, antreprenorul sau prestatorul poate cere pentru lucrările sau prestaţiile efectuate o parte proporţională a retribuţiei, în măsura în care beneficiarul are un interes în aceste lucrări sau prestaţii.
Decesul beneficiarului nu atrage încetarea contractului decît în cazul în care executarea lui devine imposibilă sau inutilă.
Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a prestatorului nu atrage încetarea contractului, doar dacă a fost încheiat datorită calităţilor personale ale acestuia sau nu poate fi continuat într-o manieră adecvată de către succesorul în activitate, caz în care beneficiarul are dreptul de a rezilia contractul.
(1) Prin contractul de antrepriză o parte (antreprenor) se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi (client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit.
(2) Obiectul contractului de antrepriză poate fi atît producerea sau transformarea unui bun, cît şi obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.
Dacă efectuează lucrarea cu materialul său, antreprenorul trebuie să transfere în favoarea clientului dreptul de proprietate asupra bunului.
(1) Antreprenorul trebuie să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau juridic.
(2) Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. În cazul în care nu s-a
convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este corespunzătoare utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare, utilizării obişnuite.
(3) Cu viciul material se asimilează situaţia în care antreprenorul produce o altă lucrare decît
cea comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă această executare poate fi considerată, pornind de la circumstanţe, ca executare a contractului.
(4) Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci cînd nici un terţ nu poate valorifica drepturi împotriva clientului.
(1) În cazul necesităţii depăşirii esenţiale a devizului, antreprenorul este obligat să informeze imediat clientul despre acest fapt. Nerespectarea unei astfel de obligaţii acordă clientului dreptul de a cere rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat sau eliberarea lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit.
(2) Dacă depăşirea esenţială a devizului a fost imprevizibilă la încheierea contractului,
antreprenorul are dreptul numai la cheltuielile suplimentare suportate, iar clientul este în drept să accepte această depăşire sau să ceară rezilierea contractului.
(1) Antreprenorul este obligat să-l informeze pe client despre faptul că:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării;
d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării.
(2) În cazul cînd antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la alin.(1), clientul are dreptul să ceară repararea prejudiciului.
Dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării, antreprenorul este în drept să ceară rezilierea contractului şi repararea prejudiciului.
Antreprenorul are drept de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil produs sau îmbunătăţit de el dacă, în cursul producerii sau al îmbunătăţirii, bunul a ajuns în posesiunea sa. Dispoziţia aceasta nu se aplică în cazul în care antreprenorul ştia, în momentul luării în posesiune, că proprietarul
nu este de acord cu producerea sau cu îmbunătăţirea.
Dacă obiectul contractului este o construcţie sau o parte din construcţie, antreprenorul este în drept, pentru garantarea drepturilor care rezultă din contractul de antrepriză, să ceară constituirea unei ipoteci asupra terenului de construcţie al clientului.
(1) Părţile contractante pot conveni asupra unui termen general de executare, iar în caz de necesitate, şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor părţi din lucrare şi asupra termenului de finisare a lucrării.
(2) Termenul poate fi modificat numai cu acordul comun al părţilor.
(3) Dacă părţile convin, executarea poate avea loc într-un termen redus sau imediat, în prezenţa clientului.
(1) Dacă terminarea lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, antreprenorul nu are dreptul să ceară plata retribuţiei.
(2) Antreprenorul are dreptul la retribuţie dacă imposibilitatea terminării lucrării are loc din
cauza materialului necalitativ prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţia că antreprenorul şi-a executat obligaţiile informaţionale.
contractului
(1) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului pînă la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul. Acest risc trece la client o dată cu recepţionarea lucrării.
(2) În cazul în care clientul întîrzie să recepţioneze lucrarea, riscul trece asupra lui de la data la
care s-a pus în întîrziere.
(1) După executarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze lucrarea în modul, la locul şi în termenul stabilit de legislaţie sau de contract.
(2) Recepţionarea este o declaraţie prin care clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve.
(3) Recepţionării i se asimilează situaţia în care clientul nu preia lucrarea în termenul stabilit în acest scop de antreprenor.
(1) Viciile şi abaterile constatate trebuie stipulate în actul de recepţionare semnat de părţi sau întocmit unilateral, în care se stabileşte modul, condiţiile şi termenele de înlăturare a viciilor şi a abaterilor constatate.
(2) Viciile şi abaterile sînt înlăturate pe contul antreprenorului.
(3) Clientul care a acceptat lucrarea fără rezerve conservă totuşi drepturile împotriva antreprenorului în cazul viciilor ascunse.
Reclamaţiile referitoare la viciile ascunse sau la abaterile de la condiţiile contractului care nu au putut fi descoperite în momentul recepţionării lucrării urmează a fi prezentate antreprenorului imediat după constatarea lor.
(1) Dacă lucrarea are vicii, clientul poate cere remedierea lor. Antreprenorul poate alege fie remedierea viciilor, fie efectuarea unei noi lucrări.
(2) Antreprenorul suportă cheltuielile necesare remedierii, în special cheltuielile de transport,
de deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor.
(3) Antreprenorul poate refuza remedierea dacă este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate.
Dacă realizează o nouă lucrare, antreprenorul poate cere clientului restituirea lucrării afectate
de vicii, conform dispoziţiilor privind rezilierea contractului.
(1) Clientul poate, în urma expirării fără rezultat a termenului stabilit de el pentru remediere,
să remedieze el însuşi viciul şi să ceară compensarea cheltuielilor necesare dacă antreprenorul nu refuză remedierea din cauza costurilor disproporţionate.
(2) Situaţiei prevăzute la alin.(1) se aplică art.709 în modul corespunzător. Nu este necesară stabilirea unui termen nici în cazul în care remedierea a eşuat.
(3) Clientul poate cere antreprenorului un avans pentru cheltuielile de remediere a viciului.
(1) Clientul poate rezilia contractul, în conformitate cu art.709, pentru un viciu al lucrării.
(2) În afara cazurilor prevăzute la art.709 alin.(2), stabilirea unui termen nu este necesară nici atunci cînd remedierea a eşuat.
(3) Antreprenorul trebuie să repare clientului prejudiciul cauzat.
Clientul care nu a cerut remedierea viciului după termenul corespunzător stabilit în acest scop de antreprenor şi nici nu a reziliat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.
Dacă viciile au fost trecute sub tăcere cu viclenie, antreprenorul nu poate invoca o convenţie prin care drepturile clientului privind viciile sînt excluse sau restrînse.
antrepriză
(1) După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească retribuţia convenită de părţi, dacă legislaţia sau contractul nu prevăd plata în rate, sau în alt mod.
(2) Clientul are dreptul să reţină din retribuţie o sumă suficientă pentru a acoperi rezervele pe care le-a făcut la recepţionare privind viciile lucrării, pînă vor fi făcute reparaţiile sau corecţiile necesare.
(3) Clientul nu-şi poate exercita dreptul stipulat la alin.(2) dacă antreprenorul acordă suficiente
garanţii executării obligaţiilor sale.
(1) Reducerea de către antreprenor a costului lucrării în raport cu cel stipulat în contract fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării nu eliberează clientul de obligaţia de a plăti retribuţia stabilită.
(2) Părţile pot conveni asupra unui alt mod de repartizare a economiei obţinute în urma
reducerii costului lucrării.
(1) Termenul de prescripţie este de un an din momentul recepţionării lucrării. (2) Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată în decursul a 5 ani.
(3) Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de prescripţie curge din
ziua recepţionării lucrării în ansamblu.
Dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie, reclamaţia poate fi înaintată în interiorul acestui termen. Termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei, iar dacă reclamaţia nu a fost înaintată, termenul de prescripţie curge de la data expirării termenului de garanţie.
(1) Prin contractul de prestări servicii, o parte (prestator) se obligă să presteze celeilalte părţi
(beneficiar) anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenită. (2) Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. (3) Contractele de muncă sînt reglementate prin legislaţia muncii.
(1) Plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor.
(2) Dacă plata pentru servicii se calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte.
În cazul în care beneficiarul întîrzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii şi nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de alţii în aceeaşi perioadă, sau pentru serviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă.
(1) Beneficiarul, în cazul în care este răspunzător, trebuie să amenajeze şi să întreţină astfel spaţiile, echipamentele sau aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încît prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţă şi sănătate în măsura în care natura serviciului prestat o permite.
(2) Obligaţiile care revin beneficiarului conform alin.(1) nu pot fi excluse sau limitate în
prealabil printr-un contract.
(1) Raporturile din contractul de prestări servicii încetează la expirarea perioadei pentru care au fost stabilite.
(2) În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul.
contractul de prestări servicii
Raporturile din contractul de prestări servicii pot fi reziliate:
a) zilnic, începînd cu sfîrşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;
b) cel mai tîrziu în prima zi lucrătoare din cursul unei săptămîni, începînd cu sfîrşitul următoarei zile de sîmbătă, dacă plata se calculează pe săptămînă;
c) cel mai tîrziu pe data de 15 a lunii, începînd cu sfîrşitul lunii calendaristice, dacă plata se
calculează pe lună;
d) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începînd cu sfîrşitul unui trimestru calendaristic, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;
e) oricînd dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp. În cazul în care relaţiile privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului, termenul pentru preaviz trebuie să fie de 2 săptămîni.
În cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate rezilia contractul după 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni.
servicii
Dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii se consideră prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.
(1) În cazul în care, după începerea relaţiilor contractuale, contractul de prestări servicii se reziliază din motive întemeiate conform art.748, prestatorul este îndreptăţit să solicite o parte din retribuţie pentru serviciile prestate pînă în momentul rezilierii.
(2) Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de
nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază
contractul din cauză că prestatorul nu respectă prevederile contractului, prestatorul nu are dreptul la retribuţie în măsura în care serviciile sale de pînă atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte în urma rezilierii. Dacă s-a efectuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obligat să
restituie sumele conform art.738 sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive neimputabile prestatorului, conform regulilor privind îmbogăţirea fără justă cauză.
(3) Dacă rezilierea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractului de către cealaltă parte,
aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului.
La încheierea unui raport de lungă durată, prestatorul poate solicita celeilalte părţi o adeverinţă scrisă despre munca depusă şi despre perioada de lucru.
(1) Prin contractul de transport, o parte (cărăuş, transportator) se obligă faţă de cealaltă parte (pasager sau client) să o transporte împreună cu bagajele ei sau, respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită.
(2) Transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu excepţia cazului cînd este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoana care oferă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul capitol şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.
Persoana care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor în care există un motiv serios de a refuza.
(1) Transport succesiv este transportul efectuat de mai mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul).
(2) Transport combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizînd diferite moduri de
transport (vehicule).
(1) În cazul cînd transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl substituie este considerată parte a contractului de transport.
(2) Plata făcută de client unuia dintre transportatori este liberatorie.
(1) Cărăuşul este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele stabilite de lege sau de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, intr-un termen rezonabil.
(2) Transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă.
(1) Pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii, se plăteşte taxa de transport convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.
(2) Taxa de transport se plăteşte pînă la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(3) Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii pînă la achitarea taxei de
transport.
(1) Contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează) printr-un bilet (titlu de călătorie).
(2) Biletul (titlul de călătorie) poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil. Posibilitatea
transmiterii încetează cel tîrziu la începutul călătoriei.
(1) Transportul de persoane include operaţiunile de îmbarcare, transport şi debarcare. (2) Cărăuşul este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă.
(1) Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia cazului cînd acest prejudiciu este rezultatul unei forţe majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi sau a stării ori funcţionării vehiculului.
(2) Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întîrziere este exclusă dacă
altfel nu s-a convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă.
(3) Răspunderea cărăuşului nu poate fi exclusă sau limitată prin contract.
(4) Limitările în mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie aprobate de
Guvern.
(1) Cărăuşul răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor care i-au fost încredinţate de pasager, cu excepţia cazului cînd va dovedi forţa majoră, viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.
(2) Cărăuşul nu răspunde pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare valoare, cu excepţia cazului cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl transporte. Cărăuşul nu este cu atît mai mult răspunzător pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului cînd ultimul va demonstra vinovăţia cărăuşului.
succesiv sau combinat de persoane
În cazul transportului succesiv sau combinat de persoane, cel care efectuează transportul în cursul căruia s-a cauzat prejudiciul este răspunzător, cu excepţia cazului în care, printr-o stipulaţie expresă, unul dintre cărăuşi şi-a asumat răspunderea pentru întreaga călătorie.
Pasagerul răspunde pentru prejudiciile cauzate cărăuşului prin comportamentul său sau prin natura sau starea bagajelor de mînă, cu excepţia cazului în care prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al pasagerului.
(1) Pasagerul poate rezilia contractul în orice moment dacă prin aceasta nu cauzează întîrzieri. El este obligat să plătească transportatorului despăgubirile cauzate de reziliere.
(2) Dacă devin cunoscute împrejurări în sfera transportatorului despre care pasagerul nu putea
să ştie şi care, dacă le cunoştea, i-ar fi dat un motiv întemeiat să nu încheie contractul de transport, el poate rezilia contractul.
(3) Pasagerul poate rezilia contractul şi atunci cînd este previzibil că vor avea loc întîrzieri în comparaţie cu timpul şi durata convenită. În aceste cazuri, nu se naşte obligaţia de despăgubire.
Dacă vehiculul pe care este încărcat bunul ce se transportă străbate o porţiune de drum pe mare, pe calea ferată, pe un fluviu sau canal sau pe calea aerului, iar bunul nu este descărcat (transbordat), dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică asupra întregului transport.
(1) Contractul de transport este constatat printr-o scrisoare de trăsură (conosament sau alt document echivalent).
(2) Lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului
de transport.
(1) Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţile nu au convenit altfel.
(2) Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale care se semnează de către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la client, al doilea însoţeşte încărcătura, iar al treilea este remis cărăuşului.
(3) Dacă bunurile sînt încărcate în mai multe vehicule sau dacă este vorba de încărcături de
diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atît cărăuşul, cît şi clientul poate cere întocmirea unui număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu numărul categoriilor încărcăturilor sau al locurilor de unde se expediază încărcăturile.
(1) Partea răspunde pentru prejudiciile cauzate celeilalte părţi în urma furnizării unor date false ori incomplete pentru scrisoarea de trăsură.
(2) Răspunderea pentru incorectitudinea scrisorii de trăsură o poartă cel care a întocmit sau a
modificat scrisoarea de trăsură.
(1) La preluarea încărcăturii, cărăuşul este obligat să verifice:
a) corespunderea datelor din scrisoarea de trăsură cu numărul, cantitatea şi semnele coletelor;
b) aspectul exterior al încărcăturii şi al ambalajului;
c) modul de încărcare şi aranjare a încărcăturii în vehicul.
(2) Dacă transportatorul nu dispune de mijloacele corespunzătoare pentru a verifica datele menţionate la alin.(1) lit.a), va consemna rezervele sale motivate în scrisoarea de trăsură. De asemenea, trebuie să motiveze rezervele faţă de starea exterioară sau ambalajul încărcăturii. Rezervele nu-l obligă pe client dacă nu le-a recunoscut expres în scrisoarea de trăsură.
(3) Clientul poate cere cărăuşului să verifice greutatea brută sau cantitatea exprimată în alt
mod a încărcăturii, precum şi conţinutul coletelor. Cărăuşul are dreptul la compensarea cheltuielilor de verificare. Rezultatul verificării se consemnează în scrisoarea de trăsură.
Clientul răspunde faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat, prin ambalarea necorespunzătoare a încărcăturii, personalului cărăuşului, materialului sau instalaţiilor de transport sau altor încărcături, precum şi pentru toate cheltuielile generate de o astfel de ambalare dacă deficienţele nu erau evidente şi dacă nu erau cunoscute de cărăuş la preluare, fără ca acesta să facă rezerve.
(1) Clientul trebuie să anexeze la scrisoarea de trăsură documentele necesare trecerii prin
vamă ori altor operaţiuni similare, anterioare momentului livrării la destinaţie, sau să pună aceste documente la dispoziţia cărăuşului cu toate indicaţiile necesare.
(2) Cărăuşul nu este obligat să verifice dacă documentele sau indicaţiile sînt corespunzătoare şi suficiente. Clientul răspunde faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat prin erori sau prin caracterul incomplet ori fals al documentelor sau al indicaţiilor dacă transportatorul nu poartă o parte din vinovăţie.
(3) Cărăuşul răspunde pentru pierderea sau utilizarea necorespunzătoare a documentelor
anexate la scrisoarea de trăsură sau înmînate lui. El însă nu trebuie să plătească despăgubiri mai mari decît cele pentru pierderea încărcăturii.
(1) Scrisoarea de trăsură semnată de cărăuş serveşte drept dovadă, pînă la proba contrară, a încheierii şi a cuprinsului contractului de transport, precum şi a preluării încărcăturii de către cărăuş.
(2) Dacă scrisoarea de trăsură nu cuprinde rezervele motivate ale cărăuşului, se prezumă, pînă
la proba contrară, că încărcătura şi ambalajul erau, la preluare, în stare bună, iar numărul, cantitatea şi semnele coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură.
(1) Clientul are dreptul să dispună de încărcătură. El poate, în special, să ceară cărăuşului să nu transporte încărcătura mai departe, să schimbe locul de livrare sau destinatarul menţionat în scrisoarea de trăsură.
(2) Dreptul prevăzut în prezentul articol la alin.(1) încetează în momentul în care cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură este înmînat destinatarului sau cînd acesta îşi valorifică dreptul prevăzut la art.1002 alin.(2). Din acest moment, cărăuşul trebuie să se conformeze indicaţiilor destinatarului.
(3) Dreptul de dispoziţie se naşte pentru destinatar în momentul întocmirii scrisorii de trăsură
în cazul în care clientul înscrie în scrisoarea de trăsură o notă în acest sens.
(4) Dacă destinatarul, exercitîndu-şi dreptul de dispoziţie, a dispus livrarea încărcăturii către un terţ, acesta din urmă nu are dreptul de a desemna, la rîndul său, un alt destinatar.
(5) Exercitarea dreptului de dispoziţie se subordonează următoarelor reguli:
a) clientul ori destinatarul menţionat la alin.(3) trebuie, în cazul în care vrea să-şi exercite dreptul de dispoziţie, să prezinte primul exemplar al scrisorii de trăsură, în care se înscriu noile indicaţii date cărăuşului, şi să suporte prejudiciul, inclusiv cheltuielile apărute în seama cărăuşului prin îndeplinirea acestor indicaţii;
b) îndeplinirea indicaţiilor trebuie să fie posibilă în momentul în care acestea ajung la persoana care urmează să le îndeplinească şi nu trebuie să împiedice activitatea curentă a cărăuşului şi nici să cauzeze pagube altor clienţi sau destinatari;
c) indicaţiile nu trebuie să ducă la o fragmentare a transportării.
(6) Dacă nu poate îndeplini în temeiul alin.(5) lit.c) indicaţiile primite, cărăuşul trebuie să încunoştinţeze de îndată pe cel care a dat indicaţiile.
(7) Cărăuşul care nu îndeplineşte indicaţiile date cu respectarea dispoziţiilor din prezentul articol sau care îndeplineşte asemenea indicaţii fără a cere primul exemplar din scrisoarea de trăsură răspunde faţă de cel în drept pentru prejudiciul cauzat astfel.
încărcăturii
(1) După ce încărcătura ajunge la locul prevăzut pentru livrare, destinatarul are dreptul să ceară cărăuşului, contra unei recipise de primire, cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi predarea încărcăturii.
(2) Dacă s-a constatat pierderea încărcăturii sau dacă încărcătura nu a ajuns în termenul prevăzut la art.1010, destinatarul poate valorifica în nume propriu împotriva cărăuşului drepturile ce decurg din contractul de transport.
(3) Destinatarul care valorifică drepturile ce-i revin în temeiul alin.(1) trebuie să plătească suma totală a cheltuielilor care rezultă din scrisoarea de trăsură. În cazul unor divergenţe sub acest aspect, cărăuşul este obligat să livreze încărcătura numai dacă destinatarul acordă garanţii.
(1) Dacă, înainte sau după ce încărcătura a ajuns la destinaţie, executarea contractului în condiţiile stabilite în scrisoarea de trăsură este sau devine imposibilă, cărăuşul trebuie să ceară indicaţii celui îndreptăţit, în baza art.689, de a dispune de încărcătură.
(2) Dacă împrejurările permit executarea transportului în condiţii diferite de cele stabilite în
scrisoarea de trăsură şi nu poate obţine în timp rezonabil indicaţii de la cel îndreptăţit, cărăuşul trebuie să ia măsurile care par să corespundă cel mai mult intereselor celui îndreptăţit să dispună.
încărcăturii
(1) Dacă destinatarul refuză să preia încărcătura, cărăuşul are dreptul să dispună de ea fără a prezenta primul exemplar al scrisorii de trăsură.
(2) Destinatarul poate, chiar şi în cazul refuzului de a prelua încărcătura, să mai ceară livrarea ei cît timp cărăuşul nu a primit o indicaţie contrară de la client sau nu a dispus de încărcătură.
(3) Dacă apare un impediment de livrare după ce destinatarul a dat indicaţii, în baza
prerogativelor sale prevăzute la art.1001 alin.(3), ca încărcătura să fie livrată unui terţ, atunci, la aplicarea alin.(1) şi (2) din prezentul articol, destinatarul ia locul clientului, iar terţul locul destinatarului.
de îndeplinire a indicaţiilor clientului
(1) Cărăuşul are dreptul la compensarea cheltuielilor prilejuite de cererea şi îndeplinirea indicaţiilor dacă nu este dator, în baza contractului sau a legii, să suporte aceste cheltuieli.
(2) În cazurile menţionate la art.1003 alin.(1) şi la art.1004, cărăuşul poate descărca imediat încărcătura pe cheltuiala celui îndreptăţit să dispună. După descărcare, transportul se consideră încheiat. Cărăuşul urmează să păstreze încărcătura pentru persoana îndreptăţită să dispună. El poate să o încredinţeze, totuşi, unui terţ şi să răspundă, în acest caz, doar pentru diligenţa la alegerea terţului. Încărcătura rămîne grevată cu pretenţiile care decurg din scrisoarea de trăsură ca şi cu toate celelalte cheltuieli.
(3) Cărăuşul poate organiza vînzarea încărcăturii fără a mai aştepta indicaţii din partea celui
îndreptăţit dacă este vorba de bunuri perisabile sau dacă starea încărcăturii justifică o asemenea măsură, sau dacă costurile păstrării sînt disproporţionate faţă de valoarea încărcăturii. El poate organiza vînzarea şi în alte cazuri dacă în interiorul unui termen corespunzător nu primeşte din partea celui îndreptăţit indicaţii contrare a căror executare îi poate fi pretinsă în baza principiului echităţii.
(4) Dacă încărcătura este vîndută conform dispoziţiilor prezentului articol, preţul obţinut va fi
pus la dispoziţia celui îndreptăţit să dispună de încărcătură după scăderea costurilor care au
grevat încărcătura. Dacă aceste costuri depăşesc preţul obţinut, cărăuşul poate pretinde diferenţa. (5) Modul vînzării se determină conform legilor şi obiceiurilor locului în care se găseşte
încărcătura.
Cărăuşul are drept de retenţie asupra încărcăturii atîta timp cît poate dispune de încărcătură pentru toate costurile care decurg din contractul de transport.
(1) Cărăuşul răspunde pentru distrugerea, pierderea totală sau parţială ori pentru deteriorarea încărcăturii în măsura în care distrugerea, pierderea sau deteriorarea a avut loc între momentul preluării şi cel al livrării, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare. Cărăuşul este ţinut, de asemenea, să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea altor obligaţii contractuale. Mărimea pretenţiei de despăgubire poate fi limitată prin contract.
(2) Pentru întîrzierea transportării încărcăturii la destinaţie, cărăuşul poartă răspundere în
proporţie de 100% din taxa de transport şi este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel. (3) Cărăuşul nu poartă răspundere şi nu-şi poate limita răspunderea decît în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.
(1) Cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea încărcăturii sau depăşirea termenelor de transportare dacă:
a) acestea se datorează vinovăţiei celui îndreptăţit să dispună de încărcătură;
b) reprezentantul clientului a însoţit transportarea încărcăturii;
c) acestea se datorează indicaţiilor celui îndreptăţit să dispună de încărcătură în cazul în care nu au fost provocate de cărăuş;
d) acestea se datorează unui viciu propriu încărcăturii;
e) acestea se datorează perisabilităţii naturale a încărcăturii.
(2) Cărăuşul nu poate fi exonerat de răspundere din motivul defecţiunilor vehiculului închiriat sau vinovăţiei locatorului şi angajaţilor lui, implicaţi în procesul de transportare a încărcăturii.
(3) Sub rezerva prevederilor art.1009 alin.(2)–(5), cărăuşul este exonerat de răspundere dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea încărcăturii se datorează unei sau mai multor din următoarele împrejurări:
a) utilizarea unor vehicule deschise, fără prelată, dacă această utilizare a fost convenită expres
şi consemnată în scrisoarea de trăsură;
b) lipsa sau defectele ambalajului;
c) manipularea, încărcarea, aranjarea sau descărcarea au fost efectuate de client, destinatar sau de un terţ care acţionează pentru client ori destinatar;
d) pagubele sînt rezultatul caracteristicilor naturale ale unor anumite încărcături, din cauza cărora acestea din urmă au fost expuse pieirii totale sau parţiale ori deteriorării în special prin rupere, coroziune, alterare interioară, uscare, vărsare, pierdere normală în greutate sau atacului insectelor ori rozătoarelor;
e) transportarea animalelor vii.
(4) În cazul în care, conform prezentului articol, prejudiciul a fost cauzat în parte datorită circumstanţelor pentru care transportatorul nu poartă răspundere şi în parte datorită unor împrejurări imputabile lui, acesta va răspunde numai în măsura în care pagubele au fost cauzate de împrejurările din cea de-a doua categorie.
(1) Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea termenului de livrare se datorează uneia din împrejurările menţionate la art.1008 alin.(1) revine cărăuşului.
(2) În cazul în care transportatorul susţine că, în raportul de împrejurări, distrugerea, pierderea
sau deteriorarea se putea produce din cauza unui sau mai multor pericole menţionate la art.1008 alin.(3), se prezumă că prejudiciul s-a produs în acest fel. Cel îndreptăţit să dispună de
încărcătură poate însă dovedi că prejudiciul nu s-a produs ori nu s-a produs exclusiv în una dintre
aceste împrejurări periculoase.
(3) Prezumţia stipulată la alin.(2) nu operează în cazul prevăzut la art.1008 alin.(3) lit.a) pentru expedierea extraordinară sau pentru pierderea unor colete întregi.
(4) La transportul cu un vehicul dotat cu instalaţii speciale de protecţie a încărcăturii împotriva
efectelor căldurii, frigului, ale schimbărilor de temperatură sau umidităţii, cărăuşul poate invoca dispoziţiile art.1008 alin.(3) numai dacă dovedeşte că a luat toate măsurile posibile în vederea alegerii, întreţinerii şi utilizării acestor instalaţii speciale şi că a respectat indicaţiile speciale date în acest sens.
(5) Cărăuşul poate invoca dispoziţiile art.1008 alin.(3) lit.d) doar dacă dovedeşte că a luat
toate măsurile care, în mod obişnuit, trebuiesc luate şi că a respectat indicaţiile speciale pe care le-a primit.
Termenul de livrare este încălcat atunci cînd încărcătura nu a fost livrată în interiorul termenului convenit sau, în cazul în care nu s-a convenit asupra unui termen, cînd durata efectivă a transportului, cu luarea în considerare a împrejurărilor, depăşeşte durata care poate fi acordată în mod rezonabil unui cărăuş diligent.
(1) Cel îndreptăţit să dispună, fără a mai aduce alte dovezi, poate considera pierdută
încărcătura care nu a fost livrată în decursul a 30 de zile de la expirarea termenului de livrare sau, în cazul în care nu s-a convenit asupra unui astfel de termen, în decursul a 60 de zile de la preluarea încărcăturii de către cărăuş.
(2) Cel îndreptăţit să dispună poate cere în scris, la primirea despăgubirii pentru încărcătura
pierdută, să fie imediat notificat dacă încărcătura a fost găsită pe parcursul unui an de la plata despăgubirii. Această cerere trebuie confirmată în scris de către persoana obligată.
(3) Cel îndreptăţit să dispună poate pretinde, în decursul a 30 de zile de la primirea notificării
prevăzute la alin.(2), ca încărcătura să-i fie livrată contra satisfacerii pretenţiilor care decurg din scrisoarea de trăsură şi restituirii despăgubirii primite, reţinîndu-se, după caz, cheltuielile de recuperare a prejudiciului. Pretenţiile sale la despăgubire pentru încălcarea termenului de livrare conform art.1003 şi, eventual, art.1016 rămîn neatinse.
(4) Dacă nu s-a formulat cererea prevăzută la alin.(2) sau nu s-a dat nici o indicaţie în termenul menţionat la alin.(3), sau dacă încărcătura a fost găsită după trecerea a mai mult de un an de la plata despăgubirii, cărăuşul poate dispune de încărcătură conform legilor locului unde se află ea.
Dacă încărcătura este livrată destinatarului fără preluarea rambursului pe care, conform contractului, cărăuşul trebuia să-l preia, acesta, păstrîndu-şi dreptul de regres împotriva destinatarului, este obligat să-l despăgubească pe client pînă la valoarea rambursului.
(1) Clientul trebuie să-l informeze pe cărăuş, dacă îi remite încărcături periculoase, despre natura exactă a pericolului şi să-i indice măsurile de siguranţă necesare. Dacă toate acestea nu
sînt consemnate în scrisoarea de trăsură, clientul sau destinatarul trebuie să dovedească în alt mod că transportatorul cunoştea natura exactă a pericolelor legate de transportul încărcăturii.
(2) În cazul în care cărăuşul nu cunoştea pericolul în condiţiile alin.(1), încărcăturile
periculoase pot fi descărcate, distruse ori făcute inofensive de către cărăuş oricînd şi fără obligaţia despăgubirii. Clientul răspunde, în plus, pentru prejudiciul, inclusiv cheltuielile, cauzat de predarea, transportul, descărcarea şi distrugerea unor astfel de încărcături.
ei şi plata despăgubirilor
(1) Dacă, în baza dispoziţiilor din prezenta secţiune, transportatorul trebuie să plătească despăgubiri pentru pierderea totală ori parţială a încărcăturii, despăgubirea se va calcula în funcţie de valoarea încărcăturii la locul şi din momentul preluării.
(2) Valoarea încărcăturii se determină în baza preţului de bursă, iar în lipsa unui asemenea
preţ, în baza preţului de piaţă, iar în lipsa unor asemenea preţuri, la preţul obişnuit al bunurilor cu aceleaşi caracteristici.
(3) În afară de plata despăgubirilor prevăzute la alin.(1), urmează a fi restituite taxele de
transport, taxele vamale şi alte cheltuieli de transport, şi anume, în cazul pierderii totale a încărcăturii – integral, iar în cazul pierderii parţiale – parţial.
(4) Dacă încărcătura a fost livrată cu întîrziere, iar cel îndreptăţit să dispună dovedeşte că prin
aceasta a suferit un prejudiciu, cărăuşul va plăti o despăgubire, însă numai pînă la valoarea transportului.
(5) Despăgubiri în volum mai mare decît cel stabilit la alin.(4) pot fi pretinse doar atunci cînd
valoarea încărcăturii sau un interes special în privinţa livrării este consemnat conform art.1016.
(1) La deteriorarea încărcăturii, cărăuşul poartă răspundere egală cu diminuarea valorii încărcăturii. Întinderea despăgubirii se determină conform art.1014 alin.(1), (2) şi (4).
(2) În cazul în care întreaga încărcătură este depreciată în urma deteriorării, despăgubirea calculată conform alin.(1) nu poate depăşi suma care ar fi trebuit plătită în situaţia pierderii totale.
(1) În schimbul unui supliment la taxa de transport, clientul poate stabili, prin consemnare în scrisoarea de trăsură, suma care reprezintă pentru el interesul ca încărcătura să nu fie distrusă, pierdută, deteriorată ori livrată cu întîrziere.
(2) Dacă s-a comunicat interesul special în privinţa livrării, se poate pretinde, independent de despă gubirea prevăzută la art.1014 şi 1015, repararea pagubei pînă la mărimea sumei menţionate ca reprezentînd interesul special în privinţa livrării.
Cel îndreptăţit să dispună poate pretinde pentru despăgubirea datorată dobînzii în mărimea stabilită de art.619. Dobînzile încep să curgă din momentul reclamaţiei faţă de cărăuş sau, dacă nu a fost formulată o asemenea reclamaţie, din momentul chemării sale în judecată.
extracontractuale
(1) Dacă distrugerile, pierderile, deteriorările sau întîrzierile apărute la un transport care intră sub incidenţa dispoziţiilor prezentei secţiuni duc, în conformitate cu dreptul aplicabil, la formularea unor pretenţii extracontractuale, cărăuşul poate să se opună acestora prin invocarea dispoziţiilor prezentei secţiuni care exclud răspunderea sa ori care precizează sau limitează
întinderea despăgubirilor datorate.
(2) Dacă sînt formulate pretenţii extracontractuale pentru distrugere, pierdere, deteriorare sau întîrziere împotriva unui prepus, acesta va putea invoca, de asemenea, dispoziţiile prezentului capitol în măsura în care exclud răspunderea sa ori precizează sau limitează întinderea despăgubirilor datorate.
răspundere
Cărăuşul nu poate invoca dispoziţiile din prezenta secţiune care exclud sau limitează răspunderea sa ori care răstoarnă sarcina probei dacă prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau din culpă gravă.
(1) În cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile sînt obligate să înainteze în prealabil o reclamaţie.
(2) Dacă destinatarul preia încărcătura fără a verifica, împreună cu cărăuşul, starea acesteia şi fără a formula faţă de cărăuş obiecţii cu indicarea distrugerilor, pierderilor sau deteriorărilor, se va prezuma, pînă la proba contrară, că destinatarul a primit încărcătura în starea descrisă în scrisoarea de trăsură. Obiecţiile urmează a fi făcute, dacă este vorba de pierderi sau deteriorări ce pot fi observate la o examinare exterioară, cel tîrziu la recepţionarea încărcăturii.
(3) Dacă destinatarul şi cărăuşul au verificat împreună starea încărcăturii, dovada contrară
rezultatului acestei verificări se admite doar în cazul unor pierderi sau deteriorări ce nu pot fi recunoscute la examinarea exterioară şi în cazul formulării de către destinatar a unor obiecţii scrise fată de cărăuş în decursul a 7 zile, neluînd în considerare duminicile şi sărbătorile legale.
(4) Dacă rezervele nu privesc pierderi sau deteriorări care pot fi recunoscute la o examinare exterioară, obiecţiile urmează a fi făcute în scris, în decursul a 7 zile, neluînd în considerare duminicile şi sărbătorile legale, după recepţionare.
(5) Pentru încălcarea termenului de livrare se pot cere despăgubiri doar dacă, în termen de 21 de zile din momentul în care încărcătura a fost pusă la dispoziţia destinatarului, este înaintată o obiecţie scrisă către cărăuş.
(6) La calculul termenelor stabilite în prezentul articol nu se ia în considerare ziua recepţionării sau ziua în care încărcătura a fost pusă la dispoziţia destinatarului.
(7) Cărăuşul şi destinatarul sînt obligaţi să-şi acorde toate înlesnirile corespunzătoare pentru
constatările şi verificările necesare.
(1) Termenul de prescripţie în raporturile de transport este de un an. În cazul intenţiei sau al culpei grave, termenul de prescripţie este de 3 ani.
(2) Curgerea termenului de prescripţie începe:
a) în caz de pierdere parţială, de deteriorare a încărcăturii sau de încălcare a termenului de transportare – din ziua predării încărcăturii către destinatar;
b) în cazul distrugerii sau pierderii totale - în a 30-a zi de la expirarea termenului de
transportare, iar dacă acest termen nu este stabilit de părţi sau de lege - în cea de-a 60-a zi din ziua preluării încărcăturii de către cărăuş;
c) în toate celelalte cazuri - în ziua expirării unui termen de 3 luni de la data încheierii
contractului de transport.
(1) Dacă un transport care constituie obiectul unui singur contract este realizat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare din ei răspunde pentru executarea întregului transport.
(2) Cel de-al doilea cărăuş şi oricare cărăuş care urmează devin, prin preluarea încărcăturii şi a
scrisorii de trăsură, părţi în contract în măsura condiţiilor stabilite în scrisoarea de trăsură.
(1) Cărăuşul care preia încărcătura de la cărăuşul anterior trebuie să înmîneze acestuia o adeverinţă de primire, datată şi semnată. El trebuie să-şi înscrie numele şi adresa pe cel
de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură. Dacă este cazul, va scrie obiecţiile sale conform art.997 alin.(2) pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi pe adeverinţa de primire.
(2) Relaţiile dintre cărăuşii succesivi sînt reglementate de dispoziţiile art.1000.
(1) Pretenţiile de despăgubire pentru distrugerea, pierderea şi deteriorarea încărcăturii sau pentru încălcarea termenului de livrare pot fi valorificate numai împotriva primului cărăuş, a ultimului sau a aceluia care a executat acea parte a transportului în care s-a produs evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea, pierderea, deteriorarea sau întîrzierea.
(2) Una şi aceeaşi cerere de chemare în judecată poate fi îndreptată împotriva mai multor
cărăuşi.
Dacă un cărăuş a plătit despăgubiri în baza dispoziţiilor prezentului capitol, el are drept de regres conform următoarelor reguli:
a) dacă distrugerea, pierderea ori deteriorarea a fost cauzată de un cărăuş, acesta trebuie să
suporte singur despăgubirile plătite de el sau de un alt cărăuş;
b) dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea a fost cauzată de doi sau de mai mulţi cărăuşi, fiecare va plăti o sumă proporţională părţii sale de răspundere. În cazul în care nu se poate stabili partea de răspundere a fiecăruia, cărăuşii răspund în funcţie de partea care le revine din taxa de transport;
c) dacă nu se poate stabili care din cărăuşi răspunde pentru prejudiciu, despăgubirea va fi
plătită de toţi cărăuşii în proporţia care se va determina conform regulii menţionate la lit.b).
Dacă un cărăuş este în incapacitate de plată, partea care îi revine din despăgubiri şi pe care nu a plătit-o se suportă de ceilalţi cărăuşi proporţional părţii ce le revine din taxa de transport.
Cărăuşul împotriva căruia se exercită, în temeiul art.1025 şi 1026, dreptul de regres nu poate obiecta că transportatorul care exercită regresul a plătit celui prejudiciat fără să datoreze dacă despăgubirea a fost stabilită prin hotărîre judecătorească şi dacă transportatorul asupra căruia se exercită regresul a fost încunoştinţat în mod reglementar de procesul în curs avînd posibilitatea de a interveni în acest proces.
prezentului cod
Cărăuşii au dreptul, fără a prejudicia interesele clientului sau ale destinatarului, să convină asupra unor reguli care să deroge de la prevederile art.1025 şi 1026.
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art.1028, orice clauză care, în mod direct sau indirect, derogă de la dispoziţiile prezentului capitol este nulă şi lipsită de efecte. Nulitatea unor asemenea clauze nu are drept consecinţă nulitatea celorlalte clauze din contract.
(2) Este nulă îndeosebi acea convenţie prin care cărăuşul trece pe seama asigurării încărcăturii pretenţiile în despăgubire, precum şi orice convenţie asemănătoare.
(3) Nulă este şi convenţia în a cărei bază sarcina probei este răsturnată.
(1) Prin contractul de mandat o parte (mandant) împuterniceşte cealaltă parte (mandatar) de a o reprezenta la încheierea de acte juridice, iar aceasta, prin acceptarea mandatului, se obligă să acţioneze în numele şi pe contul mandantului.
(2) Mandantul este obligat să coopereze cu mandatarul în scopul exercitării mandatului.
Acceptarea mandatului este expresă sau tacită. Acceptarea este tacită dacă rezultă din actele sau chiar din tăcerea mandatarului.
(1) Mandatul poate fi special pentru o operaţie juridică sau pentru anumite operaţii determinate (pentru o afacere sau pentru anumite afaceri) ori general (pentru toate afacerile mandantului).
(2) Mandatul formulat în termeni generali nu conferă decît împuternicirea de a încheia acte de
administrare şi conservare. Împuternicirea de a încheia alte acte urmează a fi formulată numai printr-o clauză expresă, cu excepţia mandatului autentificat notarial şi dat în avans pentru incapacitatea mandantului.
(1) Mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţie numai în cazurile prevăzute de lege sau de contract.
(2) Mandatul profesional este prezumat cu titlu oneros.
(3) În cazul mandatului oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului retribuţia stabilită prin contract, în baza legii, prin uzanţe sau în dependenţă de valoarea serviciilor acordate.
(4) Mandatarul are dreptul să reţină din sumele pe care trebuie să le remită mandantului ceea ce mandantul îi datorează pentru executarea mandatului. El are dreptul să reţină din sumele încredinţate pentru executarea mandatului ceea ce i se cuvine.
(1) Împuternicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese ale mandatului, ci se extind asupra a tot ce poate fi dedus din cuprinsul şi esenţa acestuia, cu excepţiile prevăzute la art.1032 alin.(2).
(2) Mandatarul poate încheia toate actele care pot fi deduse din împuternicirile lui şi care sînt necesare pentru îndeplinirea mandatului.
(3) Împuternicirile date unei persoane pentru a încheia acte care ţin de profesia sau funcţia pe care o exercită şi care rezultă din natura lor nu trebuie să fie stipulate expres.
Mandatarul este obligat să acţioneze în interesul mandantului cu prudenţă şi diligenţă şi să evite apariţia conflictelor între interesele sale personale şi interesele mandantului.
(1) Mandatarul este obligat să execute mandatul personal dacă nu i se permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ. Se permite atragerea de ajutoare pentru a-l asista pe
mandatar în exercitarea mandatului.
(2) În cazul în care o cer interesele mandantului, mandatarul trebuie să transmită împuternicirile către un terţ dacă, din cauza unor circumstanţe imprevizibile, nu poate exercita mandatul şi nu are posibilitatea să-l informeze despre aceasta pe mandant în timp util.
(3) Pentru actele persoanei căreia i-a transmis mandatul fără a fi autorizat, mandatarul răspunde ca pentru actele proprii.
(4) Dacă transmiterea mandatului către un terţ este permisă, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului şi pentru modul în care i-a transmis instrucţiunile.
(5) Mandantul are în toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei care l-a asistat sau l-a
substituit pe mandatar.
(1) Dacă, pentru încheierea unui act juridic, sînt desemnaţi mai mulţi mandatari, mandatul produce efecte numai în cazul în care este acceptat de toţi mandatarii.
(2) Mandatarii urmează să încheie împreună toate actele vizate în mandat dacă altfel nu este stipulat sau nu rezultă cu certitudine din mandat. Pentru executarea obligaţiilor asumate ei răspund solidar.
(3) Dacă încheie singur actele juridice pe care a fost împuternicit să le încheie împreună cu o altă persoană, mandatarul îşi depăşeşte împuternicirile, cu excepţia cazului cînd încheie actul juridic în condiţii mai avantajoase pentru mandant decît cele convenite.
(1) Mandatarul care acceptă să reprezinte, pentru încheierea aceluiaşi act, persoane ale căror interese sînt sau ar putea fi în conflict este obligat să informeze fiecare mandant, cu excepţia cazului cînd uzanţele sau cunoaşterea de către mandanţi a dublei reprezentări îl exonerează de această obligaţie pe mandatar.
(2) În cazul dublei reprezentări, mandatarul va acţiona faţă de fiecare mandant în mod
imparţial.
(3) Mandantul care nu este în măsură să cunoască dubla reprezentare poate, în cazul în care a suferit un prejudiciu, să ceară declararea nulităţii actului încheiat de mandatar.
(1) Mandatarul nu poate încheia acte juridice în numele mandantului cu sine însuşi, chiar şi prin reprezentant, cu excepţia cazului cînd este autorizat expres sau cînd mandantul cunoaşte faptul şi nu obiectează împotriva lui.
(2) Numai mandantul poate cere declararea nulităţii actului juridic încheiat cu încălcarea regulii prevăzute la alin.(1).
(1) Mandatarul este obligat să îndeplinească indicaţiile mandantului.
(2) Mandatarul este în drept să se abată de la indicaţiile mandantului dacă, în funcţie de circumstanţe, poate presupune că mandantul, avînd cunoştinţă de situaţia creată, ar fi aprobat o asemenea abatere. Pînă la abaterea de la indicaţiile mandantului, mandatarul este obligat să-l notifice despre noile circumstanţe şi să aştepte decizia lui, cu excepţia cazurilor cînd amînarea prezintă un pericol pentru executare.
(3) Dacă executarea de către mandatar a indicaţiilor date de mandant duce, în mod vizibil, la dezavantajarea acestuia din urmă, mandatarul trebuie să execute indicaţiile doar după ce a comunicat mandantului dezavantajele posibile, iar acesta insistă asupra indicaţiilor.
de seamă despre executarea mandatului
(1) Mandatarul este obligat să transmită mandantului toate informaţiile necesare, să dea lămuririle cerute de mandant asupra executării mandatului, iar la executarea acestuia, să-l informeze neîntîrziat şi să prezinte darea de seamă.
(2) Convenţia în al cărei temei obligaţiile mandatarului prevăzute la alin.(1) sînt, pentru viitor, excluse sau limitate se face în scris.
(1) Mandatarul este obligat să nu divulge informaţia care i-a deveni cunoscută în cadrul
activităţii sale dacă mandantul are un interes justificat în păstrarea secretului asupra lor şi dacă nu există, în baza dispoziţiilor legale, o obligaţie de dezvăluire sau dezvăluirea nu este permisă de mandant.
(2) Obligaţia de păstrare a confidenţialităţii subzistă şi după încetarea mandatului.
Mandatarul este obligat să remită mandantului tot ceea ce a primit pentru executarea mandatului şi nu a utilizat în acest scop, precum şi tot ceea ce a dobîndit în executarea obligaţiilor sale contractuale.
în interes propriu
(1) Mandatarul nu are dreptul să folosească în avantajul său informaţia pe care o obţine sau bunurile pe care le primeşte ori pe care este obligat să le administreze în exercitarea mandatului dacă nu are consimţămîntul mandantului sau dacă dreptul de folosinţă nu rezultă din lege sau din mandat.
(2) Pe lîngă compensaţiile la care este ţinut pentru prejudiciul cauzat, mandatarul, în cazul
folosirii informaţiei sau bunurilor fără autorizaţie, trebuie să plătească mandantului pentru folosirea informaţiei o sumă echivalentă cu îmbogăţirea sa datorită folosirii ei, iar în cazul cînd a folosit un bun, o chirie corespunzătoare. Dacă foloseşte pentru sine banii pe care trebuie să-i remită mandantului ori să-i utilizeze în favoarea acestuia, mandatarul va datora dobînzi din momentul cheltuirii banilor.
Bunurile dobîndite de către mandatar, în numele său dar pe contul mandantului, în cadrul executării obligaţiilor contractuale sau care i-au fost transmise de mandant pentru executarea mandatului sînt considerate, în raport cu creditorii mandatarului, bunuri ale mandantului.
(1) Cheltuielile pe care mandatarul le efectuează pentru executarea obligaţiilor contractuale şi pe care, în funcţie de împrejurări, acesta le consideră necesare trebuie compensate de către mandant.
(2) Nu pot fi înaintate pretenţii, în temeiul alin.(1), atunci cînd cheltuielile urmează a fi
compensate prin remuneraţie. Cheltuielile care se fac în mod obişnuit la executarea unor obligaţii de felul celor stipulate în contract sau cheltuielile care ar fi fost făcute de mandatar şi în absenţa contractului sînt considerate compensate prin remuneraţie dacă restituirea lor nu se face în mod obişnuit şi dacă nu s-a convenit altfel.
(3) La cererea mandatarului, mandantul este obligat să plătească acestuia un avans pentru
cheltuielile necesare executării mandatului.
(1) Mandantul este obligat să repare şi prejudiciul produs fără vina sa pe care mandatarul l-a suferit în executarea mandatului dacă prejudiciul este rezultatul unui pericol legat de obligaţia contractuală ori s-a produs în urma executării unei indicaţii a mandantului.
(2) Nu se poate formula o pretenţie în temeiul alin.(1) atunci cînd un prejudiciu de felul celui
care s-a produs urmează a fi acoperit prin remuneraţie sau cînd prejudiciul a fost practic produs printr-o acţiune care nu era necesară executării obligaţiilor contractuale ale mandatarului sau printr-o omisiune a lui. Dacă acoperirea prejudiciului din contul remuneraţiei va fi contestată, sarcina probei se pune pe seama mandatarului.
Cînd mai multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare dintre ele răspunde solidar pentru toate efectele mandatului.
gratuit
Dacă îndeplineşte mandatul cu titlu gratuit, mandatarul va răspunde doar pentru actele sale intenţionate sau pentru culpă gravă.
(1) Mandatul poate fi denunţat oricînd de oricare din părţi.
(2) Revocarea mandatului notificată numai mandatarului nu se poate opune terţilor care, fără a şti despre revocare, au contractat cu bună-credinţă cu mandatarul. În acest caz, mandantul are drept de regres împotriva mandatarului.
(3) Mandatarul poate denunţa mandatul doar în aşa fel încît să fie posibil pentru mandant să se
îngrijească în continuare de actele asupra cărora s-a contractat, cu excepţia cazului cînd există motiv întemeiat pentru a denunţa.
(4) Dacă a denunţat, mandantul este obligat faţă de mandatar la compensarea tuturor
cheltuielilor apărute în executarea contractului. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul trebuie să plătească mandatarului remuneraţia convenită.
(5) Este nulă clauza prin care se exclude dreptul unei părţi de a denunţa mandatul.
(1) Raporturile contractuale nu încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului dacă nu s-a convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din conţinutul obligaţiei contractuale.
(2) Dacă raporturile contractuale încetează prin decesul ori prin incapacitatea mandantului,
mandatarul trebuie să continue executarea obligaţiilor contractuale în cazul în care amînarea ar fi legată de pericolul unor pierderi pentru mandant sau pentru succesorii lui. Executarea mandatului continuă pînă cînd succesorul sau reprezentantul legal al mandantului poate lua toate măsurile necesare. Raporturile contractuale sînt considerate în această privinţă ca fiind valabile.
(3) Dacă raporturile contractuale încetează prin decesul sau prin incapacitatea mandantului, faţă de mandatar contractul se consideră valabil pînă în momentul în care acesta ia cunoştinţă ori trebuie să cunoască motivul încetării.
(1) Raporturile contractuale încetează prin decesul mandatarului dacă nu s-a convenit altfel ori dacă din obligaţia contractuală nu rezultă altfel.
(2) Moştenitorul mandatarului trebuie să informeze neîntîrziat mandantul despre decesul
mandatarului şi să ia măsurile necesare pentru protecţia drepturilor mandantului.
(1) Prin contractul de administrare fiduciară, o parte (fondator al administrării, fiduciant) predă bunuri în administrare fiduciară celeilalte părţi (administrator fiduciar, fiduciar), iar aceasta se obligă să administreze patrimoniul în interesul fondatorului administrării.
(2) Prin contract poate fi desemnat în calitate de beneficiar un terţ, care poate înainta pretenţii
proprii faţă de administratorul fiduciar.
(3) Autorităţile publice nu pot exercita funcţia de administrator fiduciar. (4) Administratorul fiduciar nu poate fi beneficiar.
(5) În cazurile cînd administrarea fiduciară a patrimoniului se constituie pe motive prevăzute de lege, drepturile fondatorului administrării aparţin autorităţii tutelare sau unei alte persoane menţionate în lege.
Contractul de administrare fiduciară a proprietăţii se încheie în scris.
(1) Poate fi dat în administrare fiduciară orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, atît existente la momentul încheierii contractului, cît şi dobîndite în viitor, inclusiv bunurile dobîndite de administratorul fiduciar în exercitarea contractului.
(2) Patrimoniul dat în administrare fiduciară include şi bunurile care, în calitate de echivalent
sau în urma unor acte juridice, iau locul bunurilor originale.
(3) Mijloacele băneşti nu pot fi date separat în administrare fiduciară, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(4) Bunurile date în administrare fiduciară se separă de alte bunuri ale fondatorului administrării, precum şi de bunurile administratorului fiduciar.
(1) Administratorul fiduciar este obligat să administreze în nume propriu proprietatea
încredinţată, dar pe riscul şi pe contul fiduciantului.
(2) În raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui proprietar. Dacă nu manifestă faţă de interesele fiduciantului diligenţa de care dă dovadă în afacerile proprii, fiduciarul este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(3) Administratorul fiduciar este obligat să facă public faptul separării bunurilor luate în
administrare fiduciară de bunurile sale şi să menţină această publicitate. El răspunde faţă de fondatorul administrării pentru dezavantajele, pierderile şi prejudiciile care rezultă din confuziunea celor două patrimonii.
(4) Administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar în cazurile prevăzute de lege sau de contractul de administrare fiduciară.
(5) Drepturile obţinute de administratorul fiduciar ca rezultat al activităţii de administrare fiduciară se includ în componenţa patrimoniului primit în administrare dacă în contract nu este prevăzută obligaţia de a le preda fiduciantului sau beneficiarului.
(6) Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se execută din contul bunurilor care se află
în administrare fiduciară.
(1) Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru activitatea sa dacă părţile nu au convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din lege.
(2) Dacă este prevăzută, remuneraţia poate fi exprimată fie în procente faţă de venitul
(profitul) obţinut din administrarea fiduciară a bunurilor, fie într-o sumă fixă de bani, fie în
formă de procurare a unei părţi a bunurilor administrate de fiduciar în conformitate cu contractul de administrare fiduciară.
(3) Cheltuielile de administrare fiduciară le suportă fondatorul administrării dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(4) Fructele bunurilor revin fondatorului administrării.
(1) Administratorul fiduciar este răspunzător, în raporturile cu terţii, pentru toate actele încheiate în limitele împuternicirilor conferite de contractul de administrare fiduciară. Răspunderea se limitează la bunurile pe care le-a primit în administrare fiduciară.
(2) După încetarea administrării fiduciare şi transmiterea către fiduciant a bunurilor, acestea
pot fi urmărite în continuare pentru pretenţiile născute în legătură cu administrarea fiduciară. (3) Bunurile date în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru satisfacerea pretenţiilor
înaintate faţă de administratorul fiduciar personal.
(4) Fondatorul administrării fiduciare şi beneficiarul răspund pentru acţiunile administratorului fiduciar numai atunci cînd li se poate imputa un comportament ilicit.
la încheierea actelor juridice
(1) Administratorul trebuie să indice în actul juridic faptul că el acţionează în calitate de fiduciar. Această condiţie se consideră respectată dacă:
a) la încheierea actului juridic cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre faptul că actul juridic este încheiat de administratorul fiduciar în această calitate;
b) în actul juridic încheiat în scris s-a introdus, după numele sau denumirea administratorului
fiduciar, menţiunea “A.F.”
(2) În cazul cînd în actul juridic nu se indică faptul că administratorul fiduciar a acţionat în această calitate, el se obligă personal în faţa terţilor şi răspunde în faţa acestora doar cu patrimoniul propriu.
Raporturilor fiduciare se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat.
(1) Prin contractul de comision, o parte (comisionar) se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul celeilalte părţi (comitent), iar aceasta să plătească o remuneraţie (comision).
(2) Actul juridic încheiat de comisionar cu un terţ dă naştere unor drepturi şi obligaţii numai
pentru comisionar, chiar şi în cazul în care comitentul este numit sau a participat la executarea actului juridic.
(3) Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite în prezentul capitol.
(1) Comisionarul trebuie să respecte indicaţiile primite de la comitent şi să execute obligaţiile pe care şi le-a asumat în condiţii cît mai favorabile pentru acesta.
(2) În cazul în care comisionarul încheie acte juridice în condiţii mai avantajoase decît cele stipulate de comitent, beneficiile se împart egal între el şi comitent dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Comitentul este obligat să acorde comisionarului remuneraţia stabilită de contract sau de uzanţe.
(2) Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar şi în cazul în care executarea actului juridic încheiat de el nu a avut loc, dar faptul acesta se datorează vinovăţiei comitentului sau se află în legătură cu personalitatea lui.
(1) Comisionarul este în drept să se abată de la indicaţiile comitentului dacă o cer interesele comitentului sau dacă nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului, sau nu a primit răspunsul în timp util.
(2) În cazul în care a vîndut bunurile la un preţ mai mic decît cel indicat de comitent, comisionarul trebuie să acopere diferenţa dacă nu demonstrează că nu a putut vinde bunul la preţul indicat şi că prin vinderea la un preţ mai mic a evitat un prejudiciu mai mare.
(3) În cazul în care comisionarul cumpără un bun la un preţ mai mare decît cel indicat, comitentul trebuie să declare că renunţă la actul juridic încheiat de comisionar imediat ce este înştiinţat despre încheierea actului juridic. În caz contrar, se consideră că a acceptat condiţiile cumpărării.
(4) Dacă comisionarul declară că acoperă diferenţa de preţ, comitentul nu are dreptul să
renunţe la actul juridic.
Comitentul are drept de proprietate asupra bunului predat comisionarului sau primit de acesta pentru comitent.
În scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul de comision, comisionarul este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului sau persoanelor indicate de acesta.
(1) Comisionarul trebuie să execute toate obligaţiile şi să exercite toate drepturile care rezultă din actul juridic încheiat în numele său, dar pe contul comitentului.
(2) Comisionarul nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ, cu excepţia cazului cînd a garantat în faţa comitentului executarea obligaţiilor de către terţ. În schimbul garanţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială, numită provizion.
(3) În cazul în care terţul a încălcat obligaţiile, comisionarul trebuie să-l informeze imediat pe comitent şi să adune probele necesare. La cererea comitentului, comisionarul îi cesionează drepturile care rezultă din actul juridic încheiat întru executarea contractului de comision.
Comisionarul este obligat să asigure bunurile primite de la comitent sau pentru comitent numai în cazurile în care faptul acesta este stipulat în contract sau rezultă din uzanţe.
După executarea obligaţiilor sau după rezilierea contractului, comisionarul predă tot ceea ce a primit în baza contractului şi prezintă o dare de seamă. În cazul în care există obiecţii în legătură
cu darea de seamă, comitentul este obligat să-l informeze pe comisionar în termen de 15 zile de la primirea dării de seamă dacă contractul nu prevede un alt termen.
Comitentul recepţionează tot ceea ce a executat comisionarul în baza contractului de comision, examinează bunurile, îl informează imediat pe comisionar despre vicii şi îl eliberează de toate obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de terţ în executarea contractului de comision.
(1) Comitentul este obligat să compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar în executarea contractului de comision.
(2) Cheltuielile de păstrare a bunurilor comitentului, inclusiv a celor primite de la terţi, le suportă comisionarul dacă în lege sau în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Comitentul are dreptul să rezilieze contractul în orice moment.
(2) În cazul rezilierii contractului, comitentul este obligat să plătească comisionarului pentru actele juridice deja încheiate remuneraţia stipulată şi să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului.
Comisionarul poate rezilia contractul de comision numai în cazul prevăzut de contract, în cazul inexistenţei posibilităţii de a executa obligaţia asumată sau în cazul în care comitentul nu execută obligaţiile contractuale.
(1) În cazul în care a reziliat contractul sau a fost notificat despre rezilierea contractului de către comisionar, comitentul este obligat să dea, în termen de o lună, indicaţii privind bunurile aflate la comisionar.
(2) În cazul în care comitentul nu execută obligaţia prevăzută la alin.(1), comisionarul are
dreptul să predea bunurile comitentului în depozit pe contul acestuia ori să le vîndă la un preţ cît mai convenabil pentru comitent.
(1) Prin contractul de expediţie o parte (expeditor) se obligă, pe contul şi în numele celeilalte părţi (client) sau în nume propriu, să încheie un contract de transport şi să efectueze actele necesare în vederea efectuării transportării, iar clientul se obligă să achite remuneraţia convenită (comision).
(2) Contractul de expediţie se încheie în scris. Clientul urmează să elibereze expeditorului
procură dacă aceasta este necesară pentru executarea obligaţiilor contractuale.
(3) Raporturilor din contractul de expediţie se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat, dacă prezentul capitol nu prevede altfel.
(4) Normele prezentului capitol se aplică şi în cazurile în care, în conformitate cu condiţiile contractului de transport, obligaţiile expeditorului le execută transportatorul.
Expeditorul trebuie să îndeplinească expedierea în special sub aspectul alegerii transportatorului, cu grija unui expeditor diligent. În acest sens, el trebuie să ţină seama de interesele clientului şi să urmeze indicaţiile acestuia.
(1) Clientul este obligat, la cererea expeditorului, să îi furnizeze la timp informaţii asupra bunului, informaţii pentru întocmirea documentelor de transport, precum şi îndeplinirea procedurilor vamale şi altor formalităţi. Clientul este obligat să transmită expeditorului documentele care atestă exactitatea unor astfel de informaţii.
(2) În cazul unor bunuri periculoase, clientul trebuie să atragă atenţia expeditorului asupra naturii pericolului şi asupra măsurilor de precauţie.
(3) Bunurile despre al căror pericol expeditorul nu a fost informat pot fi descărcate, distruse ori făcute inofensive oricînd, oriunde şi fără plata vreunei despăgubiri.
(4) Dacă natura bunurilor reclamă aceasta, clientul este obligat să le ambaleze în aşa fel încît
să corespundă cerinţelor transportului.
(5) Dacă bunul trebuie individualizat prin semne, ele trebuie aplicate în aşa fel încît să rămînă lizibile pînă la livrare.
(6) Clientul răspunde pentru prejudiciile aduse expeditorului prin nerespectarea obligaţiilor stabilite în prezentul articol, cu excepţia cazului în care expeditorul nu formulează obiecţii faţă de lipsurile sau defectele ambalajului sau ale semnelor aplicate conform alin.(4) şi (5), deşi
aceste lipsuri ori defecte îi erau evidente şi avea cunoştinţă de ele în momentul preluării bunului.
În schimbul unei taxe speciale, clientul poate cere verificarea conţinutului coletelor (unităţilor de încărcătură) în momentul preluării de către expeditor.
Expeditorul este obligat la asigurarea bunului doar atunci cînd a primit o indicaţie în acest sens de la client. În lipsa unei indicaţii speciale, expeditorul este obligat să asigure încărcătura în modul obişnuit cu un asigurător ales de el.
Dacă starea bunului a fost constatată în absenţa părţilor, atunci livrarea bunului către destinatar justifică prezumţia că bunul a fost primit fără pierderi sau deteriorări, cu excepţia situaţiei în care destinatarul a formulat, faţă de persoana care a făcut livrarea, obiecţii în care a menţionat caracterul prejudiciului. Dacă pierderile sau prejudiciile pot fi constatate din exterior, obiecţia trebuie făcută cel tîrziu în momentul livrării, iar dacă pierderile şi prejudiciile nu pot fi constatate la o examinare din exterior, obiecţia trebuie făcută cel tîrziu pînă în a 3-a zi din ziua livrării.
Dacă destinatarul nu preia bunul la destinaţie sau dacă bunul nu poate fi livrat din alte motive, drepturile şi obligaţiile expeditorului se stabilesc conform normelor cu privire la contractul de transport.
cu forţe proprii
(1) Expeditorul este autorizat, dacă nu s-a dispus altfel, să execute el însuşi transportul. Autorizarea există doar în măsura în care este executată obligaţia de a ţine seama de drepturile şi de interesele clientului.
(2) Dacă face uz de dreptul specificat la alin.(1), expeditorul va avea în acelaşi timp drepturi şi
obligaţii de cărăuş.
(1) Expeditorul răspunde, de regulă, pentru obligaţiile care decurg din contractul de expediţie doar în cazul vinovăţiei proprii sau a ajutoarelor sale.
(2) Expeditorul nu poate invoca dispoziţiile din prezentul capitol care exclud sau restrîng
răspunderea sa ori care răstoarnă sarcina probei dacă prejudiciul a fost produs cu intenţie sau din culpă gravă.
Dacă prejudiciul este cauzat de o terţă persoană participantă la executarea contractului, expeditorul este obligat, la cererea clientului, să-i transmită pretenţiile sale faţă de terţa persoană, cu excepţia cazului cînd, în baza unui acord special, expeditorul îşi asumă valorificarea pretenţiei pe contul şi pe riscul clientului.
Remuneraţia, conform contractului de expediţie, este exigibilă în momentul în care expeditorul a predat transportatorului bunul.
Prin contract de depozit o parte (depozitar) se obligă să păstreze bunul mobil, predat de cealaltă parte (deponent), o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l restituie la cerere.
(1) Depozitarul nu are dreptul să ceară deponentului să predea bunul. Deponentul însă răspunde pentru prejudiciul cauzat depozitarului intenţionat sau din culpă gravă prin refuzul de a preda bunul dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Depozitarul are dreptul să refuze primirea bunului în cazul în care nu i-a fost predat în termenul stabilit dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Depozitul are titlu gratuit dacă în contract nu este prevăzut altfel. În cazul în care depozitarul execută depozitul în cadrul unei activităţi profesionale, se consideră că asupra remunerării s-a convenit în mod tacit.
(2) Dacă asupra mărimii remuneraţiei datorate nu s-a convenit, se consideră convenită, în cazul existenţei unui tarif stabilit, retribuţia tarifară, iar în lipsa tarifului, retribuţia obişnuită.
(3) Deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile necesare păstrării bunului.
(1) În cadrul depozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să se îngrijească de integritatea bunului primit cu prudenţa şi diligenţa unui bun profesionist.
(2) În cazul în care depozitul are titlu gratuit, depozitarul este obligat să se îngrijească de integritatea bunului ca de propriul bun.
Depozitarul nu poate cere deponentului sau persoanei căreia trebuie să-i restituie bunul dovada faptului că este proprietarul lui.
(1) Depozitarul nu are dreptul, fără încuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre
depozitare bunul primit.
(2) În cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului primit, depozitarul poartă răspundere în continuare doar pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare.
Dacă contractul nu prevede altfel, depozitarul nu are dreptul să folosească, fără permisiunea
deponentului, bunul predat în depozit, cu excepţia cazului cînd faptul acesta este necesar conservării bunului.
(1) Depozitarul are dreptul să modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după ce l-a înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui. De asemenea, depozitarul trebuie să-l informeze pe deponent despre confiscarea sau realizarea unor drepturi ale terţilor asupra bunului depozitat.
(2) În cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare fără a cere deponentului încuviinţarea.
(3) Apariţia unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului depozitat ori apariţia unor alte condiţii care ameninţă siguranţa păstrării bunului dă depozitarului dreptul să vîndă bunul la un preţ determinat de situaţia creată în cazul în care deponentul nu poate întreprinde vreo
acţiune.
(4) Dacă circumstanţele menţionate la alin.(3) au apărut din anumite cauze pentru care depozitarul nu poartă răspundere, el are dreptul să reţină cheltuielile de vindere a bunului din contul preţului primit.
prin caracteristicile bunului
Deponentul este obligat să repare prejudiciul cauzat depozitarului prin caracteristicile bunului depozitat în cazul în care ştia sau trebuia să ştie despre ele. Deponentul nu răspunde de acest prejudiciu dacă l-a anunţat pe depozitar în privinţa caracteristicilor bunului sau dacă depozitarul le cunoştea.
(1) Depozitarul este obligat să restituie bunul în starea în care se află la momentul restituirii. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite rămîne în sarcina deponentului.
(2) Depozitarul căruia i s-a luat bunul depozitat şi care a primit în locul lui o sumă de bani sau
un alt bun trebuie să predea deponentului ceea ce a primit.
(3) Succesorul depozitarului care a vîndut cu bună-credinţă bunul despre care nu ştia că este depozitat este ţinut să restituie doar preţul primit sau să cedeze creanţa sa contra cumpărătorului dacă preţul nu s-a plătit.
(1) Deponentul are dreptul să-şi ridice oricînd bunul depozitat, chiar şi atunci cînd contractul prevede un termen de depozitare.
(2) În cazul în care depozitul este făcut în interesul depozitarului, deponentul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului.
(1) Depozitarul poate cere oricînd deponentului să-şi ridice bunul depozitat dacă în contract nu este stabilit un termen de depozitare.
(2) Depozitarul poate să-şi exercite dreptul specificat la alin.(1) doar în aşa fel încît deponentul
să poată depozita în alt loc bunul, cu excepţia cazurilor cînd există motive întemeiate pentru a pretinde ridicarea imediată.
Bunul depozitat se restituie la locul unde a fost predat depozitarului dacă părţile nu au convenit altfel.
(1) Depozitarul este obligat să remită fructele bunului depozitat, percepute în perioada de depozitare. El va răspunde pentru neexecutarea acestei obligaţii numai în caz de intenţie sau culpă gravă.
(2) Deponentul este obligat să compenseze cheltuielile necesare de percepere şi păstrare a fructelor.
(3) Depozitarul este obligat să plătească dobîndă pentru banii depozitaţi numai din ziua în care a fost pus în întîrziere privind restituirea banilor.
(1) În cazul în care depozitul are titlu gratuit, costurile restituirii revin deponentului. (2) În cazul în care depozitul are titlu oneros, costurile restituirii revin depozitarului. Articolul 1101. Răspunderea depozitarului în cazul încălcării
termenului de ridicare a bunului
Dacă s-a stabilit un termen pentru ridicarea bunului, la expirarea lui depozitarul răspunde doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă.
Dacă depozitul are titlu oneros, deponentul se obligă să plătească remuneraţia la încetarea depozitului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în contract pînă la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare.
Dacă în depozit au fost predate bunuri determinate generic, bunurile trec, în lipsa unei
înţelegeri contrare, în proprietatea depozitarului. În astfel de caz, depozitarul se obligă să restituie deponentului o cantitate de bunuri egală sau stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate.
(1) Hotelurile, căminele, sanatoriile, casele de odihnă şi altele asemenea răspund pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea bunurilor persoanelor fizice, pe care acestea le au cu ele în încăperile rezervate lor, chiar dacă bunurile, cu excepţia banilor, titlurilor de valoare şi bijuteriilor, nu au fost predate în depozit în mod special. Convenţia contrară este nulă.
(2) Răspunderea prevăzută la alin.(1) se exclude în cazul în care prejudiciul este cauzat de o forţă majoră, de către un oaspete al clientului sau de proprietăţile bunului.
Sechestrul este depozitul în baza căruia persoanele remit un bun în litigiu unui terţ, care se obligă să-l restituie, după terminarea procesului, celui care are drept asupra lui.
(1) Depozitarul însărcinat cu sechestru este ales de către părţi prin acord mutual. Părţile pot să desemneze pe unul dintre ei.
(2) În cazul în care nu ajung la un acord privind depozitarul sau privind condiţiile sechestrului,
părţile pot cere instanţei de judecată să decidă.
(1) Depozitarul însărcinat cu sechestru nu are dreptul să facă în privinţa bunului nici o cheltuială sau alte acte, cu excepţia celor de conservare, în lipsa unei stipulaţii contrare sau
autorizaţii a instanţei de judecată.
(2) Depozitarul poate, totuşi, cu sau fără consimţămîntul părţilor, cu autorizaţia instanţei de judecată, să vîndă bunurile a căror depozitare implică cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea lor. Suma încasată din vînzarea bunului va rămîne la depozitar în condiţiile sechestrului.
(1) Sechestrul se încheie după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului către cel îndreptăţit.
(2) Depozitarul nu poate, înainte de soluţionarea litigiului, să fie eliberat şi să restituie bunul decît cu consimţămîntul tuturor părţilor sau, în lipsa consimţămîntului, dacă există un motiv întemeiat, prin autorizarea instanţei de judecată.
Depozitarul însărcinat cu sechestru trebuie să facă o dare de seamă la sfîrşitul depozitului sau pe parcursul lui, la cererea părţilor sau a instanţei de judecată.
Sechestrul poate fi instituit şi de instanţa de judecată. În acest caz el este supus regulilor stabilite de Codul de procedură civilă, precum şi de prezentul capitol, în măsura în care nu sînt incompatibile.
Raporturilor de magazinaj, care este un contract de predare a bunurilor spre păstrare la un depozit de mărfuri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la depozit dacă prezentul capitol nu prevede altfel.
Magazinerul trebuie să asigure înmagazinarea şi păstrarea bunurilor preluate cu diligenţa unui bun profesionist.
(1) Magazinerul nu este obligat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, să constate la preluarea bunurilor cantitatea (numărul, măsura ori greutatea), genul, felul sau alte caracteristici ale lor.
(2) Dacă bunurile predate spre înmagazinare se află la livrare într-o stare de depreciere sau
deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile în despăgubire împotriva transportatorului, să se îngrijească de dovada acestei stări a bunurilor înmagazinate şi să-l anunţe neîntîrziat pe deponent. În caz de omisiune, el este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.
Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru, deponentului sau unei alte persoane îndreptăţite să ia mostre, să inspecteze bunurile înmagazinate şi să adopte măsurile necesare conservării lor.
Dacă se schimbă locul de înmagazinare, dacă au apărut schimbări ale caracteristicilor bunurilor sau dacă asemenea schimbări sînt pe cale de a se produce, magazinerul este obligat să anunţe de îndată faptul acesta. Anunţul va fi făcut către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de magazinaj. În caz de omisiune, magazinerul este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.
Magazinerul este răspunzător de distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în paza sa dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea nu s-au produs ca urmare a unor împrejurări care nu pot fi evitate prin grija unui depozitar profesionist.
(1) În cazul înmagazinării unor bunuri determinate generic, magazinerul este îndreptăţit să le amestece cu bunuri de acelaşi gen doar dacă i s-a permis în mod expres.
(2) Faţă de stocul total rezultat prin amestec, proprietarii bunurilor amestecate sînt
coproprietari pe cote-părţi. Cota-parte se determină, în cazul în care nu s-a convenit altfel, în funcţie de cantitatea de bunuri înmagazinate.
(3) Magazinerul are dreptul şi obligaţia de a preda fiecărui deponent, din stocul total, partea ce
i se cuvine, fără încuviinţarea celorlalţi deponenţi.
(1) Dacă bunul înmagazinat este expus degradării sau dacă se produc modificări ale lui care implică un pericol de depreciere şi nu mai este timp pentru prevenirea sau înlăturarea degradării sau deprecierii ori cel îndreptăţit, fiind informat, nu a decis în timp util, magazinerul poate organiza vînzarea bunului la licitaţie.
(2) Suma obţinută din vînzare conform alin.(1) este predată deponentului după ce au fost reţinute cheltuielile de păstrare şi vînzare.
La primirea bunurilor, magazinerul are obligaţia să elibereze o recipisă de magazinaj.
(1) Recipisa de magazinaj trebuie să conţină:
a) data întocmirii şi numărul înscrierii în registrul de magazinaj;
b) numele sau denumirea şi adresa persoanei ale cărei bunuri se înmagazinează;
c) locul de înmagazinare;
d) regulile magazinajului;
e) cantitatea (numărul, măsura ori greutatea) bunurilor înmagazinate şi calitatea, iar în cazul bunurilor ambalate, descrierea ambalajului;
f) costul de magazinaj, alte costuri care pot să apară;
g) faptul că bunul înmagazinat trebuie sau nu asigurat şi, după caz, costul de asigurare;
h) termenul magazinajului şi data expirării lui ori inexistenţa termenului;
i) alte date, la alegerea părţilor;
j) semnătura magazinerului.
[Art.1121 al.(1), lit.j) modificată prin LP160 din 07.07.16, MO306-313/16.09.16 art.647]
(2) Lipsa unor date nu poate invalida recipisa de magazinaj.
Posesorul recipisei de magazinaj poate greva bunul înmagazinat în calitate de garanţie pentru o altă creanţă dacă bunul rămîne în depozit.
Dacă magazinerul a întocmit o recipisă de magazinaj la ordin, aceasta poate fi transmisă unui terţ prin andosare.
(1) În cazul în care recipisa de magazinaj a fost transmisă prin andosare, magazinerul răspunde faţă de posesorul legitim al recipisei pentru exactitatea datelor înscrise în ea dacă nu s-a consemnat prin înscriere pe recipisă că aceste date se bazează exclusiv pe comunicările deponentului sau ale unui terţ.
(2) Dacă magazinerul cunoştea inexactitatea datelor, va răspunde şi atunci cînd a înscris în recipisă o consemnare de felul celor menţionate la alin.(1).
(3) În cazul unui magazinaj de colectare, magazinerul nu are dreptul să înscrie în recipisă consemnări de felul celor menţionate la alin.(1).
(1) În cazul întocmirii unei recipise de magazinaj la ordin, magazinerul este obligat să livreze bunurile înmagazinate numai posesorului legitim al recipisei şi numai în schimbul recipisei.
(2) Dacă s-a întocmit o recipisă prin care s-a constituit un gaj asupra bunurilor înmagazinate,
magazinerul trebuie să ceară şi restituirea acestei recipise.
(3) Magazinerul nu este obligat să verifice autenticitatea andosamentelor. Livrarea se atestă prin înscriere pe recipisa de înmagazinare.
(1) Dacă recipisa de înmagazinare este distrusă sau pierdută în alt mod, cel îndreptăţit poate
cere, pe calea procedurii anunţului public, declararea nulităţii ei şi întocmirea unei noi recipise. În acest caz, se aplică dispoziţiile speciale ale Codului de procedură civilă.
(2) În baza unei hotărîri judecătoreşti, magazinerul va întocmi o a doua recipisă de magazinaj
şi o a doua recipisă de gaj al înmagazinării, după caz.
(1) Dacă proprietarul instituie un drept de gaj asupra bunurilor înmagazinate, andosarea şi remiterea recipisei de gaj al înmagazinării vor ţine loc de remitere a gajului.
(2) Andosamentul trebuie să indice creditorul gajist şi cuantumul creanţei.
(3) Magazinerul trebuie anunţat în privinţa gajării. El trebuie să consemneze că a avut loc gajarea.
(1) În privinţa costurilor de magazinaj, magazinerul are un drept de gaj asupra bunului cît timp acesta se află în posesiunea sa.
(2) Dacă recipisa de înmagazinare a fost transmisă prin andosare, dreptul de gaj va exista doar faţă de posesorul legitim al recipisei de înmagazinare.
bunului înmagazinat
(1) Magazinerul nu poate cere ridicarea bunului înmagazinat înainte de expirarea termenului convenit pentru magazinaj, iar dacă nu s-a convenit asupra unui astfel de termen, înainte de a expira 3 luni de la înmagazinare.
(2) Dacă nu s-a convenit asupra unui termen de magazinaj sau dacă păstrează bunul după expirarea termenului, magazinerul poate cere ridicarea bunului numai în urma rezilierii contractului cu respectarea unui termen de preaviz de o lună.
(1) Dacă deponentul nu ridică la expirarea termenului de magazinaj bunul înmagazinat, magazinerul are dreptul, în urma unei somaţii, să vîndă bunul la licitaţie. Aceasta nu poate avea loc înainte de expirarea unei luni de la somaţie.
(2) După ce creanţele magazinerului decurgînd din magazinaj şi organizarea licitaţiei au fost satisfăcute din suma obţinută din vînzare, restul va fi predat de către magaziner posesorului legitim al recipisei de magazinaj.
[Capitolul XIX denumirea modificată prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696;
în vigoare 30.03.17]
[Secțiunea 1 denumirea introdusă prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare 30.03.17]
(1) Prin contract de servicii turistice, o parte (organizatorul călătoriei, detailistul) se obligă să acorde celeilalte părţi (turist) serviciile stipulate, iar aceasta se obligă să achite costul lor.
[Art.1131 al.(1) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(2) Declaraţia că se intermediază doar contracte cu persoane care vor realiza călătoria (prestatori de servicii) nu va fi luată în considerare dacă celelalte împrejurări confirmă faptul că autorul declaraţiei execută pe propria răspundere prestaţiile contractuale ce ţin de călătorie.
(1) Orice anunţ publicitar, ofertă sau altă informaţie prezentate de organizator sau detailist despre serviciile turistice trebuie întocmite astfel încît să se excludă interpretarea lor eronată.
[Art.1132 al.(1) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(11) În informaţia preliminară prezentată clientului trebuie să fie indicate în mod clar, lizibil şi exact preţul şi informaţiile corespunzătoare privind:
a) destinaţia călătoriei, mijloacele de transport utilizate, caracteristicile şi categoriile acestora;
b) modul de cazare, amplasarea, categoria sau nivelul de confort şi principalele sale caracteristici, omologarea şi clasificarea turistică în conformitate cu normele statului de primire respectiv;
c) serviciile de alimentare;
d) itinerarul;
e) condiţiile aplicabile în materie de paşapoarte şi de vize, precum şi formalităţile sanitare necesare pentru călătorie şi şedere;
f) valoarea sau procentul din preţ ce trebuie vărsat cu titlu de avans şi calendarul pentru plata soldului;
g) faptul că realizarea pachetului de servicii necesită un număr minim de persoane şi, în acest caz, data-limită de informare a clientului în caz de anulare a pachetului;
h) condiţiile rezervărilor prealabile.
[Art.1132 al.(11) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(2) Condiţiile incluse în anunţul publicitar, în ofertă sau în altă informaţie prezentată clientului sînt obligatorii pentru organizator sau detailist, cu excepţia cazului în care:
a) modificarea acestor condiții a fost comunicată în mod clar clientului înainte de încheierea
contractului; în acest caz, informaţia preliminară trebuie să conţină o menţiune specială; b) modificările au intervenit ulterior, ca urmare a unui acord între părţile contractante. [Art.1132 al.(2) în redacția LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(1) Pînă la momentul încheierii contractului, organizatorul și/sau detailistul sînt obligați să pună la dispoziția clientului, în scris sau în orice altă formă adecvată, o informație privind condițiile în materie de pașapoarte și de vize, inclusiv în privința termenelor de obținere a lor, precum și despre cerințele de asigurare a sănătății pe durata călătoriei.
[Art.1133 al.(1) în redacția LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(2) Într-un termen rezonabil de pînă la începerea călătoriei, stabilit prin contract, organizatorul și/sau detailistul sînt obligați să prezinte clientului, în scris sau în orice altă formă adecvată, o informaţie despre:
[Art.1133 al.(2) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
a) timpul şi locul staţionărilor intermediare şi al joncţiunilor de transport, precum şi detaliile amplasării clientului în interiorul vehiculului (cabină pe navă, compartiment în tren etc.);
b) numele, adresa şi numărul de telefon al reprezentanţilor locali ai organizatorului și/sau detailistului ori, în absenţa acestora, datele de identificare ale agenţiei locale căreia i se va adresa clientul la necesitate. În cazul absenţei unor astfel de reprezentanţi sau agenţii, clientul urmează să fie informat despre datele de contact ale organizatorului și/sau detailistului;
[Art.1133 al.(2), lit.b) modificată prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare 01.10.16]
c) în cazul călătoriei unor minori – datele de contact direct cu minorul sau cu persoana responsabilă de el la locul de destinaţie;
d) posibilitatea procurării poliţei de asigurare care să acopere costurile în caz de reziliere a
contractului de către client conform art. 1143 sau costurile de asistenţă, inclusiv taxele de repatriere, în caz de accidentare sau de boală, precum şi alte cheltuieli.
[Art.1133 al.(2), lit.d) în redacția LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(1) Contractul de servicii turistice trebuie să conţină următoarele clauze:
a) itinerarul, locul (locurile) de destinaţie şi termenele de aflare, cu indicarea datelor;
b) vehiculele, caracteristicile şi clasele lor, data şi locul plecării şi sosirii;
c) informaţii despre cazare, categoria sau nivelul de confort, caracteristicile lui de bază, serviciile de alimentare;
d) în cazul stabilirii unui număr minim de persoane necesar pentru realizarea călătoriei, termenul limită de notificare a clientului în caz de contramandare a acesteia;
e) vizitele, excursiile şi alte servicii incluse în preţul unic al călătoriei;
f) denumirea şi adresa organizatorului (sau detailistului) şi a asigurătorului, după caz;
[Art.1134 al.(1), lit.f) modificată prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare 01.10.16]
g) preţul călătoriei, posibilitatea de modificare a preţului, costul anumitor servicii suplimentare
(taxa de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, taxele turistice) neinclus în preţul unic al
călătoriei şi posibilitatea de modificare a acestuia;
h) termenele şi modalitatea de plată a preţului şi a celorlalte costuri;
i) condiţiile specifice, convenite de părţi la cererea clientului;
j) termenele de formulare a pretenţiilor privind neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului;
k) alte condiţii.
(2) Toate condiţiile contractuale trebuie prezentate clientului în scris, pe suport de hîrtie sau pe orice suport durabil disponibil şi accesibil consumatorului, înainte de încheierea contractului. Clientul trebuie să primească un exemplar al acestor clauze.
[Art.1134 al.(2) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(3) Dispoziţiile alin.(2) nu exclud posibilitatea încheierii, în ultimul moment, a contractului sau a rezervării.
[Art.1134 al.(3) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(1) În cazul în care clientul nu poate să călătorească, acesta are dreptul să ceară, înainte de începutul călătoriei, ca un terţ să preia drepturile şi îndatoririle sale din contractul de călătorie. Organizatorul poate refuza cererea clientului în cazul în care terţul nu corespunde condiţiilor călătoriei.
[Art.1135 al.(1) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(2) Organizatorul sau detailistul este în drept să ceară clientului care cedează pachetul său de servicii ori terţului compensarea cheltuielilor suplimentare suportate prin înlocuirea cu terţul.
[Art.1135 al.(2) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(1) Dacă, înainte de începutul călătoriei, este nevoit să modifice considerabil clauzele esenţiale ale contractului, inclusiv preţul, organizatorul este obligat să-l notifice imediat pe client despre acest fapt.
(2) Preţul menţionat în contract nu poate fi modificat, cu excepţia cazului în care contractul
prevede o astfel de posibilitate şi indică modalitatea calculării preţului modificat. Preţul indicat
în contract poate fi modificat, atît în vederea majorării, cît şi a reducerii, dacă modificarea are loc ca urmare a variaţiilor costurilor pentru transport, a variațiilor taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare și debarcare în porturi și aeroporturi). Preţul nu poate fi majorat în termen de
20 de zile pînă la data începerii călătoriei.
[Art.1136 al.(2) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(3) În cazul prevăzut la alin.(1), clientul poate rezilia contractul sau accepta modificarea lui, fiind obligat să-l notifice pe organizator sau pe detailist în cel mai scurt timp despre decizia sa.
[Art.1136 al.(3) modificat prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(4) În cazul în care clientul reziliază contractul în conformitate cu alin. (3) sau dacă, indiferent de cauză, cu excepţia unei greşeli a clientului, organizatorul sau detailistul anulează pachetul de servicii înainte de data de plecare convenită, clientul are dreptul:
a) la un alt pachet de servicii de calitate echivalentă sau superioară celui inițial, în cazul în care organizatorul și/sau detailistul pot să-l propună. Dacă pachetul de servicii oferit în compensaţie este de calitate inferioară celui inițial, organizatorul trebuie să ramburseze clientului diferenţa de preţ; sau
b) la rambursarea tuturor sumelor achitate de către client în temeiul contractului, în termen de cel mult 14 zile calendaristice din momentul rezilierii contractului.
[Art.1136 al.(4) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(5) În cazurile prevăzute la alin. (4), clientul are dreptul la o despăgubire pentru neexecutarea contractului, care îi este achitată de către organizator sau detailist, cu excepţia cazului în care:
a) anularea se datorează numărului de persoane înscrise pentru pachetul de servicii care este inferior numărului minim necesar, iar clientul este informat despre anulare în scris în termenul indicat în descrierea pachetului de servicii; sau
b) anularea, exceptînd cazurile de suprarezervare, se datorează unui caz de forţă majoră.
[Art.1136 al.(5) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(1) Organizatorul este obligat să organizeze astfel călătoria încît să aibă calităţile promise şi să nu fie afectată de lipsuri care i-ar diminua valoarea sau utilitatea dedusă din contract sau din practica obişnuită.
(11) Organizatorul şi/sau detailistul sînt răspunzători pentru executarea obligaţiilor asumate
prin contract, inclusiv în situaţia în care aceste obligaţii trebuie să fie îndeplinite de către alţi prestatori de servicii.
[Art.1137 al.(11) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(2) În cazul în care depistează neajunsuri în timpul călătoriei, turistul are dreptul să ceară înlăturarea lor imediată. Organizatorul poate refuza înlăturarea neajunsurilor dacă aceasta cere cheltuieli disproporţionate.
(21) În cazul unor pretenţii ale turistului cu privire la executarea serviciilor prevăzute în
contract, organizatorul şi/sau detailistul, precum şi prestatorii de servicii vor acţiona imediat pentru soluţionarea pretenţiilor şi vor face proba eforturilor depuse de ei în acest scop.
[Art.1137 al.(21) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(3) Dacă după plecare o mare parte din serviciile prevăzute în contract nu sînt prestate sau dacă organizatorul constată că nu va putea asigura o mare parte din serviciile prevăzute, organizatorul:
a) efectuează, fără costuri suplimentare pentru turist, alte aranjamente corespunzătoare pentru
continuarea pachetului de servicii; şi
b) după caz, despăgubeşte turistul la limita diferenţei dintre serviciile prevăzute şi cele prestate.
[Art.1137 al.(3) în redacția LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(4) În cazul în care aranjamentele menţionate la alin. (3) sînt imposibile sau nu sînt acceptate de către turist din motive întemeiate, organizatorul furnizează către turist, fără costuri suplimentare, un mijloc de transport echivalent, care îl va duce înapoi la locul de plecare sau într-
un alt loc de sosire convenit în prealabil cu acesta din urmă, despăgubind turistul.
[Art.1137 al.(4) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(5) Turistul trebuie să semnaleze cît mai curînd posibil atît prestatorului de servicii, cît şi organizatorului şi/sau detailistului, în scris sau sub altă formă corespunzătoare, orice abatere în executarea contractului pe care o constată la faţa locului. Această obligaţie trebuie menţionată clar şi explicit în contract.
[Art.1137 al.(5) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare
01.10.16]
(1) În cazul în care, pe parcursul călătoriei, se descoperă neajunsuri, preţul ei se reduce,
luîndu-se în considerare momentul descoperirii.
(2) Preţul călătoriei nu se reduce dacă turistul, din intenţie sau din culpă gravă, nu l-a anunţat pe organizator într-un termen rezonabil despre neajunsul depistat.
(1) În cazul în care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri de felul celor menţionate la art.1138, prejudiciată în mod considerabil, turistul poate rezilia contractul. El poate rezilia contractul şi atunci cînd, ca urmare a unor asemenea lipsuri, dintr-un motiv important care poate fi recunoscut de către organizator, nu i se poate pretinde să mai facă acea călătorie.
(2) Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat să expire un termen
care i-a fost stabilit de către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a contractului este justificată de un interes special al turistului.
(3) În cazul rezilierii contractului, organizatorul pierde dreptul asupra preţului convenit. El
poate cere totuşi o indemnizaţie corespunzătoare pentru serviciile prestate deja şi pentru cele necesare în vederea încheierii călătoriei, cu excepţia cazului în care serviciile nu prezintă interes pentru turist în legătură cu rezilierea contractului.
(4) Organizatorul călătoriei este obligat, în urma încetării prin reziliere a contractului, în special în cazul în care contractul prevede întoarcerea, să ia măsurile necesare pentru a-l transporta înapoi pe turist. Cheltuielile suplimentare sînt suportate de organizator.
neajuns
(1) Turistul poate cere, indiferent de faptul dacă a solicitat reducerea preţului sau a reziliat contractul, despăgubiri pentru neîndeplinirea contractului în cazul în care lipsurile călătoriei se datorează unei împrejurări pentru care răspund organizatorul şi/sau detailistul.
(2) Organizatorul şi/sau detailistul sînt scutiți de răspunderea prevăzută la alin. (1) în cazul în
care această neexecutare sau executare defectuoasă nu este imputabilă nici lor, nici altui prestator de servicii, deoarece aceste lipsuri sînt imputabile unui terţ care nu are legătură cu prestarea serviciilor prevăzute în contract şi au un caracter imprevizibil şi inevitabil.
(3) În cazurile menţionate la alin. (2), organizatorul şi/sau detailistul parte contractantă
sînt obligați să ofere prompt asistenţă turistului aflat în dificultate.
(4) Fără a aduce atingere prevederilor art. 1142 nu se pot face derogări de la dispoziţiile alin. (1)–(3) din prezentul articol prin clauză contractuală.
[Art.1140 în redacția LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare 01.10.16]
Organizatorul sau detailistul trebuie să aducă garanţii pentru a asigura, în caz de insolvabilitate, rambursarea sumelor achitate de turist şi repatrierea acestuia.
[Art.11401 introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144; în vigoare 01.10.16]
(1) Pretenţiile întemeiate pe prevederile art.1137–1140 pot fi înaintate de către turist organizatorului în decursul unei luni din momentul prevăzut în contract pentru încheierea călătoriei. Pretenţiile pot fi înaintate şi după expirarea termenului de o lună dacă termenul este omis din motive neimputabile turistului.
(2) Termenul de prescripţie al acţiunilor intentate de turist este de 6 luni, calculate din ziua care, conform contractului, este ultima zi a călătoriei. Dacă turistul înaintează pretenţii, curgerea prescripţiei se suspendă pînă în ziua în care organizatorul respinge în scris pretenţiile.
(1) În baza unui acord cu turistul, organizatorul poate să-şi limiteze răspunderea pentru prejudicii, altele decît vătămarea corporală, la triplul preţ al călătoriei dacă:
a) prejudiciul nu este cauzat din intenţie sau din culpă gravă;
b) prejudiciul este cauzat turistului doar din greşeala unui prestator de servicii implicat în derularea contractului.
(2) Dacă răspunderea unui prestator de servicii este condiţionată, limitată sau exclusă conform convenţiilor internaţionale, organizatorul și/sau detailistul pot invoca aceasta, în egală măsură, faţă de turist.
[Art.1142 al.(2) introdus prin LP6 din 26.02.16, MO79-89/01.04.16 art.144, alineatul unic devine al.(1); în vigoare 01.10.16]
(1) Înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricînd contractul.
(2) În cazul în care turistul reziliază contractul, organizatorul pierde dreptul asupra preţului călătoriei. El poate, totuşi, să ceară o despăgubire corespunzătoare. Cuantumul despăgubirii se determină în funcţie de preţul călătoriei, scăzîndu-se cheltuielile neefectuate de organizator, precum şi ceea ce organizatorul ar fi putut dobîndi prin valorificarea în alt mod a prestaţiilor sale.
(1) În cazul în care călătoria este îngreuiată, periclitată sau prejudiciată considerabil din cauza unei forţe majore ce nu putea fi prevăzută în momentul încheierii contractului, atît organizatorul, cît şi turistul poate rezilia contractul fără nici o altă condiţie.
(2) Dacă se reziliază contractul în temeiul alin.(1), se vor aplica dispoziţiile art.1139 alin.(3) şi
prima dispoziţie din alin.(4). Costurile suplimentare ale transportului la întoarcere se vor suporta, în mod egal, de către părţi. În alte cazuri, costurile suplimentare se suportă de către turist.
Nu se poate deroga de la normele prezentului capitol în defavoarea turistului.
(1) Contractul privind cazarea periodică este contractul prin care un profesionist se obligă să acorde consumatorului dreptul de a folosi o locuinţă sau altă unitate de cazare peste noapte, în mod periodic, în decursul unui termen care depăşeşte 12 luni, iar consumatorul se obligă să
plătească un preţ total. La aprecierea dacă termenul depăşeşte 12 luni, se vor lua în calcul toate posibilităţile de prelungire prevăzute în contract.
(2) Dreptul consumatorului menţionat la alin. (1) poate lua forma:
a) unei cote-părţi în proprietatea comună, cu stabilirea modului respectiv de folosinţă;
b) unui drept de uzufruct, abitaţie sau alt drept real;
c) unui drept de locaţiune sau alt drept de creanţă;
d) unui drept rezultat din calitatea de membru al unei persoane juridice ori societăţi civile.
(3) Dreptul consumatorului poate fi însoţit de opţiunea de a alege unitatea de cazare din cadrul unui grup de unităţi de cazare făcute disponibile de către profesionist.
(4) Dreptul consumatorului menţionat la alin. (1) se extinde şi asupra bunurilor mobile conform destinaţiei unităţii de cazare.
de vacanţă şi domeniul de aplicare
(1) Contractul privind produsul de vacanţă pe termen lung este contractul pe un termen ce depăşeşte 12 luni prin care un profesionist se obligă să acorde consumatorului dreptul de a primi reduceri de preţ sau alte beneficii privind cazarea, iar consumatorul se obligă să plătească un preţ total. Contractul poate, de asemenea, să prevadă şi prestarea unor servicii suplimentare consumatorului, precum serviciile de transport. La aprecierea dacă termenul depăşeşte 12 luni, se vor lua în calcul toate posibilităţile de prelungire prevăzute în contract.
(2) Contractul de intermediere a produsului de vacanţă este contractul prin care un profesionist se obligă faţă de consumator, în schimbul unei remuneraţii, să intermedieze:
a) un contract privind cazarea periodică ori un contract privind produsul de vacanţă pe termen lung; sau
b) un contract privind înstrăinarea drepturilor deţinute de către consumator în temeiul unui
contract indicat la lit. a).
(3) Contractul de intermediere a participării la un sistem de schimb este contractul prin care un profesionist se obligă faţă de consumator, în schimbul unei remuneraţii, să intermedieze un contract prin care consumatorul va participa la un sistem de schimb care îi permite accesul la unități de cazare peste noapte sau la alte servicii în schimbul acordării accesului temporar altor persoane la avantajele pe care consumatorul le deţine în temeiul contractului privind cazarea periodică.
(4) Dispoziţiile art. 11453–114510 se aplică în modul corespunzător contractului privind
cazarea periodică, contractului privind produsul de vacanţă pe termen lung, contractului de intermediere a produsului de vacanţă şi contractului de intermediere a participării la un sistem de schimb, cu excepţia cazului în care articolul prevede că se aplică doar unuia sau unora dintre aceste contracte.
(5) Orice clauză contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni în detrimentul consumatorului este
lovită de nulitate absolută.
(6) Prezenta secţiune nu aduce atingere cadrului legal referitor la:
a) căile de atac prevăzute în dreptul contractual general;
b) înregistrarea bunurilor imobile sau mobile şi înstrăinarea bunurilor imobile;
c) condiţiile de stabilire, regimul de autorizare sau cerinţele de autorizare; precum şi la
d) determinarea naturii juridice a drepturilor care fac obiectul contractelor reglementate de prezenta secţiune.
(1) Profesionistul este obligat să asigure că în publicitatea sa se precizează posibilitatea de a obține informațiile menționate la art. 11454 alin. (1) și se indică unde se pot obține informațiile respective.
(2) În cazul în care, în cadrul unei oferte promoţionale, al unui eveniment de promovare sau al unui eveniment comercial, consumatorului i se va propune încheierea contractului, profesionistul este obligat să precizeze în mod clar, în invitație, scopul comercial și natura evenimentului.
(3) Informațiile menționate la art. 11454 alin. (1) trebuie să fie puse la dispoziția
consumatorului în orice moment pe durata evenimentului.
(4) Drepturile aferente contractului privind cazarea periodică şi contractului privind produsul de vacanţă pe termen lung nu pot fi promovate sau comercializate drept o investiţie.
(1) Profesionistul este obligat să furnizeze consumatorului următoarele informaţii:
a) în cazul contractului privind cazarea periodică – potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova;
b) în cazul contractului privind produsul de vacanţă pe termen lung – potrivit formularului
standard prevăzut în anexa nr. 2 la Legea nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova;
c) în cazul contractului de intermediere a produsului de vacanţă – potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 3 la Legea nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova;
d) în cazul contractului de intermediere a participării la un sistem de schimb – potrivit
formularului standard prevăzut în anexa nr. 4 la Legea nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova.
(2) Profesionistul are obligaţia să completeze formularele standard menționate la alin. (1) cu informaţii suficiente şi precise, astfel încît să nu inducă în eroare consumatorul şi să permită consumatorului să ia o decizie în deplină cunoştinţă de cauză.
(3) Profesionistul trebuie să furnizeze consumatorului toate informaţiile prevăzute la alin. (1):
a) gratuit;
b) într-un mod clar şi uşor de înţeles;
c) pe hîrtie sau pe un alt suport durabil, uşor accesibil consumatorului;
d) cu suficient timp înainte ca un consumator să încheie un contract sau să accepte o ofertă, dar cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte.
(4) Perioada de 15 zile prevăzută la alin. (3) lit. d) se poate reduce cu acordul scris al
consumatorului.
confirmarea informării
(1) Înainte de încheierea contractului, profesionistul trebuie să informeze consumatorul în mod explicit despre existenţa dreptului de revocare a contractului, conform art. 7521, termenul de revocare a contractului, conform art. 7522, şi despre interzicerea plăţilor în avans în perioada termenului de revocare, conform art. 11458.
(2) Consumatorul trebuie să confirme primirea informaţiilor contractuale prevăzute la alin. (1) prin semnarea rubricilor corespunzătoare din partea a 2-a a formularului standard prevăzut în anexele nr. 1–4 la Legea nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 pentru punerea în aplicare a Codului
civil al Republicii Moldova.
(1) Contractul se redactează în limba de stat.
(2) În cazul în care consumatorul este cetăţean străin şi are reşedinţa în străinătate, contractul se redactează în limba de stat sau în una din limbile de circulaţie internaţională.
(3) Cerinţele de limbă prevăzute la alin. (1) şi (2) se aplică şi informaţiilor pe care profesionistul este obligat să le furnizeze conform art. 11454 şi 11455.
(4) În cazul unui contract privind cazarea periodică care are ca obiect un singur bun imobil determinat, profesionistul este obligat să furnizeze consumatorului, în mod gratuit, o traducere autorizată a contractului în limba de stat sau în una din limbile de circulaţie internaţională.
(1) Contractul se încheie în formă scrisă, pe hîrtie sau pe un alt suport durabil acceptat de consumator, şi se redactează în mod vizibil şi uşor de citit. Culoarea de fond a hîrtiei pe care este redactat contractul trebuie să fie în contrast cu cea a fontului utilizat.
(2) Dacă pentru constituirea ori transmiterea dreptului acordat prin contractul privind cazarea
periodică legea cere forma autentică, contractul trebuie încheiat în formă autentică. Dispoziţiile legale privind registrul bunurilor imobile rămîn aplicabile.
(3) Contractul trebuie să prevadă următoarele:
a) informaţii privind numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa profesionistului persoană fizică şi, respectiv, informaţii privind denumirea, sediul şi forma juridică de organizare ale profesionistului persoană juridică, precum şi adresele pentru notificare;
b) informaţiile cuprinse în formularul standard corespunzător, menționat la art. 11454;
c) data şi locul încheierii contractului.
(4) Informaţiile cuprinse în formularele standard menționate la art. 11454 nu pot fi modificate decît cu acordul în scris al părţilor sau în cazul în care modificările decurg din anumite
circumstanţe neobişnuite şi neprevăzute, independente de voinţa profesionistului, şi ale căror consecinţe nu ar fi putut fi evitate, chiar dacă s-ar fi luat toate măsurile necesare.
(5) Orice modificare va fi comunicată consumatorului, pe hîrtie sau pe un alt suport durabil uşor accesibil acestuia şi pe care îl acceptă, înainte de încheierea contractului. Modificările se menţionează în mod expres în contract.
(6) La momentul încheierii contractului, consumatorul primeşte cel puţin un exemplar al
acestuia. La contract trebuie să se anexeze formularul standard referitor la dreptul de revocare, prevăzut în anexa nr. 5 la Legea nr. 1125-XV din 13 iunie 2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova.
(1) Sînt interzise orice plăți în avans, acordarea de garanții, rezervarea de bani prin intermediul conturilor, recunoașterea explicită a datoriilor, precum și orice alte plăți efectuate de consumator către profesionist sau către orice alt terț înainte de sfîrșitul termenului de revocare a contractului.
(2) În cazul contractului de intermediere a produsului de vacanţă, interdicţia de la alin. (1) subzistă pînă la îndeplinirea de către profesionist a tuturor obligaţiilor sale rezultate din acest contract sau, după caz, pînă la încetarea pe alt temei a acestui contract.
(1) În cazul contractului privind cazarea periodică, plata se va efectua conform unui calendar fix de plăți. Sînt interzise orice plăți ale prețului specificat în contract care nu sînt efectuate
conform calendarului fix de plăți. Plățile, inclusiv plata cotizației de membru, trebuie să fie eșalonate în rate anuale, fiecare dintre acestea avînd aceeași valoare. Profesionistul trebuie să trimită o solicitare scrisă de plată, pe suport de hîrtie sau pe alt suport durabil, cu cel puțin 14 zile calendaristice înainte de data scadenței.
(2) Consumatorul are dreptul la rezoluţiunea raportului contractual privind cazarea periodică, fără vreun motiv, începînd de la plata celei de-a doua rate, fără a fi pasibil de vreo sancțiune, notificînd acest lucru profesionistului în termen de 14 zile calendaristice de la primirea solicitării de plată aferente fiecărei rate. Acest drept nu afectează dreptul de rezoluţiune pe alte temeiuri legale.
(1) Exercitarea de către consumator a dreptului de revocare are ca efect şi rezoluţiunea automată a contractului legat de contractul care se revocă.
(2) Contractul care se revocă se consideră legat de contractul prin care consumatorul obţine bunuri, lucrări, conţinut digital, servicii sau alte prestaţii legate de contractul care se revocă dacă aceste prestaţii sînt furnizate:
a) de către acelaşi profesionist; sau
b) de către un terţ pe baza unui acord între terţul respectiv şi acelaşi profesionist.
(3) Contractul care se revocă se consideră legat de contractul de credit prin care consumatorul obţine credit destinat exclusiv pentru finanţarea obligaţiilor de plată, în totalitate sau în parte, rezultate din contractul care se revocă dacă aceste contracte formează, din punct de vedere obiectiv, o unitate comercială.
(4) Se consideră că contractele formează o unitate comercială în sensul alin. (3) în cazul în
care:
a) însuşi profesionistul este şi creditor;
b) fiind o altă persoană decît profesionistul, creditorul, pe bază de acord, folosește serviciile ori colaborarea profesionistului pentru încheierea contractului de credit sau pregătirea acestuia; sau
c) contractul de credit specifică în mod expres obiectul contractului care se revocă.
(5) Existenţa acordului dintre terţ şi profesionist, astfel cum este prevăzut la alin. (2) lit. b) şi la alin. (4) lit. b), se prezumă pînă la proba contrară.
(6) În cazul în care profesionistul este informat de către consumator despre revocarea
contractului, profesionistul este obligat să informeze terţul cu care consumatorul are un contract legat despre faptul că a intervenit rezoluţiunea lui conform alin. (1).
(7) În sensul alin.(3), prin contract de credit se va înţelege oricare contract de credit pentru
consumator care se înscrie în domeniul de aplicare al Legii nr. 202 din 12 iulie 2013 privind contractele de credit pentru consumatori.
[Secțiunea 2 introdusă prin LP200 din 28.07.16, MO338-341/30.09.16 art.696; în vigoare
30.03.17]
(1) Prin contract de fidejusiune, o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să
execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului.
(2) Prin fidejusiune se poate garanta şi o obligaţie viitoare sau afectată de modalităţi.
Contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris. În cazul în care fidejusorul execută obligaţia, viciul de formă se consideră înlăturat.
constituirea fidejusiunii
O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea acestuia.
(1) Fidejusiunea poate fi prestată atît pentru debitorul principal, cît şi pentru fidejusor.
(2) Fidejusorul ulterior care s-a obligat în privinţa îndeplinirii obligaţiei fidejusorului anterior răspunde alături de acesta în acelaşi fel ca primul fidejusor alături de debitorul principal.
(1) Fidejusiunea poate să rezulte din acordul părţilor, poate fi impusă prin lege sau poate fi instituită de instanţa de judecată.
(2) Debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă în Republica Moldova sau o persoană juridică înregistrată în Republica Moldova, care să dispună de bunuri suficiente pentru a garanta obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană. Această regulă nu se aplică atunci cînd creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană.
Debitorul ţinut să furnizeze o fidejusiune legală sau judiciară poate da în schimb o altă garanţie suficientă.
(1) Fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase.
(2) Fidejusiunea care excedă datoria debitorului sau care este făcută în condiţii mai oneroase
este valabilă în limitele obligaţiei principale.
(3) Fidejusiunea poate fi contractată pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin oneroase.
(4) Obligaţia fidejusorului nu se majorează, după preluarea fidejusiunii, prin actele juridice
făcute de debitorul principal.
(1) Fidejusorul răspunde în toate cazurile doar pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune.
(2) Pînă la suma maximă menţionată în contractul de fidejusiune, fidejusorul răspunde, în absenţa unei clauze contrare, pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, în special atunci cînd datoria principală a fost modificată datorită vinovăţiei ori întîrzierii debitorului principal, însă în situaţia unei penalităţi contractuale sau a unei despăgubiri globale prevăzute pentru cazul încetării contractului, doar atunci cînd s-a convenit expres în acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă trebuie suportate de debitorul principal în măsura în care fidejusorului i s-a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satisfacerea cerinţelor creditorului.
c) dobînzile datorate de debitorul principal dacă s-a convenit în mod expres asupra acestui
lucru.
(1) În cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaşi debitor şi pentru aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat obligaţia are drept de regres contra celorlalţi fidejusori pentru partea fiecăruia din ei.
(2) În cazul insolvabilităţii unuia din fidejusori, partea acestuia se repartizează proporţional
între ceilalţi fidejusori.
(1) Creditorul este obligat să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia.
(2) Fidejusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare.
(1) În cazul neexecutării obligaţiei principale, fidejusorul şi debitorul sînt obligaţi solidar în faţa creditorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(2) Părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai după urmărirea
debitorului. În acest caz, fidejusorul trebuie să indice bunurile debitorului şi să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri.
(1) Fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea opune debitorul. În caz de deces al debitorului principal, fidejusorul nu se poate prevala de faptul că moştenitorii răspund limitat pentru obligaţia debitorului.
(2) Fidejusorul nu pierde dreptul de a invoca o excepţie doar prin faptul că debitorul principal
renunţă la aceasta.
(3) Fidejusorul poate refuza satisfacerea cerinţelor creditorului atît timp cît debitorul are dreptul de a ataca actul care stă la baza obligaţiei.
(4) Dreptul prevăzut la alin.(3) este recunoscut fidejusorului şi în cazul în care creditorul poate să-şi satisfacă creanţa faţă de debitorul principal prin compensarea datoriei sale faţă de acesta.
Dacă creditorul micşorează, în defavoarea fidejusorului, anumite drepturi de gaj ori alte garanţii sau drepturi de preferinţă, existente în momentul constituirii fidejusiunii ori obţinute ulterior de debitorul principal şi destinate dreptului garantat prin fidejusiune, obligaţia fidejusorului se reduce cu o sumă corespunzătoare acestei micşorări.
(1) În cazul în care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru întreaga datorie dacă părţile nu au convenit asupra beneficiului de diviziune.
(2) În cazul în care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi
divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei.
Dacă debitorul principal este în întîrziere cu executarea obligaţiilor sale, creditorul trebuie să-l informeze despre aceasta pe fidejusor.
(1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe care creditorul le avea contra debitorului. Transmiterea dreptului de creanţă nu se poate efectua în dauna creditorului. Excepţiile debitorului principal bazate pe relaţia dintre el şi fidejusor rămîn neatinse.
(2) După ce fidejusorul execută obligaţia, creditorul este obligat să-i remită documentele care
atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi drepturile care garantează această creanţă.
Dacă se intentează o acţiune împotriva fidejusorului, acesta este obligat să-l introducă în cauză pe debitor. În caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în acţiunea de regres a fidejusorului
toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului.
(1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală are drept de regres contra debitorului în mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria principală, dobînda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu fidejusiunea.
(2) Fidejusorul nu are drept de regres faţă de debitorul care, de asemenea, a plătit datoria din
cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunţat despre plata efectuată.
(3) Fidejusorul poate acţiona contra debitorului chiar înainte de a fi plătit în cazul în care fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată sau dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a expirat.
(4) În cazul în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat fidejusiunea
pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia din ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit.
fidejusiune
(1) Dacă s-a obligat la indicaţia debitorului principal sau dacă, în urma prestării fidejusiunii, are drepturi de mandatar, în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea de afaceri, faţă de debitorul principal, fidejusorul poate cere acestuia să-l elibereze de fidejusiune dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil;
b) urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil după preluarea fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reşedinţei, sediului acestuia;
c) debitorul principal este în întîrziere cu îndeplinirea obligaţiei sale;
d) creditorul a obţinut o hotărîre judecătorească învestită cu formulă executorie împotriva fidejusorului.
(2) În cazul în care obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal poate să dea fidejusorului garanţii în loc să-l elibereze.
obligaţiei de către debitor
Debitorul care a executat obligaţia garantată prin fidejusiune trebuie să înştiinţeze de îndată fidejusorul. În caz contrar, fidejusorul care a executat obligaţia îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de regres împotriva debitorului.
(1) Dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiilor viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit un termen pentru fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni faţă de creditor, de debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori.
(2) O fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu respectarea unui termen de preaviz de 3 luni.
(3) După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născute, chiar dacă acestea sînt afectate de modalităţi.
garantate
(1) Fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate.
(2) Fidejusiunea încetează în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate cînd această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
(3) Fidejusiunea încetează în cazul remiterii datoriei garantate către o altă persoană dacă
fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor.
Fidejusiunea încetează în caz de deces al fidejusorului. Orice clauză contrară este nulă.
Fidejusiunea încetează şi atunci cînd, din cauza creditorului, nu mai poate avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor. Fidejusorul, în acest caz, este eliberat în măsura prejudiciului suferit.
(1) Fidejusiunea încetează o dată cu expirarea termenului pentru care a fost prestată.
(2) În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă creditorul, în decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.
Prin contract de franchising, care este unul cu executare succesivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee) întreprinderi autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice.
(1) Contractul de franchising se încheie în scris sub sancţiunea nulităţii.
(2) În contractul de franchising, pe lîngă obligaţiile reciproce clar precizate ale părţilor, durata contractului, dispoziţiile referitoare la reziliere şi la prelungire, şi pe lîngă alte elemente importante, se face şi o descriere completă a programului de prestare a franchisei.
(1) Franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului o totalitate de bunuri
incorporale, de drepturi, mărci de producţie, de modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vînzărilor.
(2) Franchiserul este obligat, în plus, să protejeze programul comun de prestare a franchisei
împotriva intervenţiilor unor terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine franchiseeul în activitatea acestuia prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională.
Franchiseeul este obligat să plătească o sumă de bani a cărei mărime se calculează, în principiu, ca o fracţiune din volumul de vînzări care să corespundă cu contribuţia programului de prestare a franchisei la volumul de vînzări. El mai este obligat să utilizeze programul de prestare
a franchisei în mod activ şi cu diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.
La încheierea contractului, părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis şi complet despre circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară în conformitate cu principiul bunei-credinţe. Părţile sînt obligate să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale, inclusiv în cazul în care contractul nu se mai încheie.
(1) Durata contractului se determină de către părţi cu luarea în considerare a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit.
(2) Dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul de reziliere, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.
(1) Părţile sînt obligate la o concurenţă loială şi după încetarea contractului. În acest cadru, se poate impune franchiseeului pe plan local interdicţie de concurenţă care, însă, nu poate depăşi un an.
(2) Dacă interdicţia de concurenţă are drept consecinţă periclitarea activităţii profesionale, trebuie să se acorde franchiseeului, indiferent de motivul încetării contractului, o compensaţie financiară corespunzătoare.
(1) Franchiserul răspunde pentru existenţa şi întinderea drepturilor, precum şi a datelor şi cunoştinţelor privitoare la programul de prestare a franchisei.
(2) Dacă drepturile menţionate la alin.(1) nu există sau dacă franchiserul încalcă, cu vinovăţie, alte obligaţii, franchiseeul este îndreptăţit să reducă suma de bani plătită acestuia. Proporţia reducerii se stabileşte, în caz de litigiu, pe baza opiniei unui expert independent. Costurile expertizei le suportă partea a cărei estimare este mai îndepărtată de cea determinată prin expertiză.
Prin contract de intermediere, o parte (intermediar) se obligă faţă de cealaltă parte (client) să acţioneze în calitate de mijlocitor la încheierea unui sau mai multor contracte între aceasta şi terţ.
(1) Cel care promite o remuneraţie pentru intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de încheiere a unui contract este obligat la plata remuneraţiei doar atunci cînd contractul este încheiat în urma indicaţiilor date.
(2) La încheierea contractului sub o condiţie suspensivă, remuneraţia poate fi cerută doar la
îndeplinirea condiţiei.
(3) Dacă nu s-a convenit asupra mărimii remuneraţiei, este plătită o remuneraţie obişnuită pentru astfel de acte.
(4) Intermediarul nu poate conveni asupra unui avans din remuneraţia primită conform prezentului articol şi nici nu poate accepta un asemenea avans.
(5) Clauza prin care se derogă de la regulile stabilite în prezentul articol este nulă.
(1) Pentru serviciile prestate de intermediar care nu pot fi raportate la activitatea de intermediere, dar care sînt prevăzute în contract, se poate conveni asupra unei remuneraţii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul ca urmare a activităţii de intermediere.
(2) Clauza care prevede compensarea cheltuielilor inutile intermedierii ori a cheltuielilor
nedovedite este nulă.
(1) În cazul în care clientul se obligă, pe o perioadă determinată, să se abţină de la angajarea unui alt intermediar (intermediere exclusivă), intermediarul este obligat ca în această perioadă să acţioneze în vederea intermedierii sau a indicării ocaziilor de încheiere a contractului.
(2) În cazul în care clientul încalcă obligaţia prevăzută la alin.(1), intermediarul poate cere despăgubiri dacă se încheie un contract cu un terţ printr-un alt intermediar. În contract se poate conveni asupra unei despăgubiri globale corespunzătoare, indiferent de dovada prejudiciului. Această despăgubire nu poate depăşi 2,5 % din preţul vînzării dacă prin contract se stabileşte intermedierea sau indicarea ocaziei pentru încheierea unei vînzări-cumpărări. Clauza care derogă de la dispoziţiile prezentului alineat în defavoarea clientului este nulă.
(3) Contractul de intermediere exclusivă se încheie în scris.
(1) Contractul de intermediere poate fi reziliat oricînd, fără preaviz, dacă nu s-a convenit asupra unui termen.
(2) Contractul de intermediere exclusivă poate fi reziliat doar pentru motive temeinice şi cu
respectarea unui termen de preaviz de 2 săptămîni.
(1) Pretenţiile intermediarului de a i se plăti remuneraţie şi despăgubire sau de a i se compensa cheltuielile sînt excluse în cazul în care contractul cu terţul priveşte un obiect aparţinînd
intermediarului. Regula aceasta se aplică şi atunci cînd împrejurări speciale îndreptăţesc temerea că intermediarul este afectat în capacitatea sa de a reprezenta interesele clientului.
(2) Intermediarul conservă pretenţiile sale privitoare la remuneraţie sau la compensarea
cheltuielilor dacă indică în scris clientului - înainte de încheierea contractului cu terţul - împrejurările care justifică temerea unei prejudicieri.
(3) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi atunci cînd altcineva a acţionat pe contul intermediarului
sau a încheiat contractul pe contul terţului.
(4) Intermediarul pierde drepturile privitoare la remuneraţie sau la compensarea cheltuielilor în cazul în care, contrar stipulărilor din contract, a acţionat şi pentru terţ.
(5) Clauzele care derogă de la dispoziţiile prezentului articol sînt nule.
închirierii de locuinţe
(1) Contractului prin care o parte (intermediar locativ) se obligă să intermedieze ori să indice celeilalte părţi ocazia de a încheia un contract de închiriere a unei locuinţe se aplică dispoziţiile generale în măsura în care din normele prezentei secţiuni nu rezultă altfel.
(2) Regulile privind contractele de intermediere locativă nu se aplică acelor contracte care au
drept obiect intermedierea închirierii de locuinţă pentru turişti.
(1) Pretenţiile intermediarului locativ cu privire la plata remuneraţiei şi a despăgubirii sau la compensarea cheltuielilor sînt excluse cînd:
a) printr-un contract de închiriere doar s-a prelungit ori s-a modificat chiria asupra aceleiaşi
locuinţe;
b) s-a încheiat un contract de închiriere a unei locuinţe care se află în administrarea intermediarului locativ.
(2) Intermediarul locativ nu poate conveni, pentru prestaţiile făcute în legătură cu intermedierea sau cu indicarea unei ocazii de încheiere a unui contract de intermediere locativă, asupra unor alte retribuţii în bani în afară de remuneraţia menţionată la art.1181 alin.(1).
(3) Clauzele care derogă de la dispoziţiile prezentului articol sînt nule.
împrumutului
Contractului prin care o parte (intermediar al împrumutului) se obligă să intermedieze celeilalte părţi (client) un împrumut sau să-i indice ocazia de a încheia un contract de împrumut se aplică dispoziţiile generale în măsura în care din normele prezentei secţiuni nu rezultă altfel.
(1) Contractul de intermediere a împrumutului se încheie în scris.
(2) În contractul de intermediere a împrumutului se indică remuneraţia pentru intermediarul împrumutului într-un raport procentual din valoarea împrumutului. Trebuie să se menţioneze, de asemenea, mărimea, termenul, dobînda şi amortizarea împrumutului, durata efectuării plăţii, cursul acesteia, durata încărcării cu dobînzi, costurile accesorii ale împrumutului, precum şi
dobînda anuală efectivă, suma totală ce urmează a fi plătită de comisionar, numele sau denumirea, adresa împrumutătorului.
(3) Prevederile alin.(2) nu se aplică dacă sarcina intermedierii ori a indicării ocaziei este
îndreptată spre încheierea unui împrumut asigurat prin ipotecă, unui împrumut destinat finanţării unei afaceri imobiliare sau unui împrumut acordat comisionarului pentru desfăşurarea activităţii sale profesionale, comerciale, publice ori de serviciu.
(4) Contractul nu trebuie să aibă legătură cu oferta de remitere a împrumutului.
(5) Intermediarul împrumutului este obligat să dea clientului un exemplar de contract.
(1) Clientul este obligat la remunerarea intermediarului doar dacă, în urma intermedierii ori a indicaţiei acestuia, clientului i se acordă împrumut. Convenţia încheiată prin derogare în defavoarea clientului este nulă.
(2) Intermediarul împrumutului nu poate conveni, în afara remuneraţiei prevăzute la alin.(1),
asupra vreunei retribuţii în bani pentru prestaţiile făcute în legătură cu intermedierea sau cu indicarea ocaziei de închiriere a unui contract de împrumut.
comercială
(1) Este titular de drepturi şi obligaţii de intermediar comercial persoana care desfăşoară activitate profesională pentru alte persoane, fără împuterniciri permanente în bază de contract, de intermediere a contractelor de achiziţionare sau vînzare de bunuri sau de titluri de valoare, de asigurări, de operaţiuni bancare, de transport de bunuri, de închiriere de bunuri ale circuitului comercial.
(2) Prevederile prezentei secţiuni nu se aplică la intermedierea altor operaţiuni decît a celor
menţionate la alin.(1) şi a operaţiunilor cu bunuri imobile.
(1) Cu excepţia cazurilor cînd este exonerat de către părţi sau prin efectul uzanţelor locale, intermediarul comercial este obligat, imediat după perfectarea contractului, să pună la dispoziţia fiecărei părţi textul final al acestuia, semnat de el, în care să fie indicate părţile contractante, obiectul şi condiţiile contractului, iar pentru cazul vînzării mărfurilor sau titlurilor de valoare, tipul şi cantitatea lor, preţul şi termenul de livrare.
(2) În cazul actelor juridice care nu pot fi executate pe loc, textul final este pus la dispoziţia părţilor pentru semnare, fiecăreia din ele expediindu-i-se contractul semnat de cealaltă parte.
(3) Dacă o parte va refuza să primească ori să semneze textul final al contractului, intermediarul comercial va informa neîntîrziat cealaltă parte despre acest fapt.
(1) Dacă o parte primeşte textul final al contractului, în a cărui privinţă intermediarul comercial îşi rezervă dreptul de a indica cealaltă parte contractantă, atunci prima va fi obligată, în baza convenţiei, faţă de partea indicată ulterior dacă împotriva acesteia din urmă nu se pot ridica obiecţii întemeiate.
(2) Desemnarea celeilalte părţi se efectuează în termenele uzuale la locul emiterii textului final al contractului, iar în lipsa acestora, într-un termen rezonabil.
(3) Dacă nu se nominalizează persoana sau dacă împotriva acesteia există obiecţii motivate, partea are dreptul să înainteze intermediarului comercial pretenţii cu privire la executarea
contractului. Acest drept nu există dacă partea nu declară imediat intermediarului comercial, la cererea acestuia, că solicită realizarea contractului.
(1) În măsura în care părţile sau uzanţele locului şi natura bunului permit, intermediarul comercial va păstra mostrele bunului vîndut prin intermedierea sa pînă ce bunul va fi recepţionat fără obiecţii sau pînă ce actul este finalizat într-un alt mod.
(2) Intermediarul comercial va marca mostra pentru ca ea să poată fi recunoscută.
Intermediarul comercial nu se consideră împuternicit să accepte o plată sau o altă formă de remunerare prevăzută în contract.
Intermediarul comercial răspunde faţă de ambele părţi pentru daunele cauzate cu vinovăţie.
Dacă între părţi nu există un acord privind plata remuneraţiei intermediarului comercial,
fiecare dintre părţi va fi obligată, în absenţa unor uzanţe locale care ar stipula altceva, să achite jumătate din suma remuneraţiei.
(1) Intermediarul comercial este obligat să ţină un registru în care să înscrie zilnic toate actele încheiate. Înregistrările se fac în ordine cronologică. Intermediarul comercial semnează pentru fiecare înregistrare efectuată.
(2) Asupra registrului intermediarului comercial se aplică dispoziţiile cu privire la registrele
comerciale.
Intermediarul comercial este obligat să prezinte, la cererea părţilor, extrase din registru, pe care le semnează. Extrasele vor cuprinde toate datele relevante pentru actele intermediate de el.
(1) Agentul comercial este persoană fizică întreprinzător independent căreia i s-au încredinţat împuterniciri permanente de intermediere sau de încheiere de contracte comerciale cu bunuri şi servicii în numele şi pe contul unei alte întreprinderi (principal).
(2) În sensul prezentului cod, nu se consideră agent comercial persoana care:
a) fiind un angajat al principalului, are atribuţii de încheiere a contractelor obligatorii pentru principal;
b) fiind partener, are dreptul de a încheia contracte obligatorii pentru partenerii săi;
c) este administratorul procedurii de reorganizare sau al procedurii de lichidare în procesul de insolvabilitate;
d) activează la bursele de mărfuri.
(1) Agentul comercial este obligat să reprezinte onest interesele principalului.
(2) Agentul comercial trebuie să întreprindă măsurile corespunzătoare în cadrul negocierilor, precum şi să încheie, după caz, contracte la indicaţia principalului, să prezinte acestuia informaţia utilă care se află la dispoziţia sa, să îndeplinească indicaţiile rezonabile date de principal.
Principalul trebuie să respecte, în relaţiile cu agentul comercial, principiul bunei-credinţe. În particular, principalul este obligat să pună la dispoziţia agentului comercial toată informaţia necesară executării contractului de agenţie, să înştiinţeze agentul comercial în termene rezonabile despre faptul că se aşteaptă ca volumul tranzacţiilor comerciale să fie considerabil mai mic decît ar fi putut presupune în mod normal agentul, precum şi despre acceptarea, refuzul sau neîndeplinirea unui contract comercial propus de agent.
(1) Agentul comercial are dreptul la remunerare pentru serviciile prestate principalului conform contractului de agenţie.
(2) Dacă suma remuneraţiei nu este stipulată, se consideră că s-a convenit asupra unei remuneraţii obişnuite pentru acest domeniu de activitate. În cazul imposibilităţii de a se stabili o remuneraţie obişnuită, agentul comercial are dreptul la o remuneraţie rezonabilă pentru serviciile prestate principalului, luîndu-se în considerare circumstanţele cauzei şi principiul echităţii.
(1) Remuneraţia poate fi plătită integral sau parţial sub formă de comision, adică de remuneraţie care variază în funcţie de valoarea actelor juridice comerciale.
(2) Agentul comercial are dreptul la comision pentru actele juridice încheiate în perioada acţiunii contractului de agenţie dacă, şi în măsura în care:
a) actul juridic a fost încheiat în urma acţiunilor agentului comercial respectiv;
b) actul juridic a fost încheiat cu un terţ, care anterior a devenit client al principalului în urma unui act analog, datorită acţiunilor agentului comercial respectiv.
(3) Agentul comercial va avea dreptul la comision şi pentru actele juridice încheiate în
perioada acţiunii contractului de agenţie dacă agentul are dreptul exclusiv, acordat de principal în baza contractului de agenţie, de a purta negocieri sau de a încheia contracte în numele principalului pe un anumit teritoriu sau pentru un grup anumit de clienţi şi dacă a fost încheiat un contract cu un client de pe teritoriul sau din grupa respectivă de clienţi.
(4) Agentul comercial are dreptul la comision pentru actul juridic încheiat după încetarea acţiunii contractului de agenţie dacă:
a) în conformitate cu prevederile alin.(2) şi (3), propunerea terţului de a contracta (oferta sau cererea) a fost recepţionată de principal sau de agentul comercial pînă la încetarea acţiunii contractului de agenţie;
b) actul juridic a fost încheiat, datorită acţiunilor agentului comercial, într-un termen rezonabil
din momentul încetării acţiunii contractului de agenţie.
(5) Agentul comercial nu are dreptul la comisionul prevăzut la alin.(2) şi (3) dacă acesta trebuie plătit, conform alin.(4), agentului comercial precedent, cu excepţia cazului în care divizarea remuneraţiei de comision între cei doi agenţi este rezonabilă.
(1) Agentul comercial are dreptul la comision din momentul şi în măsura în care actul juridic a fost executat. La înţelegerea părţilor, dreptul agentului comercial la remuneraţie poate apărea în
momentul naşterii obligaţiei principalului de a executa actul juridic încheiat cu un terţ sau în momentul executării acestuia de către terţ.
(2) Comisionul trebuie plătit cel mai tîrziu în ultima zi a lunii în care agentul a obţinut dreptul
la el. De la prevederile prezentului alineat nu se poate deroga în defavoarea agentului comercial.
(1) Dreptul la comision încetează în cazul în care contractul dintre principal şi terţ nu a fost executat, dacă principalul nu poartă nici o vină pentru neexecutare. De la prevederile prezentului alineat nu se poate deroga în defavoarea agentului comercial.
(2) Comisionul pe care agentul l-a primit deja trebuie restituit în cazul încetării dreptului la
această remuneraţie.
(1) Principalul este obligat să prezinte în scris agentului comercial calculul comisionului la care acesta are dreptul. Calculul trebuie să includă elementele principale în funcţie de care a fost determinat comisionul.
(2) Agentul comercial are dreptul la informaţie, inclusiv la extrase din registrele şi
documentele deţinute de principal, necesare lui pentru verificarea comisionului pe care este în drept să îl primească.
(3) De la prevederile alin.(1) şi (2) nu se poate deroga în defavoarea agentului comercial.
(1) Contractul de agenţie poate fi încheiat în scris sau verbal.
(2) Fiecare parte are dreptul să ceară încheierea contractului în scris ori să primească de la cealaltă parte o adeverinţă privind obligaţiile asumate de partea respectivă în conformitate cu contractul de agenţie.
(1) Contractul dintre agentul comercial şi principal poate fi încheiat pe un termen nedeterminat.
(2) Dacă părţile continuă să-şi execute obligaţiile ce decurg din contractul de agenţie încheiat pe un termen determinat, contractul se consideră prelungit pentru un termen nedeterminat.
(1) Contractul de agenţie încheiat sau prelungit pentru un termen nedeterminat poate înceta la iniţiativa oricăreia dintre părţi, prin notificarea celeilalte părţi.
(2) Termenul notificării nu poate fi, din momentul încheierii contractului, mai mic de o lună pe parcursul primului an, de 2 luni pe parcursul celui de-al doilea şi de 3 luni pe parcursul celui de-al treilea şi al următorilor ani. Părţile nu pot prevedea prin contract termene de notificare mai scurte.
(3) Dacă părţile convin asupra unor termene de notificare mai lungi decît cele menţionate la
alin.(2), termenul de notificare prevăzut pentru principal nu poate fi mai scurt decît termenul de notificare prevăzut pentru agent.
(4) Expirarea termenului de notificare trebuie să coincidă cu sfîrşitul lunii calendaristice dacă
în contract nu este prevăzut altfel.
(1) În contractul de agenţie, părţile pot prevedea o dispoziţie care să limiteze activitatea agentului comercial în acelaşi domeniu în care activează principalul, după încetarea raporturilor contractuale (clauza despre concurenţă).
(2) Clauza despre concurenţă este valabilă dacă:
a) are formă scrisă;
b) se referă la un teritoriu sau la o categorie de clienţi şi un teritoriu şi la acelaşi tip de bunuri sau de servicii prevăzute în contractul de agenţie;
c) nu încalcă prevederile legislaţiei privind protecţia concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste.
(3) Clauza despre concurenţă este valabilă pentru o perioadă de cel mult 2 ani de la încetarea raporturilor contractuale.
(1) La încetarea raporturilor contractuale, agentul comercial poate cere de la principal o compensare corespunzătoare dacă:
a) a atras pentru principal clienţi noi sau a majorat considerabil volumul tranzacţiilor
comerciale cu clienţii existenţi, iar principalul urmează să obţină un profit esenţial de pe urma tranzacţiilor cu aceştia;
b) plata compensării este echitabilă, luînd în considerare toate împrejurările, şi, în particular,
comisionul, pe care agentul comercial l-ar fi primit în cazul continuării raporturilor contractuale, în baza actelor juridice deja încheiate sau realizabile în viitor, cu clienţi atraşi de el, sau clauza despre concurenţă prevăzută de contractul de agenţie în conformitate cu art.1210.
(2) Compensarea nu poate depăşi remuneraţia agentului comercial pentru un an, calculată în
mărime medie pentru ultimii 5 ani de activitate a agentului comercial. În cazul în care durata relaţiilor contractuale este mai scurtă, se va determina mărimea medie a remuneraţiei pentru perioada respectivă de activitate.
(3) Plata compensării îl lipseşte pe agent de dreptul de a cere reparaţia prejudiciilor.
(4) Agentul comercial este în drept să ceară reparaţia prejudiciilor care i s-au cauzat prin încetarea raporturilor contractuale cu principalul. Se consideră cauzatoare de prejudicii în special încetarea relaţiilor contractuale în urma căreia:
a) agentul comercial este lipsit de comisionul care i-ar fi revenit în cazul executării
corespunzătoare a contractului de agenţie, cu condiţia obţinerii de către principal a unui profit considerabil din activitatea agentului;
b) agentul comercial este lipsit de posibilitatea de a acoperi cheltuielile pe care le-a suportat în procesul executării contractului de agenţie în conformitate cu indicaţiile principalului.
(5) Dreptul la compensare în cazurile prevăzute la alin.(1) şi la reparaţia prejudiciilor în cazurile prevăzute la alin.(4) poate fi realizat de către moştenitori în cazul încetării relaţiilor contractuale în urma decesului agentului comercial.
(6) Cererea de compensare şi de reparaţie a prejudiciilor trebuie înaintată în decursul unui an
după încetarea relaţiilor contractuale.
(7) Compensarea şi reparaţia prejudiciilor nu se efectuează în unul din următoarele cazuri:
a) principalul are dreptul legal de a rezilia contractul din vina agentului comercial;
b) raporturile contractuale au încetat la iniţiativa agentului comercial, cu excepţia cazurilor în care acest fapt a fost cauzat de comportamentul principalului sau a avut drept motiv vîrsta sau deteriorarea sănătăţii agentului comercial în urma căreia nu a mai fost în stare să-şi continue activitatea în conformitate cu contractul de agenţie;
c) conform acordului cu principalul, agentul comercial transmite unui terţ drepturile şi
obligaţiile sale stipulate în contractul de agenţie.
(1) Se consideră comisionar profesionist (comisionar) persoana care, în cadrul activităţii sale
comerciale permanente, îşi asumă obligaţia de a încheia contracte cu mărfuri sau cu titluri de valoare în nume propriu, dar pe contul unei alte persoane (comitent).
(2) Faţă de activitatea comisionarului care nu este reglementată de normele prezentei secţiuni
se aplică regulile referitoare la agentul comercial.
(3) Normele cu privire la contractul de comision se aplică în măsura în care dispoziţiile prezentului capitol nu prevăd altfel.
(1) Comisionarul este ţinut să execute cu diligenţa unui bun comerciant obligaţiile pe care şi le-a asumat. Comisionarul trebuie să respecte interesele comitentului şi să îndeplinească indicaţiile date de el.
(2) Comisionarul prezintă comitentului informaţiile necesare, în particular îi va comunica imediat despre executarea comisionului. El este obligat să prezinte comitentului un raport cu privire la executarea comisionului şi să-i transmită cele cuvenite din executarea respectivă.
(3) Comisionarul poartă răspundere faţă de comitent pentru executarea actului juridic încheiat în cazul în care, concomitent cu notificarea despre executarea comisionului, el nu va indica şi terţul cu care a încheiat actul juridic.
În cazul în care nu acţionează conform indicaţiilor comitentului, comisionarul este obligat să repare prejudiciul cauzat. Totodată, comitentul este în drept să nu recunoască efectele actului juridic încheiat astfel în privinţa sa.
(1) În cazul în care comisionarul a efectuat o vînzare la un preţ mai mic decît cel stabilit sau dacă a majorat preţul de cumpărare stabilit, comitentul, în cazul în care intenţionează să respingă convenţia ca nefiind încheiată pe contul lui, trebuie să declare acest fapt imediat după notificarea despre încheierea convenţiei. În caz contrar, abaterea de la preţul stabilit se consideră acceptată.
(2) În cazul în care comisionarul, concomitent cu notificarea despre încheierea convenţiei,
declară că va compensa diferenţa de preţ, comitentul nu are dreptul să respingă convenţia. Dreptul comitentului de a cere reparaţia prejudiciului care depăşeşte diferenţa de preţ nu este afectat.
În cazul în care comisionarul încheie o convenţie în condiţii mai avantajoase decît cele stabilite de comitent, avantajele sînt atribuite comitentului. Prezenta regulă produce efecte în particular în cazul în care preţul cu care comisionarul a efectuat vînzarea depăşeşte preţul pe care comitentul l-a stabilit ca fiind cel mai mic sau dacă preţul de cumpărare nu atinge preţul cel mai mare stabilit de comitent.
(1) În cazul în care convenţia este executată, comisionarul poate pretinde plata comisionului. (2) Chiar dacă convenţia nu a fost executată, comisionarul are totuşi dreptul la un comision
dacă acesta este prevăzut de uzanţele comerciale.
(3) Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar şi în cazul în care executarea actului juridic încheiat de el nu a avut loc, însă faptul acesta se datorează vinovăţiei comitentului sau este în legătură cu personalitatea lui.
Dacă marfa care i-a fost expediată este deteriorată sau are anumite vicii depistabile la o examinare, comisionarul, în raport cu cărăuşul şi comitentul, este obligat să asigure proba stării ei şi să informeze imediat comitentul. În caz contrar, comisionarul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(1) Comisionarul poartă răspundere pentru pierderea sau deteriorarea mărfii aflate în custodia lui, cu excepţia cazului în care pierderea sau deteriorarea au rezultat din împrejurări care nu puteau fi evitate prin diligenţa unui bun comerciant.
(2) Comisionarul poartă răspundere pentru neasigurarea mărfii doar în cazul în care comitentul
i-a dat indicaţia să efectueze asigurarea.
(1) În cazul în care a acordat terţului un avans sau un credit fără consimţămîntul comitentului, comisionarul acţionează pe propriul risc.
(2) Dacă uzanţele comerciale prevăd posibilitatea acordării unei amînări pentru plata preţului de cumpărare, în lipsa unor indicaţii contrare din partea comitentului de acest drept se va bucura şi comisionarul.
(3) În cazul în care, neavînd împuterniciri, efectuează o vînzare în credit, comisionarul este
obligat, în calitate de debitor, să plătească imediat, în contul comitentului, preţul de cumpărare.
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică, dacă nu este prevăzut altfel sau dacă din esenţa raporturilor nu reiese contrariul, şi în cazul în care comisionarul, practicînd activitate comercială proprie, îşi asumă încheierea, în nume propriu, dar pe contul unei alte persoane, a unor acte juridice diferite de cele menţionate la art.1212 alin.(1).
(1) Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (bancă), licenţiată conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau la cerere (depozit la vedere).
[Art.1222 al.(1) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(2) Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut şi la contul curent bancar dacă acestea nu contravin prezentei secţiuni şi naturii depozitului bancar.
Contractul de depozit bancar trebuie să fie încheiat în scris. Forma scrisă a contractului se consideră respectată dacă banca eliberează deponentului un libret de economii, un certificat de depozit sau orice alt document care atestă depunerea banilor şi care corespunde cerinţelor legii şi
uzanţelor bancare.
(1) Banca plăteşte deponentului o dobîndă în mărimea şi în modul prevăzut de contract, iar în cazul în care contractul nu prevede mărimea dobînzii aceasta se determină în conformitate cu prevederile art.619. Părţile pot conveni ca banca să nu plătească deponentului dobîndă.
(2) Banca nu poate reduce în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de
lege sau de contract, cu condiţia respectării unui termen de preaviz de cel puţin 15 zile.
(1) Dobînda pentru depozitul bancar se calculează începînd cu ziua următoare zilei efectuării depozitului, pînă în ziua precedentă zilei restituirii sumei depuse sau decontării acesteia în baza unor alte temeiuri legale.
(2) Dacă contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobînda pentru suma depozitului
bancar se plăteşte deponentului, la cererea acestuia, la expirarea fiecărui trimestru, iar dobînzile neridicate în acest termen se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează dobînda în continuare.
(3) La restituirea sumei depuse, se plăteşte întreaga dobîndă calculată pînă la acel moment.
(1) Banca garantează secretul informaţiei privind relaţiile de afaceri cu clientul.
(2) Informaţia care constituie secret bancar poate fi furnizată numai la cererea clientului sau a reprezentantului acestuia. Banca poate furniza o astfel de informaţie reprezentanţilor autorităţilor publice numai în cazul şi în modul prevăzute de lege.
(3) În cazul în care banca divulgă informaţia ce constituie secret bancar, deponentul lezat
astfel în drepturi poate cere despăgubiri.
(1) Indiferent de tipul depozitului, banca este obligată să restituie, la prima cerere a deponentului, integral sau parţial suma depusă respectînd un termen de preaviz conform
acordului părţilor sau uzanţelor bancare. Orice clauză contrară în defavoarea deponentului este
nulă.
(2) În cazul în care deponentului i se restituie integral sau parţial, înainte de expirarea termenului convenit, suma depusă, dobînda se calculează în mărimea prevăzută pentru depozitele la vedere dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(3) În cazul în care deponentul nu cere, la expirarea termenului convenit, restituirea
depozitului, contractul se consideră prelungit în condiţiile unui depozit la vedere.
Prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă să primească şi să înregistreze în contul titularului de cont (client) sumele băneşti depuse de acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor persoane, să execute în limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind transferul unor sume către alte persoane, retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul clientului din însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate.
(1) Titularul este liber să dispună în orice moment de sumele băneşti din contul său, cu
excepţia cazurilor cînd, prin acordul părţilor, este stabilit un termen de preaviz. Clientul are dreptul să-şi revoce indicaţiile privind dispunerea de sumele băneşti din contul său. Revocările au efect dacă sînt recepţionate de bancă pînă la momentul executării indicaţiilor respective.
(2) Persoanele autorizate să dispună de sumele băneşti din cont sînt indicate de către client
prin prezentarea documentelor respective prevăzute de lege, de contract şi de uzanţele bancare. (3) Identificarea persoanelor autorizate să dispună de sumele băneşti din cont se efectuează de
către bancă în baza semnăturilor sau altor mijloace de identificare.
(1) Banca este ţinută să efectueze operaţiunile în contul clientului numai la ordinul lui. Banca nu poate să efectueze operaţiuni în contul clientului fără ordinul lui decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract.
(2) În cazul efectuării unor operaţiuni în contul clientului, banca este obligată să urmeze
indicaţiile titularului de cont în limitele scopului urmărit prin contract.
(3) Dacă nu execută indicaţiile titularului de cont sau se abate de la ele, în cazul în care nu se poate considera că titularul, cunoscînd situaţia de fapt, ar fi aprobat abaterea, banca este obligată să plătească despăgubiri. O sumă debitată incorect în contul clientului trebuie înregistrată din nou în credit.
(4) Raporturilor dintre bancă şi client se aplică dispoziţiile referitoare la contractul de mandat
dacă ele nu contravin prevederilor din prezentul capitol şi naturii contractului de cont bancar.
Banca ţine contabilitatea contului prin înregistrarea în creditul şi în debitul lui a operaţiunilor efectuate, avînd obligaţia de a transmite clientului, în termenele convenite, extrase din cont asupra situaţiei lui. Titularul de cont poate să ceară oricînd informaţii sau lămuriri asupra situaţiei contului şi asupra împrejurărilor oricărei operaţiuni efectuate în cont.
(1) Banca datorează clientului o dobîndă pentru folosirea mijloacelor din contul acestuia dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(2) Creanţele reciproce ale băncii şi ale clientului se sting prin compensare.
(1) Contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de oricare din părţi, cu condiţia unui preaviz avînd termenul stabilit prin contract sau uzanţe bancare, iar în lipsa unui astfel de termen, în 15 zile.
(2) Banca poate rezilia contractul numai în măsura în care titularul poate beneficia în alt mod de posibilitatea efectuării decontărilor prin virament dacă nu există un motiv temeinic pentru reziliere.
(1) Banca este obligată să păstreze confidenţialitate asupra tuturor faptelor de care a aflat ca urmare a legăturilor de afaceri cu clientul. Această obligaţie nu există dacă astfel rezultă dintr-o dispoziţie legală ori dacă priveşte informaţii generale a căror dezvăluire nu prejudiciază interesele justificate ale clientului.
(2) Obligaţia de confidenţialitate subzistă şi după încetarea relaţiilor contractuale.
(1) Banca este obligată faţă de client, chiar şi în lipsa unui contract suplimentar în acest sens, să încaseze, prin mijlocirea prezentării la timp către banca trasă, cecurile prezentate de client, iar în cazul neîncasării, să ia măsurile asigurătorii necesare.
(2) În cazul unui contract corespunzător, banca este obligată să plătească în limita activului cecurile emise de client.
(1) Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume aferente prevăzute de contract.
(2) Contractul de credit bancar se încheie în scris.
(3) Faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în măsura în care regulile prezentului capitol nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de credit bancar nu reiese contrariul.
(1) Părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobînzi fixe sau flotante.
(2) În cazul în care părţile au convenit asupra unei dobînzi flotante, mărimea acesteia poate fi modificată prin acordul părţilor.
(3) Creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea dobînzii decît în cazurile prevăzute de lege sau de contract. În cazul cînd contractul prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral mărimea dobînzii, aceasta se va efectua în funcţie de rata de bază a Băncii Naţionale, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinîndu-se cont de regulile echităţii.
[Art.1237 al.(3) modificat prin LP33 din 06.05.12, MO99-102/25.05.12 art.330]
(4) Creditorul îl va anunţa în scris pe debitor despre modificarea mărimii dobînzii cu cel puţin
10 zile înainte de modificare. Mărimea nouă a dobînzii se va aplica la soldul, existent la data modificării, al creditului.
În afară de dobîndă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului.
(1) Creditul poate fi acordat prin punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani (linie de credit), pe care acesta o poate utiliza în rate în funcţie de necesităţile sale.
(2) Dobînda pentru creditul în cont curent se calculează în funcţie de suma creditului utilizată
efectiv într-o anumită perioadă.
(1) Părţile pot conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale în practica bancară.
(2) Dacă apreciază garanţiile rambursării creditului ca insuficiente, creditorul este în drept să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. În cazul refuzului debitorului de a oferi garanţiile suplimentare solicitate de creditor, acesta din urmă are dreptul să reducă suma creditului proporţional reducerii garanţiei sau să rezilieze contractul.
(3) Creditorul este obligat să accepte anularea măsurilor de asigurare care depăşesc limita
convenită a garanţiilor. Această dispoziţie nu se aplică în cazul în care măsurile de asigurare depăşesc doar temporar limita convenită a garanţiei.
(1) Creditorul este în drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia debitorului creditul dacă, după încheierea contractului de credit:
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa creditul;
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a creditului pe care
şi-a asumat-o sau alte condiţii înaintate de bancă pentru punerea la dispoziţie a creditului.
(2) Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele tranşe ale creditului, în cazul în care contractul prevede acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau tranşele precedente.
(3) Debitorul este în drept să refuze creditul parţial sau total. În acest caz, el trebuie să plătească creditorului o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului (comision de neutilizare). Dispoziţiile prezentului alineat nu se aplică în cazul contractelor de credit pentru consumatori, reglementate prin Legea privind contractele de credit pentru consumatori.
[Art.1241 al.(3) modificat prin LP203 din 12.07.13, MO191-197/06.09.13 art.621; în vigoare
06.03.14]
(4) Dreptul de refuz prevăzut la alin.(1)-(3) poate fi exercitat doar dacă partea care refuză notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil pînă la momentul executării obligaţiilor ce constituie obiectul refuzului.
(1) Creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă:
a) debitorul a devenit insolvabil;
b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite;
c) debitorul nu plăteşte dobînda în termenul stabilit;
d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci cînd contractul prevede restituirea creditului în rate;
e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
(2) Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă creditorul va acorda debitorului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor aferente.
(3) Debitorul poate, în orice moment, să anunţe rezilierea contractului de credit, ce prevede
plata unei dobînzi fluctuante, cu condiţia notificării creditorului în termen de 7 zile de la primirea notificării despre modificarea dobînzii.
(4) Debitorul poate rezilia contractul în care s-a convenit asupra unei dobînzi fixe pentru un
anumit termen dacă obligaţia de plată a dobînzii încetează înaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu se convine asupra unei alte dobînzi. Termenul de preaviz este de 15 zile.
(5) Rezilierea pentru motivul indicat la alin.(1) lit.d) produce efecte doar atunci cînd creditorul
a acordat debitorului un termen de 15 zile pentru plata sumei restante, iar plata nu a fost făcută.
(1) În cazul neexecutării de către debitor la scadenţă a obligaţiei de restituire a creditului, precum şi a obligaţiilor de plată a dobînzii şi a altor sume aferente, creditorul poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau de contract.
(2) În cazul în care debitorul întîrzie să efectueze plăţile datorate în baza contractului şi părţile
nu au convenit în contract asupra unor penalităţi de întîrziere, pentru suma datorată se încasează o dobîndă cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzute în contract.
(3) Dacă a reziliat contractul de creditare pentru că debitorul se afla în întîrziere cu rambursarea sumelor datorate, creditorul are dreptul la o dobîndă echivalentă cu rata legală a
dobînzii. Faptul acesta nu afectează dreptul creditorului sau al debitorului de a dovedi cauzarea unui prejudiciu mai mare ori mai mic prin întîrzierea rambursării creditului.
În cazul neexecutării de către bancă a obligaţiei sale de acordare a creditului, debitorul poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau de contract.
anticipate a creditului
(1) Dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea sumelor economisite, luîndu-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine cont atît de venitul ratat al creditorului, cît şi de cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului.
(2) În cazul contractelor de credit pentru consumatori, prejudiciul se repară prin compensare, a cărei mărime se stabileşte prin Legea privind contractele de credit pentru consumatori.
[Art.1245 al.(2) introdus prin LP203 din 12.07.13, MO191-197/06.09.13 art.621, în vigoare
06.03.14; alineatul unic devine al.(1)]
(1) Garanţia bancară este un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă instituţie financiară (garant), la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani în baza cererii scrise a beneficiarului.
(2) Garanţia bancară asigură îndeplinirea obligaţiilor ordonatorului faţă de beneficiar.
(3) Ordonatorul este obligat să plătească garantului remuneraţia convenită.
(4) Obligaţia faţă de beneficiar, constituită prin garanţie bancară, este independentă de datoria principală pentru garantarea căreia a fost constituită, chiar dacă garanţia face referire la aceasta.
Garanţia bancară nu poate fi revocată dacă nu s-a dispus altfel.
Dreptul asupra garanţiei bancare nu este transmisibil dacă garanţia nu prevede altfel.
Garanţia bancară produce efecte din momentul eliberării ei dacă garanţia nu prevede altfel.
(1) Dacă a survenit cazul garantat, beneficiarul trebuie să-şi reclame în scris drepturile şi să anexeze documentele doveditoare cuvenite. Beneficiarul trebuie să indice în ce constă neîndeplinirea obligaţiei de către ordonator.
(2) Drepturile beneficiarului pot fi reclamate doar în termenul stabilit în garanţie.
(1) La primirea reclamaţiei din partea beneficiarului, garantul trebuie să-l notifice de îndată pe ordonator.
(2) În cazul în care beneficiarul şi-a reclamat drepturile, garantul este obligat să verifice în timp util şi cu grija cuvenită dacă sînt întrunite condiţiile necesare pentru a plăti. El este obligat
îndeosebi să verifice temeinic documentele doveditoare ale cazului garantat.
(1) Garantul trebuie să refuze satisfacerea pretenţiilor ce decurg din garanţia bancară dacă nu s-a produs cazul garantat, dacă documentele prezentate nu corespund celor prevăzute ori dacă sînt prezentate după expirarea termenului stabilit în garanţie. În cazul în care refuză satisfacerea pretenţiilor ce decurg din garanţie, garantul este obligat să-l înştiinţeze de îndată pe beneficiar.
(2) Dacă garantul află înainte de satisfacerea pretenţiilor beneficiarului că datoria principală
asigurată prin garanţie a fost deja achitată ori s-a stins din alte motive, ori este nevalabilă, trebuie să anunţe de îndată beneficiarul şi ordonatorul. Dacă ordonatorul repetă după înştiinţare
dispoziţia de a plăti, garantul este obligat să plătească.
(1) Obligaţia garantului faţă de beneficiar se limitează la plata sumei garantate.
(2) Dacă garanţia bancară nu prevede altfel, răspunderea garantului faţă de beneficiar pentru neexecutarea obligaţiei ce rezultă din garanţie nu se limitează la suma garantată.
(1) Obligaţia garantului faţă de beneficiar se stinge:
a) prin plata sumei garantate;
b) prin expirarea termenului de garanţie;
c) prin renunţarea beneficiarului;
d) prin confirmarea scrisă a garantului că beneficiarul a renunţat.
(2) Stingerea obligaţiei conform lit.a), b) şi d) este independentă de remiterea scrisorii de garanţie către garant.
(3) Garantul trebuie să-l înştiinţeze de îndată pe ordonator despre stingerea garanţiei.
(1) Ordonatorul este obligat să restituie garantului suma plătită în baza garanţiei bancare.
(2) Dreptul la restituire există doar în măsura în care garantul putea considera necesare plăţile făcute beneficiarului în raport cu acordul încheiat cu ordonatorul.
(1) Ordinul de plată (dispoziţie de plată), aferent transferului de credit, este dispoziţia dată de
o persoană (ordonator) unei bănci (bancă ordonatoare) de a plăti o anumită sumă în favoarea unei alte persoane (beneficiar) pentru stingerea unei obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de
beneficiar.
[Art.1256 al.(1) modificat prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247] [Art.1256 al.(2) abrogat prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247] Articolul 1257. Executarea ordinului de plată
(1) Banca ordonatoare execută ordinul de plată prin transferul sumei indicate din contul
ordonatorului în contul beneficiarului în aceeaşi sau în o altă bancă.
[Art.1257 al.(1) modificat prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247]
(2) Banca va executa ordinul de plată în termenul stabilit prin lege, prin acordul părţilor sau prin uzanţele bancare.
(3) Ordonatorul poate revoca sau modifica ordinul de plată pînă la momentul primirii de către
bancă a acestuia spre executare.
[Art.1257 al.(3) modificat prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247]
Ordinul de plată cuprinde:
a) numele sau denumirea, numărul contului bancar al ordonatorului (plătitorului); [Art.1258 lit.a) modificată prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247] b) numele sau denumirea, numărul contului bancar al beneficiarului;
[Art.1258 lit.b) modificată prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247]
c) denumirea, codul băncii ordonatoare;
[Art.1258 lit.c) modificată prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247] [Art.1258 lit.d) abrogată prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247]
e) suma în cifre şi litere;
f) destinaţia plăţii;
[Art.1258 lit.f) în redacția LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247] [Art.1258 lit.g) abrogată prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247] h) data emiterii;
i) semnătura persoanei (persoanelor) autorizate a ordonatorului;
j) alte date, conform regulamentelor Băncii Naţionale a Moldovei.
(1) Cecul este un titlu negociabil ce reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzînd ordinul necondiţionat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras) de a plăti la vedere o anumită sumă prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec, sau la ordinul acestei persoane.
(2) Cecul este independent de tranzacţia care stă la baza creanţei achitate prin cec.
(3) Efectuarea plăţilor prin cec este reglementată de prezentul cod, de alte legi şi de uzanţele bancare.
(1) Cecul cuprinde:
a) denumirea “cec”, inserată în titlu;
b) propunerea simplă şi necondiţionată de a plăti o sumă determinată prezentatorului cecului sau persoanei indicate în cec, sau la ordinul acestei persoane;
c) numele sau denumirea şi domiciliul sau sediul trasului;
d) locul efectuării plăţii;
e) data şi locul emiterii;
f) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul trăgătorului;
g) semnătura trăgătorului.
(2) Titlul în care lipseşte una din condiţiile enumerate nu are valoarea unui cec, cu excepţia următoarelor cazuri:
a) în lipsa unei menţiuni speciale, locul indicat lîngă numele trasului se consideră locul efectuării plăţii. Dacă lîngă numele trasului sînt indicate mai multe locuri, cecul este plătibil în locul indicat primul. Dacă lipseşte orice menţiune din cele enumerate, cecul este plătibil la locul domiciliului, sediului trasului;
b) cecul în care nu se indică locul unde este emis se consideră semnat în locul indicat lîngă
numele sau denumirea trăgătorului.
(3) Orice menţiune în cec referitoare la accept, la dobîndă sau la exonerarea trăgătorului de
răspundere pentru efectuarea plăţii se consideră nescrise.
Dacă în cec suma de plată scrisă în litere diferă de suma scrisă în cifre, suma de plată este cea scrisă în litere. Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori fie în litere, fie în cifre, în caz de divergenţe suma de plată este suma cea mai mică.
(1) Dacă cecul poartă semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin trată, dacă poartă semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, obligaţiile celorlalţi semnatari rămîn totuşi valabile.
(2) Cel care semnează cecul ca reprezentant al unei persoane pentru care nu are împuternicirea
de a acţiona este obligat personal în temeiul cecului, iar dacă a plătit, are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut pretinsul reprezentat. Aceeaşi regulă se aplică reprezentantului care şi-a depăşit împuternicirile.
(1) Cecul poate fi emis:
a) în favoarea unei persoane, cu menţiunile “la ordinul”, “la ordinul nostru” sau cu menţiuni echivalente, sau fără acestea (cecul la ordin). Cecul poate fi emis la ordinul trăgătorului;
b) în favoarea unei persoane, cu menţiunea “nu la ordin” sau cu o altă menţiune echivalentă
(cecul nominativ). Cecul nominativ nu poate fi emis în favoarea trăgătorului, cu excepţia cecului emis de o filială a trăgătorului în favoarea unei alte filiale;
c) în favoarea prezentatorului de cec (cecul la purtător). Cecul emis în favoarea unei persoane
cu menţiunea “sau la purtător” este considerat cec la purtător. Cecul fără menţiunea beneficiarului este considerat cec la purtător.
(2) Cecul poate fi emis doar asupra trasului, la care trăgătorul are constituit un depozit
(provizion) de care poate dispune, conform unei înţelegeri exprese sau tacite, inclusiv asupra formei de emitere a cecurilor. Încălcarea acestei reguli nu afectează însă valabilitatea cecului.
(3) Dacă cecul necompletat la momentul emiterii este completat contrar înţelegerii dintre părţi,
nerespectarea acestei înţelegeri este inopozabilă deţinătorului de cec, cu excepţia cazului cînd acesta l-a obţinut cu rea-credinţă sau prin culpă gravă.
(1) Cecul la ordin este transmis prin gir. Girul transferă toate drepturile deţinătorului de cec de la girant către titularul girului, care este considerat posesor legitim dacă justifică dreptul său printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar acestea fiind în alb.
(2) Girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia persoanelor cărora cecul le-a fost
transmis prin gir după interzicerea unui nou gir de către girant. (3) Girantul este obligat să indice data scrierii girului.
(4) Cecul nominativ este transmis în conformitate cu formele unei cesiuni simple şi avînd
efectele ei.
(1) Girul trebuie să fie simplu şi necondiţionat. Orice condiţie inserată în textul girului se consideră nescrisă.
(2) Girul poate fi făcut în folosul trăgătorului sau al oricărei alte persoane obligate. Aceste persoane pot, la rîndul lor, să gireze din nou cecul.
(3) Girul parţial şi girul semnat de tras sînt nule.
(4) Girul se scrie pe cec (verso) sau pe alonjă (foaia alipită la cec). Girul trebuie să fie semnat
de girant.
(1) Girul poate să nu desemneze persoana în a cărei favoare este dat şi poate să conţină pe cec
(verso) sau pe alonjă doar datele şi semnătura girantului (gir în alb). (2) Girul la purtător se consideră gir în alb.
Dacă girul cuprinde menţiunea “pentru încasare”, “ca împuternicit” sau orice altă menţiune care implică o însărcinare de încasare a cecului, deţinătorul poate să exercite toate drepturile ce decurg din cec, dar să-l gireze poate numai la ordinul girantului (girul prin procură). Persoanele responsabile de plata cecului pot opune în acest caz deţinătorului doar excepţiile care ar fi opozabile girantului.
Girul efectuat după protest sau după orice act similar, sau după expirarea termenului de prezentare a cecului are efectele unei cesiuni simple. Pînă la proba contrară, girul nedatat se consideră efectuat pînă la data protestului ori a oricărui act similar sau pînă la data expirării termenului de prezentare a cecului.
Dacă cecul a ieşit din posesiunea unei persoane, noul lui deţinător este obligat să-l întoarcă doar dacă l-a primit prin rea-voinţă sau din culpă gravă.
(1) Plata cecului, parţial sau integral, poate fi garantată prin aval (garanţie), dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cecului (avalist).
(2) Avalul se dă pe cec (verso) sau pe alonjă. El se exprimă prin menţiunile “de considerat ca aval”, “ca avalist pentru...” sau prin orice alt echivalent. Avalistul indică suma avalului, numele, domiciliul (sediul) şi persoana pentru care se obligă şi semnează avalul. Dacă nu se indică persoana pentru care este dat avalul, acesta se consideră dat pentru trăgător.
(3) Avalistul este răspunzător ca şi toate persoanele obligate prin cec. Obligaţia avalistului este
valabilă şi în cazul în care obligaţia pe care a garantat-o este nulă din orice motiv.
(4) Cînd plăteşte cecul, avalistul dobîndeşte drepturile care decurg din cec faţă de cel pentru care a garantat, precum şi faţă de cei care, conform cecului, sînt obligaţi faţă de persoana în a cărei favoare este avalizat cecul.
(1) Cecul este plătibil la vedere. Orice indicaţie contrară se consideră nescrisă. Cecul prezentat pentru plată înainte de data emiterii indicată în cec se plăteşte la prezentare.
(2) Termenul de prezentare a cecului pentru efectuarea plăţii este de 8 zile. Termenul începe să curgă din momentul emiterii cecului.
(1) Revocarea cecului este valabilă doar după expirarea termenului de prezentare pentru plată. (2) Dacă cecul nu este revocat, trasul poate efectua plata şi după expirarea termenului de
prezentare pentru plată.
(3) Moartea sau pierderea capacităţii de exerciţiu a trăgătorului, survenită în interiorul termenului de prezentare pentru plată, nu afectează valabilitatea cecului.
(1) Trasul poate cere exemplarul cecului la efectuarea plăţii către titularul lui şi solicita de la acesta confirmarea scrisă a primirii sumei plătite.
(2) Plăţile parţiale nu pot fi refuzate. În cazul plăţilor parţiale, trasul poate cere de la deţinătorul cecului confirmarea scrisă a efectuării plăţii parţiale.
(1) Titularul cecului poate exercita dreptul de acţiune împotriva trăgătorului, girantului şi celorlalţi obligaţi dacă cecul prezentat în termen legal nu este plătit şi refuzul de plată este probat:
a) prin formularea unui act autentic (protest);
b) printr-o declaraţie a trasului, care indică data declaraţiei şi data prezentării cecului pentru plată.
(2) Protestul sau orice alt act similar trebuie să fie întocmit înainte de expirarea termenului de prezentare a cecului pentru plată. Dacă cecul este prezentat în ultima zi a termenului, protestul sau orice alt act similar poate fi întocmit în a două zi lucrătoare.
(1) Titularul cecului trebuie să notifice girantul şi trăgătorul cecului despre refuzul de plată în decursul a 4 zile lucrătoare care urmează după ziua întocmirii protestului sau a altui act echivalent, iar în cazul menţiunii în cec “circulaţie fără întîrziere”, în ziua care urmează după ziua prezentării cecului.
(2) Fiecare girant notifică, în termen de 2 zile lucrătoare, girantul precedent (de la care a primit
cecul), iar în cazul în care obligaţia girantului precedent este asigurată prin aval, îl înştiinţează şi pe avalizatorul respectiv despre notificarea primită, indicînd numele sau denumirea şi adresa celor care au semnat avizele precedente, pînă cînd informaţia despre neplată este trimisă trăgătorului.
(3) Netrimiterea avizelor menţionate nu lipseşte persoana de dreptul ei care rezultă din cec. Această persoană poartă însă răspundere pentru prejudiciul care ar putea fi cauzat prin neexecutarea obligaţiei de notificare (dar nu mai mult de valoarea cecului).
(1) Titularul cecului, girantul sau avalizatorul au dreptul, prin inserarea în cec a menţiunii “circulaţie fără întîrziere”, “fără protest” sau a unei alte menţiuni similare, semnate de ei, să elibereze deţinătorii următori ai cecului de obligaţia întocmirii protestului sau oricărui alt act similar necesar realizării dreptului de regres. Dacă este inserată de trăgător, menţiunea respectivă este aplicabilă tuturor persoanelor care au semnat cecul, iar dacă este inserată de andosant sau avalizator, menţiunea este aplicabilă doar celor care au semnat-o.
(2) Menţiunea prevăzută la alin.(1) nu eliberează deţinătorii cecului de obligaţia de notificare. (3) Dacă, în pofida menţiunii, deţinătorul cecului întocmeşte un protest sau un alt act similar,
el suportă cheltuielile aferente.
(1) Toate persoanele obligate conform cecului sînt debitori solidari faţă de deţinătorul cecului şi faţă de orice persoană care a aplicat pe cec indicaţia de achitare a cecului, semnată de plătitor. Acţiunea iniţiată împotriva unei din persoanele obligate conform cecului nu constituie obstacol pentru iniţierea acţiunii contra celorlalţi debitori solidari.
(2) Titularul cecului poate cere persoanei împotriva căreia este intentată acţiunea judiciară
achitarea:
a) valorii neplătite a cecului;
b) dobînzii de 6% pentru perioada de neplată;
c) cheltuielilor de întocmire a protestului sau a unui alt act similar, de expediere a notificărilor,
altor cheltuieli aferente acţiunii judiciare.
(3) Persoana care a plătit cecul poate solicita celorlalţi debitori achitarea:
a) sumei pe care a plătit-o în contul cecului;
b) dobînzii de 6% pentru perioada ce s-a scurs din momentul efectuării plăţii;
c) cheltuielilor aferente plăţii cecului.
(4) Orice persoană faţă de care este intentată o acţiune de regres conform prevederilor alin.(1)–(3) poate pune plata cecului în funcţie de primirea, de la persoana care a adresat acţiunea de regres, a cecului cu protestul sau cu orice alt act similar (dacă este cazul) şi a confirmării
scrise că a primit plata în contul cecului. Orice girant care a plătit cecul poate radia din cec girul
său şi girurile ulterioare.
(5) Faţă de acţiunile judiciare intentate în vederea primirii sumelor indicate la alin.(2) şi (3) se aplică termenul de prescripţie de 6 luni. Întreruperea curgerii termenului de prescripţie se aplică doar faţă de persoana în a cărei privinţă există temeiuri pentru aceasta.
(1) Dacă prezentarea cecului pentru plată, întocmirea protestului sau a unui alt act similar în termenele prescrise sînt împiedicate de un eveniment de forţă majoră, termenele menţionate se prelungesc pe durata acţiunii acestui eveniment, cu condiţia notificării de către deţinătorul
cecului a girantului său despre survenirea evenimentului de forţă majoră şi cu condiţia menţiunii,
scrise pe formularul cecului, despre executarea acestei notificări.
(2) În cazul survenirii evenimentului de forţă majoră, asupra executării obligaţiei de notificare a persoanelor participante la decontări prin cec se aplică prevederile art.1275.
(3) Dacă durata acţiunii evenimentului de forţă majoră depăşeşte 15 zile de la scadenţă, dreptul de regres poate fi exercitat fără prezentarea cecului sau fără condiţia întocmirii protestului sau oricărui act similar.
(1) Cambia (trata) este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzînd ordinul necondiţionat dat de trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau la scadenţă o sumă anumită prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul acestei persoane.
(2) Biletul la ordin este un titlu de credit, întocmit conform prevederilor legii, prin care trăgătorul se obligă să plătească imediat sau la scadenţă o sumă anumită prezentatorului titlului sau persoanei indicate în titlu, sau la ordinul acestei persoane.
(3) Cambia şi biletul la ordin sînt independente de actele juridice care stau la baza creanţelor plătite prin ele.
(4) Efectuarea plăţilor prin cambie şi prin bilet la ordin sînt reglementate de prezentul cod, de
Legea cambiei şi de alte acte normative, precum şi de uzanţele bancare.
(1) Acreditivul documentar este un aranjament, oricum ar fi denumit sau descris, prin care o bancă (banca emitentă), acţionînd la cererea clientului său (ordonatorului) şi conform
instrucţiunilor acestuia sau în nume propriu, efectuează o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi plăteşte cambii trase de către beneficiar, sau autorizează o altă bancă să efectueze o astfel de plată ori să accepte şi să plătească asemenea cambii.
(2) Acreditivul documentar este un contract separat de actul juridic care stă la baza lui. În
operaţiunile pe bază de acreditiv, toate părţile implicate operează cu documente şi nu cu bunuri, servicii sau alte prestaţii la care documentele pot să se refere.
(3) Efectuarea plăţilor prin acreditiv documentar este reglementată de prezentul cod, de alte acte normative, precum şi de uzanţele bancare.
(1) Acreditivul trebuie să indice clar dacă este revocabil. În caz contrar, acreditivul este considerat irevocabil.
(2) Acreditivul irevocabil reprezintă un angajament ferm al băncii emitente, cu condiţia ca
documentele stipulate să fie prezentate băncii desemnate sau băncii emitente şi să fie în conformitate cu termenele şi condiţiile acreditivului. Acreditivul irevocabil poate fi modificat sau anulat fără acordul băncii emitente, a băncii confirmatoare, dacă există, şi a beneficiarului numai în cazurile prevăzute de prezentul cod.
(3) Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă în orice moment fără o avizare prealabilă a beneficiarului, cu condiţia compensării cheltuielilor băncii prin care a fost făcut utilizabil acreditivul, pentru orice plată, acceptare sau recepţionare a documentelor (în
cazul acreditivelor cu plată la termen) dacă aceste acţiuni sînt conforme condiţiilor acreditivului şi au fost efectuate înainte de primirea avizului de modificare sau de anulare a acestuia.
(1) Acreditivul trebuie să indice clar dacă este utilizabil prin plată la vedere, prin plată amînată sau prin acceptare.
(2) În afară de cazul în care acreditivul stipulează că este utilizabil numai de banca emitentă, el trebuie să desemneze banca autorizată să plătească sau să-şi asume un angajament de plată
amînat sau de acceptare a cambiilor (banca desemnată). În afară de cazul cînd banca desemnată
este confirmatoare, desemnarea de către banca emitentă nu constituie nici un angajament pentru banca desemnată.
(3) Prezentarea documentelor trebuie făcută băncii emitente sau băncii confirmatoare, dacă există, sau oricărei alte bănci desemnate.
(1) Confirmarea unui acreditiv irevocabil de către o altă bancă (banca confirmatoare) pe baza autorizării sau la cererea băncii emitente constituie un angajament ferm al băncii confirmatoare, adăugat la cel al băncii emitente, cu condiţia ca documentele stipulate să fie prezentate băncii confirmatoare sau unei alte bănci desemnate, să fie conforme cu termenele şi condiţiile acreditivului.
(2) Dacă o altă bancă este autorizată sau solicitată de banca emitentă să adauge confirmarea ei,
dar nu este pregătită să facă acest lucru, ea trebuie să informeze neîntîrziat banca emitentă. (3) Banca avizatoare nu este obligată să adauge confirmarea sa la avizarea acreditivului
beneficiarului dacă banca emitentă nu specifică altfel în autorizaţia sau în cererea de a adăuga confirmarea.
(4) Banca confirmatoare poate alege să avizeze o modificare către beneficiar, fără a-şi extinde
confirmarea asupra acreditivului modificat, cu condiţia informării neîntîrziate a băncii emitente şi a beneficiarului.
(1) Acreditivul poate fi transferat doar dacă este desemnat de banca emitentă în mod expres ca transferabil. Faptul că în acreditiv nu se precizează caracterul transferabil nu afectează dreptul beneficiarului de a cesiona orice sumă la care este sau ar fi îndreptăţit în baza acreditivului, în conformitate cu prevederile legii aplicabile.
(2) În virtutea acreditivului transferabil, beneficiarul (primul beneficiar) poate cere băncii
desemnate să-şi asume un angajament de plată amînată sau să accepte, sau, în cazul unei negocieri libere, să facă acreditivul utilizabil în totalitate ori parţial (banca transferatoare) pentru unul ori mai mulţi beneficiari (beneficiari secundari).
(3) Banca transferatoare nu are nici o obligaţie să efectueze transferul decît în limita şi în
modul expres în care o astfel de bancă a consimţit.
(4) Dacă acreditivul nu prevede altfel, acreditivul transferabil poate fi transferat doar o singură dată.
(1) Incasoul documentar este un aranjament prin care o bancă (banca remitentă) se obligă să manipuleze, conform instrucţiunilor date de clientul (emitentul) său, documente financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente similare utilizate pentru a obţine efectuarea plăţii), însoţite de documente comerciale (facturi, documente de transport, titluri de valoare, alte documente similare care nu sînt documente financiare), pentru a obţine, inclusiv prin intermediul unei alte bănci (bancă însărcinată cu încasarea), plata sau acceptarea cambiilor emise ori pentru a elibera documente contra plăţii sau contra acceptării cambiilor emise.
(2) Instrucţiunile de incaso trebuie să conţină informaţii cu privire la:
a) emitent şi tras (numele sau denumirea, adresa, telex, telefon, fax);
b) banca de la care s-a primit incasoul şi banca prezentatoare (codul SWIFT, suplimentar la informaţiile cerute despre emitent şi tras);
c) suma şi valuta incasoului;
d) lista documentelor anexate şi numărul de exemplare pentru fiecare document;
e) termenele şi condiţiile referitoare la modalitatea de obţinere a efectuării plăţii şi acceptării;
f) spezele care trebuie suportate;
g) dobînda, dacă este cazul, cu indicarea ratei, duratei şi perioadei de calcul a ei;
h) metoda de plată şi forma avizului de plată;
i) instrucţiunile în caz de neplată, de neacceptare sau de neconfirmare cu alte instrucţiuni. (3) Incasoul documentar este un contract separat de tranzacţia care stă la baza lui.
(4) Efectuarea plăţilor prin incaso documentar este reglementată de prezentul cod, de alte acte
normative şi de uzanţele bancare.
(1) Băncile nu sînt obligate să dea curs unui incaso documentar sau oricărei instrucţiuni pentru incaso sau instrucţiuni ulterioare aferente unui incaso documentar. Dacă o bancă a hotărît, pentru orice motiv, să nu dea curs unui incaso documentar sau oricărei instrucţiuni referitoare la incaso, trebuie să avizeze fără întîrziere partea de la care a primit incasoul sau instrucţiunile respective.
(2) Documentele trimise la incaso trebuie să fie însoţite de instrucţiuni de încasare, iar băncile
nu sînt autorizate să acţioneze decît în conformitate cu aceste instrucţiuni şi cu prevederile
prezentului cod. Băncile nu examinează documentele pentru a obţine instrucţiuni.
(3) În afara obligaţiei de a controla conformitatea documentelor primite cu enumerarea din instrucţiunile de incaso şi de a aviza fără întîrziere emitentul în cazul lipsei documentelor sau a prezentării unor alte documente decît cele enumerate, băncile nu au nici o obligaţie ulterioară în această privinţă. Banca prezentatoare trebuie să verifice dacă forma de acceptare a cambiei este completă şi corectă, nefiind însă responsabilă de autenticitatea semnăturilor sau de dreptul la semnătură al celor care acceptă cambia.
(4) Băncile nu îşi asumă nici o obligaţie ori responsabilitate pentru autenticitatea documentelor primite.
(5) Banca însărcinată cu executarea unui incaso documentar trebuie să avizeze soarta acestuia în conformitate cu instrucţiunile băncii remitente.
(1) Banca însărcinată cu încasarea sumei plătite prezintă (pune la dispoziţie conform instrucţiunilor emitentului) documentele către persoana căreia trebuie să i se facă prezentarea (trasul) în forma în care aceste documente sînt primite, exceptînd cazul în care băncile sînt autorizate să aplice timbrele şi ştampilele necesare, să facă orice andosări necesare sau să aplice toate elementele de identificare ori simboluri obişnuite, cerute de operaţiunile de incaso.
(2) Sumele care trebuie plătite sînt puse fără întîrziere la dispoziţia emitentului. Dacă nu s-a
stabilit altfel, banca însărcinată cu încasarea efectuează plata sumelor datorate doar către banca remitentă, chiar în cazul refuzului prevăzut la art.1286 alin.(1).
(3) Efectuarea plăţilor parţiale este permisă în cadrul unui incaso documentar numai dacă se
specifică astfel în instrucţiunile de incaso, iar documentele sînt eliberate doar după efectuarea integrală a plăţii dacă instrucţiunile de incaso nu prevăd altfel. În cazul plăţilor parţiale efectuate conform prezentului alineat, banca prezentatoare nu este responsabilă pentru consecinţele apărute din cauza eliberării tardive a documentelor. Plăţile parţiale se efectuează conform cerinţelor alin.(1).
(1) Dobînzile sînt plătite doar dacă faptul este stipulat în instrucţiunile de incaso. Dacă plata dobînzilor, spezelor şi comisioanelor este evitată de către tras, acestea cad în povara emitentului. În cazurile cînd, conform instrucţiunilor de incaso şi prezentului cod, plata comisioanelor, spezelor şi altor cheltuieli trebuie suportată de emitent, banca însărcinată cu încasarea are dreptul să-şi recupereze valoarea acestora de la banca de la care a primit instrucţiunile de incaso, iar banca remitentă are dreptul să recupereze de la emitent orice sumă astfel plătită, indiferent de soarta incasoului. Băncile participante la executarea instrucţiunilor de incaso pot solicita plata în avans a comisioanelor, spezelor şi altor cheltuieli şi, în funcţie de primirea avansului, îşi rezervă dreptul de a da sau nu curs instrucţiunilor primite.
(2) Dacă trasul refuză să plătească dobînzile prevăzute, banca prezentatoare poate să elibereze
fără perceperea dobînzii documentele contra plată sau acceptare a cambiilor emise sau în alte condiţii, în afară de cazul cînd instrucţiunile de incaso precizează clar că plata dobînzii nu poate
fi evitată. Banca prezentatoare nu poartă nici o responsabilitate pentru consecinţele refuzului de a
plăti dobînda şi este obligată să avizeze fără întîrziere banca remitentă despre refuz, în modul prevăzut la art.1286.
(3) În cazul în care instrucţiunile de incaso prevăd plata spezelor pentru incaso şi a
comisioanelor de către tras şi acesta refuză să le plătească, se aplică mutatis mutandis prevederile art.1286 alin.(5).
(1) Cardul bancar este un instrument de plată emis de o bancă (emitent) care permite titularului cardului să retragă bani în numerar, să efectueze transfer de sume băneşti în limitele disponibilului din contul său în banca emitentă ori din contul liniei de credit acordată de aceasta.
(2) Titularul cardului bancar poate efectua plăţi pentru bunurile şi serviciile prestate de
întreprinderile comerciale care acceptă să fie plătite prin card. Întreprinderea comercială îşi restituie banii pentru prestaţiile efectuate titularului cardului prin cesiunea către emitent a creanţelor faţă de titularul cardului.
[Art.1289 al.(2) modificat prin LP43 din 27.03.14, MO99-102/25.04.14 art.247]
(3) Efectuarea plăţilor prin card bancar sînt reglementate de prevederile prezentului cod, în special de reglementările privind ordinul de plată, contul curent bancar, creditul în cont curent, de alte acte normative şi de uzanţele bancare.
(1) Prin contract de factoring, o parte, care este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi, care este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din contracte de vînzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin 2 din următoarele obligaţii:
a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţelor;
d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele preluate (delcredere). (2) Contractul de factoring se încheie în scris.
(3) Cesiunea creanţelor trebuie să fie notificată debitorilor.
(4) Părţile sînt obligate să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile creanţelor care fac obiectul contractului, precum şi elementele pentru determinarea sumei de plată.
(5) Faţă de contractul de factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de creanţă în măsura în care dispoziţiile prezentului capitol nu prevăd sau din esenţa factoringului nu reiese altfel.
Ambele părţi se obligă să-şi ofere informaţiile necesare, pentru ca derularea contractului să se efectueze cu respectarea intereselor fiecărei părţi.
(1) Contractul poate prevedea transferul tuturor drepturilor aderentului sau numai al unora dintre ele, ce derivă din contractele cu debitorii.
(2) Contractul poate prevedea cesiunea creanţelor existente sau viitoare, condiţionate, determinate la momentul încheierii contractului sau determinabile cel tîrziu în momentul apariţiei lor.
(3) Clauza contractului în a cărei virtute sînt cesionate creanţe viitoare va opera transferul acestora către factor la momentul apariţiei lor fără a fi nevoie de un nou act de transfer.
Cesiunea creanţei aderentului către factor poate fi realizată chiar dacă între aderent şi debitor
există o convenţie ce interzice o astfel de cesiune. Această prevedere nu aduce atingere răspunderii aderentului faţă de debitor pentru prejudiciile rezultate din cesiunea efectuată contrar prevederilor contractului.
(1) Aderentul răspunde pentru existenţa creanţelor, precum şi pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de debitor.
(2) Aderentul răspunde pentru capacitatea de plată a debitorului, dacă riscul nu a fost preluat de factor conform art.1290 alin.(1) lit.d).
(1) Contractul este nul dacă nu prevede în mod expres suma care urmează să fie plătită factorului. Suma se calculează în funcţie de circumstanţe, punîndu-se accentul mai ales pe eventuala taxă delcredere şi, suplimentar, pe procentul care reprezintă reţinerile totale din creanţele cesionate.
(2) În măsura în care factorul cere o parte din suma creanţei ca garanţie pentru acoperirea riscurilor legate de derularea contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod expres conţinutul şi mărimea sumei. Garanţia nu poate depăşi 20% din suma creanţei.
Drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor trec asupra factorului o dată cu încheierea transferului creanţei asupra factorului, în măsura în care faptul acesta este prevăzut în contractul de factoring.
(1) Debitorul poate opune factorului toate obiecţiile şi excepţiile pe care le are faţă de aderent. (2) Debitorul poate cere factorului compensarea creanţei sale faţă de aderent dacă această
creanţă era scadentă la momentul transferului creanţei către factor.
(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) şi (2), aderentul răspunde faţă de factor pentru pierderi. Pentru prejudicii suplimentare, aderentul este obligat la plata despăgubirilor numai dacă acestea au fost provocate cu vinovăţie.
Dacă debitorul a plătit factorului, iar acesta a plătit aderentului, debitorul va avea dreptul să ceară repararea prejudiciului numai faţă de aderent în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile conform clauzelor contractuale, dar nu şi faţă de factor, cu excepţia cazurilor în care acesta din urmă a plătit aderentului, deşi ştia că el nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform condiţiilor contractuale.
(1) Contractul de factoring poate prevedea obligaţia şi dreptul părţilor de a informa debitorul despre transferul creanţei, precum şi modalităţile prin care trebuie informat.
(2) Dacă debitorul nu a fost înştiinţat despre transferul creanţei şi despre felul creanţei,
factorului i se poate opune plata debitorului către aderent. În acest caz, aderentul este obligat să predea de îndată factorului suma obţinută. Dispoziţiile prezentului alineat se aplică în modul corespunzător şi transferurilor multiple ale aceleiaşi creanţe.
(3) Plata debitorului către factor are efect de exonerare, indiferent de îndeplinirea obligaţiei de
înştiinţare, cu excepţia situaţiei în care acesta a cunoscut lipsa de valabilitate a transferului.
Dacă factorul cedează, la rîndul său, creanţele preluate de la aderent, prevederile prezentului capitol se aplică în modul corespunzător, ultimul cesionar fiind considerat factor.
Prin contract de asigurare, asiguratul se obligă să plătească asigurătorului prima de asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau unui terţ (beneficiarului asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele şi în termenele convenite.
Asigurarea se împarte în asigurare de persoane şi asigurare de daune.
(1) În cazul asigurării de persoane se asigură viaţa şi sănătatea (inclusiv integritatea psihică) a asiguratului.
(2) Asigurarea de persoane este individuală sau colectivă.
(1) Asigurarea contra daune garantează asiguratul contra consecinţelor unui eveniment care poate aduce atingere patrimoniului său.
(2) Asigurarea contra daune cuprinde asigurarea bunurilor şi asigurarea de răspundere civilă.
(1) Prin încheierea contractului de reasigurare:
a) reasigurătorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării;
b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora
reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării.
(2) Contractul de reasigurare produce efecte doar între asigurător şi reasigurător.
Persoanele din Republica Moldova încheie contracte de asigurare cu societăţi înregistrate în Republica Moldova, cu excepţia cazurilor în care asigurările solicitate nu se practică pe piaţa internă.
(1) Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert la care sînt expuse viaţa, sănătatea sau patrimoniul unei persoane.
(2) Este interzisă asigurarea:
a) intereselor ilicite;
b) prejudiciului suferit prin participarea la loterii, jocuri şi pariuri;
c) eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor.
(3) Cazul asigurat este evenimentul pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut asigurarea şi la producerea căruia apare obligaţia asigurătorului să plătească suma asigurată ori despăgubirea.
Forma şi clauzele obligatorii
(1) Pentru încheierea contractului de asigurare, asiguratul prezintă asigurătorului propunere (cerere) scrisă, în care indică interesul propriu şi cel al beneficiarului asigurării sau declară verbal că doreşte să încheie contract de asigurare.
(2) Contractul de asigurare poate fi încheiat în favoarea mai multor beneficiari.
(3) Contractul de asigurare se încheie în scris. (4) În contractul de asigurare se va indica:
a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
b) obiectul asigurării: bun, persoană şi răspundere civilă;
c) riscurile ce se asigură;
d) începutul şi durata asigurării;
e) sumele asigurate;
f) primele de asigurare, locul şi termenele de plată;
g) alte date, conform legii sau contractului.
(5) Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă.
(6) Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă şi din trimiterea unui document de
asigurare, precum poliţă de asigurare (certificat), din cererea de plată a primei ori din înscrisul prin care se constată efectuarea acestei plăţi sau din orice înscris din care reiese faptul încheierii contractului.
(1) Asigurătorul este obligat să remită asiguratului un exemplar, semnat de el, al poliţei de asigurare.
(2) În poliţa de asigurare se va indica:
a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
b) obiectul asigurării: bun, persoană şi răspundere civilă;
c) riscurile ce se asigură;
d) începutul şi durata asigurării;
e) suma asigurată;
f) prima de asigurare, locul şi termenele de plată;
g) alte date, conform legii sau acordului dintre părţi.
(1) Asigurătorul este ţinut să remită, împreună cu poliţa de asigurare, copiile de pe propunerile scrise depuse de asigurat sau în numele lui.
(2) În caz de divergenţă între poliţa de asigurare şi propuneri, ultimele au prioritate, cu excepţia cazului cînd asigurătorul, într-un document separat, indică asiguratului elementele asupra cărora există divergenţe.
(1) Persoanele pot să-şi asigure bunurile pe principii mutuale, prin asociere, în baza liberului consimţămînt, în societăţi de asigurări mutuale.
(2) Certificatul de participare la o societate de asigurări mutuale poate stabili drepturile şi
obligaţiile membrilor prin referinţă la actul de constituire al societăţii.
(3) Fiecare membru are dreptul să obţină o copie de pe actul de constituire al societăţii.
Dacă o poliţă de asigurare este emisă nominativă, la purtător ori la ordin, asigurătorul poate opune posesorului poliţei toate excepţiile opozabile asiguratului iniţial. Excepţiile nu pot fi opuse dacă posesorul poliţei îl informează pe asigurător despre cesiunea drepturilor care rezultă din asigurare, iar asigurătorul nu-i comunică de îndată excepţiile existente.
asigurare
(1) Asigurarea începe din momentul achitării primei de asigurare sau a primei tranşe a acesteia şi încetează la ora 24 a ultimei zile din termenul convenit pentru asigurare dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dacă valabilitatea contractului de asigurare se extinde asupra perioadei anterioare achitării primei de asigurare, o astfel de asigurare este valabilă cu condiţia neproducerii cazului la momentul încheierii asigurării.
(3) În cazul în care contractul de asigurare se încheie pentru o perioadă de peste 5 ani, părţile pot rezilia contractul la încheierea celui de-al cincilea an sau a fiecăruia dintre anii următori, respectînd un termen de preaviz de 3 luni.
(4) În cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părţi sînt îndreptăţite să rezilieze contractul, respectînd un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni.
(5) Acordul prin care contractul de asigurare se consideră prelungit în mod tacit pe o perioadă
mai mare de un an se consideră nul.
(6) Perioada de asigurare este intervalul de timp de cel mult un an sau mai puţin dacă primele de asigurare sînt calculate corespunzător.
Dacă asigurătorul, în baza unei clauze contractuale privind actualizarea primei de asigurare, măreşte cuantumul acesteia, asiguratul poate rezilia contractul, cu respectarea termenului de preaviz de o lună. Majorările neînsemnate nu îndreptăţesc la reziliere.
(1) Asigurătorul este obligat:
a) să aducă la cunoştinţa asiguratului, într-o formă adecvată, condiţiile asigurării;
b) să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al beneficiarului asigurării de a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de asigurare;
c) să compenseze asiguratului cheltuielile aferente evitării producerii cazului asigurat sau
limitării oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire;
d) să păstreze confidenţa informaţiei despre asigurat şi a persoanelor asigurate, de care a luat cunoştinţă în procesul asigurării.
(2) Legea şi contractul de asigurare pot prevedea şi alte obligaţii pentru asigurător.
(1) Asiguratul este obligat:
a) să informeze asigurătorul, la încheierea contractului, despre toate circumstanţele esenţiale referitoare la mărimea riscului ce se asigură;
b) să informeze asigurătorul despre alte contracte de asigurare încheiate la obiectul respectiv;
c) să plătească la timp primele de asigurare;
d) să întreprindă acţiuni dependente de el pentru a evita producerea cazului asigurat sau pentru a limita pagubele cauzate de producerea lui;
e) să informeze asigurătorul de producerea evenimentului asigurat îndată ce a aflat despre
aceasta.
(2) Legea şi contractul de asigurare pot prevedea şi alte obligaţii pentru asigurat.
(1) La încheierea contractului de asigurare, asiguratul este obligat să indice asigurătorului
toate împrejurările cunoscute de el care ar avea importanţă asupra preluării riscului asigurat. Se consideră a avea importanţă acele împrejurări periculoase care ar influenţa decizia asigurătorului de a încheia contractul ori de a încheia contractul în condiţiile convenite.
(2) O împrejurare asupra căreia asigurătorul a formulat în mod expres şi în scris întrebări se
consideră a fi, în caz de dubiu, importantă.
(3) În cazul în care, contrar dispoziţiilor alin.(1) şi (2), s-a omis menţionarea unei împrejurări importante, asigurătorul poate rezilia contractul. De asemenea, el poate rezilia dacă menţionarea unei împrejurări importante este omisă deoarece asiguratul nu a luat cunoştinţă despre acea împrejurare din motive care îi sînt imputabile.
(4) Rezilierea este exclusă în cazul în care asigurătorul cunoştea împrejurarea nemenţionată
sau dacă menţionarea este omisă fără vina asiguratului.
Rezilierea contractului datorită unor inexactităţi
(1) Asigurătorul poate rezilia contractul şi atunci cînd în privinţa unei împrejurări importante s-a făcut o menţiune inexactă.
(2) Rezilierea este exclusă în cazul în care inexactitatea era cunoscută asigurătorului sau
menţiunea este făcută inexact fără vina asiguratului. Asigurătorul poate rezilia doar în decurs de o lună din momentul cînd a luat cunoştinţă despre inexactitate.
(1) Asigurătorul poate rezilia contractul din proprie iniţiativă în decursul unei luni din momentul în care a luat cunoştinţă de împrejurările ce îi dau dreptul la rezilierea contractului.
(2) Rezilierea se face prin declaraţie scrisă faţă de asigurat.
Dacă asigurătorul reziliază contractul după ce s-a produs cazul asigurat, obligaţia sa de a
presta rămîne valabilă în măsura în care împrejurarea în raport cu care obligaţia de menţionare este încălcată nu a avut nici o influenţă asupra producerii cazului asigurat sau asupra întinderii prestaţiei datorate de asigurător.
Neexecutarea obligaţiei formale care agravează riscul suspendă garanţia acordată de asigurător asiguratului. Suspendarea încetează în cazul în care asigurătorul îşi dă consimţămîntul sau cînd asiguratul îşi respectă din nou obligaţiile sale.
(1) Asiguratul este obligat la plata primei de asigurare doar la eliberarea poliţei de asigurare. (2) Dacă interesul asigurat nu există la data începerii asigurării sau dacă un interes viitor nu
mai ajunge să se constituie, asiguratul este eliberat de obligaţia plăţii primei de asigurare. Dacă interesul asigurat se stinge, asiguratul datorează asigurătorului doar acea parte din primă ce corespunde duratei riscului. Asigurătorul poate cere o taxă corespunzătoare pentru cheltuielile şi operaţiunile făcute pentru încheierea contractului.
(1) În cazul în care una din tranşele primei de asigurare nu este plătită, dacă a fost convenită plata în tranşe a acesteia, asigurătorul poate stabili asiguratului, pe cheltuiala acestuia, un termen de plată de 2 săptămîni. Trebuie precizată, în acest caz, consecinţa juridică a neplăţii în
termen.
(2) Dacă, după expirarea termenului prevăzut la alin.(1), se produce cazul asigurat, iar în
momentul producerii asiguratul este în întîrziere cu plata primei sau a dobînzilor datorate, asigurătorul este eliberat de obligaţia sa.
tranşe a primei de asigurare
Dacă asiguratul se află în întîrziere cu plata unei tranşe a primei de asigurare, asigurătorul poate rezilia contractul cu respectarea unui termen de preaviz de o lună.
Asiguratul poate refuza plata primei de asigurare dacă se constată, după încheierea
contractului, că situaţia economică a asigurătorului a devenit atît de grea încît există temeri justificate de a considera că, la survenirea cazului asigurat, asigurătorul nu-şi va putea îndeplini obligaţiile contractuale.
(1) Asiguratul este obligat să informeze de îndată pe asigurător asupra împrejurărilor periculoase apărute sau despre care a luat cunoştinţă după încheierea contractului.
(2) Dacă împrejurarea periculoasă este provocată intenţionat de către asigurat sau dacă necunoaşterea împrejurărilor ce au existat deja la momentul încheierii contractului se datorează vinovăţiei acestuia, asigurătorul are dreptul să rezilieze contractul fără preaviz.
(1) Asiguratul este obligat să-l anunţe de îndată pe asigurător despre producerea cazului asigurat.
(2) După producerea cazului asigurat, asigurătorul poate cere asiguratului să-i ofere orice informaţie necesară pentru constatarea cazului asigurat ori pentru stabilirea întinderii prestaţiei sale.
(3) Asigurătorul nu poate invoca o convenţie prin care este eliberat de obligaţia sa dacă
asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare în modul corespunzător, decît în măsura în care, prin neexecutare, interesele asigurătorului sînt afectate în mod serios.
(1) Prestaţia asigurătorului este datorată din momentul încheierii activităţii de constatare a cazului asigurat şi a întinderii obligaţiei asigurătorului.
(2) Dacă cercetările durează mai mult de o lună, asiguratul este îndreptăţit să ceară un avans
corespunzător şi proporţional cu obligaţia probabilă de plată, cu condiţia că obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia şi mărimea ei nu trezesc îndoieli.
(3) Sînt nule înţelegerile prin care asigurătorul se eliberează de obligaţia plăţii eventualelor
dobînzi de întîrziere.
(1) Asigurătorul care a plătit despăgubirea de asigurare preia, în limitele acestei sume, dreptul la creanţă pe care asiguratul sau o altă persoană care a încasat despăgubirea de asigurare îl deţine în raport cu terţul responsabil de producerea pagubei dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dacă asiguratul renunţă la pretenţiile sale faţă de terţ sau la drepturile care constituie
temeiul acestor pretenţii, asigurătorul este scutit de plata acelei părţi din despăgubire pe care ar fi putut-o pretinde, în măsura existenţei temeiurilor, de la terţ.
Condiţiile şi reglementările cu privire la diferite forme şi tipuri de asigurare se stabilesc
conform prezentului cod şi altor acte normative.
(1) Tranzacţia este contractul prin care părţile previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătoreşti.
(2) Pentru încheierea tranzacţiei se cere capacitatea necesară de a dispune de obiectul tranzacţiei.
(3) Tranzacţia poate stipula o penalitate pentru cel care omite să o execute.
(1) Nu se poate face tranzacţie cu privire la capacitatea persoanei sau la alte chestiuni care interesează ordinea publică.
(2) Se poate încheia o tranzacţie asupra unei acţiuni civile ce derivă dintr-o infracţiune.
(1) Tranzacţia are între părţi autoritatea lucrului judecat.
(2) Tranzacţia poate fi executată silit în condiţiile Legii cu privire la mediere, în modul stabilit de Codul de executare.
[Art.1333 al.(2) în redacția LP211 din 29.07.16, MO338-341/30.09.16 art.698]
(1) Tranzacţia poate fi declarată nulă pentru temeiurile generale de nulitate a actelor juridice. (2) Eroarea de drept nu este un temei de nulitate a tranzacţiei.
(1) Tranzacţia care este fondată pe un titlu nul este lovită, de asemenea, de nulitate, cu excepţia cazului cînd părţile au acoperit în mod expres nulitatea.
(2) Tranzacţia fondată pe un înscris ulterior recunoscut fals este nulă.
Tranzacţia privind un proces început este nulă dacă părţile sau una din ele nu ştie că litigiul a fost terminat printr-o hotărîre judecătorească definitivă.
(1) Dacă părţile au încheiat o tranzacţie privind toate afacerile dintre ele, descoperirea ulterioară a unui document care le era necunoscut nu este un temei de nulitate a tranzacţiei, cu excepţia cazului cînd a fost ascuns de una din părţi sau, cu ştiinţa acesteia, de un terţ.
(2) Tranzacţia este nulă dacă are doar un obiect şi dacă documentele descoperite dovedesc că
una din părţi nu avea nici un drept.
Greşelile de calcul comise de una de părţi la încheierea tranzacţiei nu păgubesc pe nici una din părţi şi urmează a fi reparate.
Prin contract de societate civilă, două sau mai multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile.
Contractul de societate civilă trebuie să aibă un obiect licit, constituit în interesul comun al asociaţilor.
civilă
(1) Contractul de societate civilă poate fi încheiat în scris sau oral.
(2) În cazul în care se încheie în scris, contractul de societate civilă trebuie să conţină:
a) numele sau denumirea, adresa sau sediul participanţilor;
b) drepturile şi obligaţiile fiecărui participant;
c) constituirea şi funcţiile conducerii;
d) repartizarea cîştigului şi a pierderilor între participanţi;
e) procedura eliminării unor participanţi;
f) durata societăţii;
g) procedura dizolvării societăţii şi împărţirii patrimoniului ei.
(3) Contractul de societate civilă nu poate fi modificat, în lipsa unei clauze contrare, decît prin acordul comun al tuturor asociaţilor.
(1) Participanţii trebuie să verse contribuţiile convenite prin contract. În lipsa unor dispoziţii în acest sens, ei sînt obligaţi la plata unor contribuţii egale.
(2) Contribuţiile pot consta din bunuri, inclusiv din drepturi patrimoniale.
(3) Dacă prin contract nu s-a dispus altfel, contribuţiile devin proprietate comună a participanţilor. De patrimoniul social aparţine ceea ce s-a dobîndit în baza unui drept ce ţine de acel patrimoniu şi ceea ce s-a dobîndit ca despăgubire pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea unui obiect din el.
(4) Contribuţia unui participant nu poate fi majorată fără consimţămîntul acestuia.
(1) Pentru bunul dat în calitate de contribuţie asociatul răspunde conform regulilor privind răspunderea vînzătorului.
(2) Asociatul dator cu o sumă de bani pe care nu a depus-o este în întîrziere de drept, urmînd să plătească dobînda stabilită la art.619 fără a fi scutit şi de repararea prejudiciilor dacă s-ar cuveni. Această regulă se aplică şi în privinţa sumelor preluate pentru scopuri personale din casa societăţii, a căror dobîndă se calculează din ziua preluării.
(3) În cazul în care dreptul de folosinţă asupra unui bun a fost transmis în calitate de
contribuţie şi acest drept se stinge anterior termenului pentru care a fost transmis, asociatul este obligat să compenseze în bani costul folosinţei de care s-a lipsit societatea.
(4) Asociaţii care s-au obligat să depună în comun prestaţii în muncă predau societăţii toate cîştigurile obţinute prin prestaţiile care fac obiectul societăţii.
(5) La lichidarea societăţii, fiecare asociat are dreptul prioritar faţă de alţi asociaţi de a primi
bunul pe care l-a dat în calitate de contribuţie.
(1) Cotele-părţi din patrimoniul social sau alte drepturi decurgînd din contract nu pot fi transmise terţilor fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi. Încuviinţarea poate fi respinsă doar din motiv temeinic.
(2) În cazul înstrăinării unei cote-părţi din patrimoniul social, ceilalţi asociaţi au dreptul de
preemţiune.
(1) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, asociaţii gestionează împreună actele societăţii civile şi reprezintă împreună societatea în exterior. Dacă este exclus din conducerea societăţii, asociatul poate cere oricînd informaţii celor care exercită conducerea.
(2) Fiecare asociat are dreptul să participe la emiterea deciziilor comune. Orice clauză contrară
este nulă.
(3) Dacă, prin contract, conducerea societăţii civile este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi, fiecare are dreptul să acţioneze de unul singur. Orice alt asociat poate însă obiecta la încheierea actului juridic în numele societăţii. În acest caz, se consideră că actul nu s-a încheiat în numele societăţii.
(4) În măsura în care unui asociat îi revine, în baza contractului, funcţia de a conduce
societatea civilă, acesta este împuternicit, dacă altfel nu este stipulat, şi cu reprezentarea faţă de terţ a celorlalţi asociaţi.
(5) Funcţia acordată prin contract unuia dintre asociaţi poate fi retrasă doar prin decizie unanimă în cazul neexecutării obligaţiilor sale. Asociatul poate renunţa să participe la administrarea societăţii. Totodată, el poate cere oricînd lămuriri conducerii.
(6) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, drepturile şi obligaţiile participantului la societatea
civilă care are împuterniciri de administrare şi reprezentare se determină în conformitate cu normele privind contractul de mandat.
(1) Dacă în contract nu este prevăzut altfel, asociaţii participă la venituri şi suportă pierderile proporţional cotelor-părţi ce le revin din patrimoniul social.
(2) Clauza care atribuie unui asociat toate veniturile obţinute de societate sau îl eliberează de toate pierderile, care exclude un asociat de la împărţirea venitului sau pune în sarcina acestuia toate pierderile este nulă.
(3) Fiecare asociat are dreptul de a cere oricărui alt asociat să urmărească scopul societăţii
civile cu diligenţa necesară în raporturi de acest fel.
(1) Dacă este creditorul unei sume exigibile al unei persoane care este debitor cu o sumă exigibilă şi faţă de societate, asociatul este obligat ca ceea ce primeşte de la un astfel de debitor
să repartizeze atît în creditul societăţii, cît şi în al său propriu, proporţional ambelor creanţe, chiar şi în cazul în care chitanţa specifică faptul că primirea s-a făcut numai pe seama creditului său particular.
(2) În cazul în care chitanţa specifică faptul că primirea s-a făcut numai în contul creditului societăţii, se va urma această specificare.
Drepturile şi pretenţiile asociatului, care decurg din raporturile contractuale, faţă de ceilalţi asociaţi nu sînt transmisibile.
Asociatul rămîne răspunzător faţă de societate pentru prejudiciul cauzat din vina sa. Acest prejudiciu nu poate fi compensat cu foloasele aduse societăţii prin prestaţiile asociatului în alte afaceri.
Participanţilor la societatea civilă le revine obligaţia de confidenţialitate.
Asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii civile în mod solidar. în raporturile interne,
întinderea răspunderii se stabileşte după cotele-părţi din patrimoniul social dacă în contract nu este prevăzut altfel.
(1) Dacă în contract nu este prevăzută o durată determinată a societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni. Rezilierea nu poate avea loc în momentul sau în împrejurările în care s-ar produce un prejudiciu societăţii civile.
(2) Dacă în contract este stabilit un termen, rezilierea înainte de termen este admisibilă doar
pentru un motiv întemeiat.
(3) Retragerea unui asociat are drept consecinţă dizolvarea societăţii. Contractul poate prevedea ca retragerea să nu ducă la dizolvarea societăţii, ci doar la eliminarea celui care a reziliat contractul. În acest caz, cota-parte în capitalul social a celui care a reziliat majorează corespunzător cotele asociaţilor rămaşi.
(4) Asociatul care a reziliat contractul are dreptul la valoarea în bani a cotei sale părţi. Pentru
aceasta se iau în considerare şi actele în curs de executare la momentul retragerii.
(5) Dacă, la momentul retragerii, valoarea patrimoniului societăţii civile este insuficientă
pentru acoperirea datoriilor comune, cel care se retrage este obligat să plătească celorlalţi asociaţi o sumă proporţională cotei sale părţi din patrimoniu pentru acoperirea deficitului.
(6) Clauza care limitează sau elimină dreptul de retragere este nulă.
(1) Temeiurile dizolvării societăţii civile sînt:
a) expirarea termenului pentru care a fost constituită;
b) decizia asociaţilor;
c) declanşarea procedurii lichidării judiciare asupra patrimoniului societăţii civile;
d) imposibilitatea urmăririi în continuare a scopului.
(2) Dacă contractul nu prevede altfel, sînt de asemenea temeiuri de dizolvare a societăţii civile:
a) moartea unuia dintre asociaţi;
b) declanşarea lichidării judiciare a patrimoniului unuia dintre asociaţi;
c) lipsirea unui asociat de capacitatea de exerciţiu;
d) rezilierea.
(1) O dată cu dizolvarea, societatea civilă trebuie lichidată. Actele în curs de executare trebuie finalizate. Se întocmeşte un inventar şi partenerii dezbat în privinţa patrimoniului.
(2) În cursul dezbaterii în privinţa patrimoniului, trebuie achitate datoriile societăţii civile.
Dacă patrimoniul nu ajunge, asociaţii au obligaţia de a acoperi deficitul proporţional cotelor-părţi ce le revin din patrimoniu. Eventualele excedente se împart între parteneri proporţional acestor cote-părţi.
Dacă un drept aparţine în comun mai multor persoane (copărtaşi), se aplică dispoziţiile prezentului capitol dacă legea nu prevede altfel.
Dacă nu s-a stabilit expres altfel, fiecărui copărtaş îi revine o cotă-parte egală.
(1) Fiecărui copărtaş i se cuvine o parte din fructe proporţional cotei sale.
(2) Fiecare copărtaş este în drept să folosească bunul comun astfel, încît să nu prejudicieze folosirea acestuia de ceilalţi copărtaşi.
(1) Copărtaşii dispun împreună asupra bunului comun.
(2) Fiecare copărtaş are dreptul să ia, fără încuviinţarea celorlalţi copărtaşi, măsurile necesare pentru conservarea bunului.
(1) Prin majoritate de voturi, se poate dispune asupra administrării şi folosinţei bunului comun în dependenţă de caracteristicile acestuia. Majoritatea de voturi se determină în funcţie de mărimea cotelor-părţi.
(2) Fiecare copărtaş poate cere, în măsura în care administrarea şi folosirea nu au fost stabilite
prin convenţie sau prin votul majorităţii, administrarea şi folosinţa bunului comun corespunzătoare unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor copărtaşilor.
(3) Dreptul unui copărtaş asupra unei fracţiuni din fructe corespunzînd cotei sale părţi nu poate
fi atins fără consimţămîntul lui.
Dacă modul de administrare şi folosinţă a fost reglementat de copărtaşi, regulile convenite au efect şi faţă de succesorii lor în drepturi.
Fiecare copărtaş poate dispune de cota sa.
Fiecare copărtaş este obligat faţă de ceilalţi copărtaşi să suporte sarcinile bunului comun, precum şi cheltuielile de conservare, de administrare şi de folosinţă comună, în funcţie de cota sa parte.
(1) Fiecare copărtaş poate cere oricînd desfiinţarea comunităţii.
(2) Dacă dreptul de a cere desfiinţarea comunităţii este exclus printr-un acord, se poate totuşi cere desfiinţarea dacă există un motiv întemeiat.
(3) Acordul în al cărui temei, contrar dispoziţiilor alin.(2), se exclude ori se limitează dreptul
de a cere desfiinţarea comunităţii este nul.
Desfiinţarea comunităţii se face prin împărţirea în natură, dacă se poate realiza partajarea bunului comun, corespunzînd cotelor-părţi ale copărtaşilor, fără a se diminua valoarea bunului. Părţile egale se împart între copărtaşi prin tragere la sorţi.
(1) Dacă împărţirea în natură este exclusă, desfiinţarea comunităţii se face prin vînzarea bunului comun conform regulilor de vînzare a bunurilor gajate, iar în cazul terenurilor, prin licitaţie şi prin împărţirea mijloacelor încasate. Dacă vînzarea către un terţ este interzisă, bunul va fi licitat între copărtaşi.
(2) Dacă încercarea de a vinde bunul nu are succes, orice copărtaş poate cere reluarea încercării. El trebuie însă să suporte cheltuielile în cazul în care încercarea eşuează.
Creanţa comună poate fi vîndută pînă în momentul în care s-a cerut executarea. În cazul în
care creanţa poate fi valorificată, fiecare copărtaş are dreptul să o valorifice în numele tuturor celorlalţi copărtaşi.
(1) În cazul în care copărtaşii răspund solidar pentru o obligaţie pe care, conform art.1362, trebuie să o execute în raport cu cotele-părţi ce le revin sau în cazul în care au consimţit la executarea unei asemenea obligaţii, fiecare parte poate cere, la desfiinţarea comunităţii, ca datoria să fie acoperită din bunurile comune.
(2) În măsura în care acoperirea datoriilor reclamă vînzarea bunului comun, vînzarea se va face conform art.1365.
Dacă un copărtaş are faţă de un alt copărtaş o pretenţie întemeiată pe raporturile de
comunitate, poate cere, la desfiinţarea comunităţii, acoperirea pretenţiei sale din partea ce revine debitorului din bunul comun.
copărtaş
Dacă, la desfiinţarea comunităţii, bunul comun este atribuit unuia din copărtaşi, fiecare din ceilalţi copărtaşi răspunde faţă de acesta pentru viciile bunului ce ţine de cota sa parte conform regulilor privind răspunderea vînzătorului.
Cererea de desfiinţare a comunităţii nu este supusă prescripţiei.
(1) Persoana care a făcut promisiune publică de acordare a unei recompense pentru săvîrşirea într-un anumit termen a unei acţiuni licite, indicate în anunţ, este obligată să acorde recompensa oricărei persoane care a săvîrşit acţiunea în condiţiile stipulate, chiar dacă această persoană a acţionat fără a ţine cont de promisiunea publică de recompensă.
(2) Obligaţia de a acorda recompensă apare în cazul în care persoana care a făcut promisiunea de recompensă poate fi stabilită în mod cert. Persoana care doreşte să săvîrşească acţiunea în schimbul recompensei promise este în drept să ceară confirmarea în scris a promisiunii, în caz contrar suportînd riscul constatării faptului că autorul promisiunii nu este persoana indicată în anunţ.
(3) În cazul în care în promisiunea publică de recompensă nu este indicată mărimea
recompensei, aceasta se stabileşte de comun acord cu promitentul, iar în caz de litigiu, de instanţa de judecată.
(4) În cazul în care anunţul de recompensă nu stabileşte sau din caracterul acţiunii indicate nu
reiese altfel, corespunderea acţiunii săvîrşite condiţiilor expuse în anunţ se stabileşte de persoana care a promis recompensa, iar în caz de litigiu, de instanţa de judecată.
(1) În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvîrşită de mai multe persoane, dreptul la recompensă îl are persoana care a săvîrşit prima acţiunea.
(2) În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvîrşită de mai multe persoane şi este imposibil să se determine care dintre ele a săvîrşit prima acţiunea, precum şi în cazul în care
acţiunea este săvîrşită concomitent de mai multe persoane, recompensa se împarte între aceste persoane în părţi egale sau în modul stabilit de comunul lor acord. Dacă recompensa este indivizibilă sau dacă, în conformitate cu condiţiile anunţului, ea trebuie plătită unei singure persoane, aceasta se alege prin tragere la sorţi.
(3) În cazul contribuţiei mai multor persoane la săvîrşirea acţiunii pentru care este promisă recompensa, aceasta se împarte lor de către promitent în funcţie de gradul de participare a fiecăreia la atingerea scopului, iar în caz de litigiu, recompensa se împarte de către instanţa de judecată.
(1) Anunţul public de acordare a recompensei sub formă de premiu pentru cea mai bună executare a unei lucrări este valabil numai în cazul în care stabileşte termenul de executare a lucrării.
(2) Modificarea condiţiilor concursului în defavoarea concurenţilor este inadmisibilă.
(3) Dreptul de a decide asupra corespunderii concursului desfăşurat în termenul stabilit promisiunii publice de recompensă (condiţiilor concursului) sau asupra stabilirii lucrării cîştigătoare aparţine persoanei indicate în anunţ, iar în cazul în care aceasta nu este indicată, persoanei care a anunţat recompensa. Decizia este obligatorie pentru toţi participanţii la concurs.
(4) În cazul în care lucrările prezentate sînt de aceeaşi valoare, privitor la acordarea premiului
se aplică prevederile art.1372 alin.(2).
(5) Promitentul recompensei poate cere să i se remită dreptul de proprietate asupra lucrărilor executate în condiţiile concursului doar în cazul în care o atare clauză a figurat în anunţul public. Dreptul de autor aparţine în orice caz autorului lucrării.
(6) Persoana care a anunţat concursul este obligată să restituie participanţilor la concurs lucrările dacă anunţul privitor la concurs nu prevede altfel.
(1) Persoana care a anunţat public acordarea unei recompense este în drept să revoce în acelaşi mod promisiunea făcută, cu excepţia cazului în care:
a) anunţul conţine sau din el rezultă cu certitudine inadmisibilitatea revocării;
b) este indicat un anumit termen pentru săvîrşirea acţiunii pentru care se promite recompensa;
c) la momentul revocării promisiunii, acţiunea indicată în anunţ este deja săvîrşită şi autorul ei pretinde recompensa promisă.
(2) Revocarea promisiunii publice de recompensă nu privează persoanele care au răspuns la anunţ de dreptul de a cere compensarea, în limita recompensei anunţate, a cheltuielilor pe care le-a suportat la săvîrşirea acţiunii respective.
(1) Contractul privind jocul şi pariul este valabil doar în cazurile expres prevăzute de lege.
(2) Contractul este valabil dacă se referă la exerciţiile şi jocurile licite care cer îndemînări sau exerciţii fizice numai din partea participanţilor, cu excepţia cazurilor cînd sumele în joc sînt excesive în raport cu circumstanţele, precum şi cu starea şi facultăţile părţilor.
(1) Contractul de loterie şi alte contracte de joc similare produc efecte juridice numai dacă loteria sau jocul sînt autorizate de stat.
(2) Relaţiile dintre organizatorii de loterii totalizatoare (pariuri mutuale) şi alte jocuri de risc
ce au obţinut licenţă în modul stabilit de legislaţie şi participanţii la jocuri se stabilesc în contractul respectiv.
(3) În cazurile prevăzute în regulile de organizare a jocurilor, contractul dintre organizatorul
jocului şi participantul la joc se încheie prin transmiterea de către organizator către participant a biletului de loterie, a chitanţei sau a unui alt document.
(4) Propunerea de încheiere a contractului prevăzut la alin.(1) trebuie să conţină clauze privind
termenul de desfăşurare a jocurilor, modul de determinare a cîştigului şi a mărimii acestuia.
(5) Dacă organizatorul refuză să desfăşoare jocul în termenul stabilit, participanţii la joc sînt în drept să-i ceară recuperarea prejudiciului real cauzat de contramandarea sau anularea jocului.
(6) Cîştigul obţinut de persoana care, potrivit condiţiilor de desfăşurare a jocului, este recunoscută drept cîştigătoare trebuie să-i fie acordat de organizatorul jocului în mărimea, în forma şi în termenele prevăzute în condiţiile jocului, iar dacă nu este prevăzut un termen de plată a cîştigului, nu mai tîrziu de 12 zile de la anunţarea rezultatelor jocului.
Dacă un contract avînd ca obiect livrarea de bunuri sau transmiterea unor titluri de valoare se încheie cu condiţia ca diferenţa dintre preţul stabilit în contract şi preţul de bursă sau de piaţă din momentul livrării să fie plătită părţii cîştigătoare de partea care a pierdut, acest contract se apreciază ca un joc. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care intenţia de a plăti diferenţa o avea doar o singură parte iar cealaltă ştia sau trebuia să ştie despre o astfel de intenţie.
mandat afaceri străine
(1) Persoana care, fără a avea mandat sau fără a fi obligată în alt fel (gerant), gestionează afacerile altuia (gerat), fără ştirea acestuia, trebuie să dea dovadă de diligenţa unui bun proprietar şi să acţioneze în conformitate cu interesele geratului, luînd în considerare voinţa reală sau prezumtivă a acestuia.
(2) Gerantul, în cazul în care ştia sau trebuia să ştie că acţionează contrar voinţei reale sau
prezumtive a geratului, este obligat să repare prejudiciul cauzat prin gestiunea afacerii chiar dacă nu are o altă vină. Această regulă nu se aplică în cazul în care, contrar voinţei geratului, se execută obligaţia acestuia privind întreţinerea persoanelor pe care geratul este obligat să le întreţină conform legii.
(1) Gerantul este obligat să-l informeze, de îndată ce este posibil, pe gerat despre preluarea gestiunii şi să continue actele începute, atît timp cît este necesar geratului pentru a le prelua.
(2) Dacă nu-l poate informa pe gerat despre preluarea gestiunii, gerantul este obligat să ducă la capăt actele începute.
Dacă geratul aprobă, tacit sau expres, gestiunea de afaceri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.
(1) Actele săvîrşite de gerant, după ce a fost înştiinţat despre neacceptarea acestora de către
gerat, nu generează pentru gerat obligaţii nici faţă de gerant, nici faţă de terţi.
(2) În scopul înlăturării unui pericol ce ameninţă viaţa unei persoane, actele pot fi săvîrşite şi
fără consimţămîntul acesteia, iar executarea obligaţiilor de întreţinere poate fi efectuată împotriva voinţei celui care are o asemenea obligaţie.
(1) Gerantul poate cere geratului compensarea cheltuielilor aferente realizării gestiunii în măsura în care pot fi considerate, în raport de împrejurări, ca necesare şi utile.
(2) Gerantul are dreptul la compensarea cheltuielilor chiar dacă nu a reuşit să păstreze bunurile
şi să apere interesele geratului deşi actele întreprinse au fost utile şi a lipsit vinovăţia.
(3) Cheltuielile compensabile nu pot depăşi în nici un caz valoarea bunurilor pentru a căror păstrare sînt întreprinse actele respective.
(4) Cheltuielile suportate de gerant în legătură cu actele săvîrşite după acceptare se restituie conform regulilor cu privire la mandat.
Gerantul nu poate cere compensarea cheltuielilor dacă actele de gestiune sînt făcute contra voinţei geratului ori dacă nu corespund intereselor acestuia, cu excepţia cazurilor în care voinţa geratului este contrară legii.
Dacă a suferit un prejudiciu în urma acţiunii de înlăturare a unui pericol pentru patrimoniul geratului, gerantul poate cere despăgubiri geratului sau celui care a generat pericolul.
Gerantul răspunde faţă de gerat doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpă gravă.
Gerantul este obligat să prezinte geratului o dare de seamă despre actele sale, precum şi să predea tot ceea ce a primit ca rezultat al gestiunii.
Drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din actele necesare şi utile săvîrşite în interesul unei alte
persoane fără mandatul ei iau naştere pentru persoana în al cărei interes au fost săvîrşite aceste acte.
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică acţiunilor săvîrşite în interesul unor alte persoane de cel care a acţionat cu convingerea că gestionează propriile afaceri şi nici acţiunilor săvîrşite de autorităţile publice pentru care astfel de acte ţin de domeniul lor de activitate.
(1) Persoana care, fără temei legal sau contractual, a dobîndit ceva (acceptant) ca urmare a executării unei prestaţii de către o altă persoană (prestator) sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia este obligată să restituie acestei alte persoane ceea ce a primit sau a economisit. Nu este relevant faptul dacă îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc ca rezultat al comportamentului uneia dintre părţi, a unui terţ sau ca urmare a unei cauze independente de voinţa lor.
(2) Persoana care, întru executarea unei obligaţii prezente sau viitoare, a prestat ceva altuia
poate cere restituirea prestaţiei dacă:
a) temeiul raportului obligaţional a decăzut ulterior;
b) obligaţia este blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea executării ei. (3) Pretenţia de restituire este exclusă dacă:
a) prestaţia a corespuns unei obligaţii morale;
b) acceptantul va dovedi că prestatorul ştia despre inexistenţa obligaţiei, dar a executat totuşi prestaţia sau că acesta a prestat în scopuri filantropice şi de binefacere;
c) pretenţia de restituire a celor prestate întru executarea unui contract nul ar contraveni scopului protector al normei care a instituit nulitatea.
(1) Cel care prestează ceva altuia nu pentru executarea unei obligaţii, ci cu intenţia, recunoscută de acceptant, de a-l determina pe acesta la o anumită conduită poate cere restituirea prestaţiei dacă acceptantul nu a avut conduita urmărită de cel care a prestat.
(2) Pretenţia de restituire a prestaţiei condiţionate este exclusă cînd:
a) atingerea scopului era imposibilă de la bun început şi prestatorul cunoştea aceasta; b) prestatorul, contrar principiilor bunei-credinţe, a împiedicat atingerea scopului. Articolul 1391. Restituirea prestaţiei făcute în urma constrîngerii
s au ameninţării
Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrîngerii sau ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte că avea un drept asupra prestaţiei.
fără justă cauză
(1) Bunul dobîndit fără justă cauză trebuie să fie restituit în natură.
(2) Acceptantul poartă răspundere faţă de prestator pentru toate lipsurile sau deteriorările bunurilor obţinute fără justă cauză, inclusiv pentru cele accidentale, care au survenit după ce acceptantul a aflat sau trebuia să afle despre lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată. Pînă la acest moment, el răspunde doar pentru intenţie sau culpă gravă.
justă cauză
(1) În cazul imposibilităţii de a restitui în natură bunul obţinut fără justă cauză, acceptantul urmează să restituie prestatorului bunul la preţul din momentul dobîndirii, precum şi să-i repare prejudiciile cauzate prin diminuarea ulterioară a preţului bunului, dacă nu a restituit preţul imediat după ce a aflat lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată.
(2) Persoana care s-a folosit temporar şi fără justă cauză de bunul altuia fără intenţia de a-l
procura sau de servicii străine, trebuie să remită prestatorului ceea ce a economisit în urma acestei utilizări, la preţul existent în momentul şi în locul încheierii utilizării.
Persoana care a transmis unei alte persoane, prin cesiune de creanţă sau în alt mod, dreptul său în temeiul unei creanţe neexistente sau nevalabile este în drept să ceară restabilirea situaţiei anterioare, precum şi restituirea documentelor care certifică dreptul transmis.
(1) Persoana care a dobîndit un patrimoniu fără justă cauză este obligată să transmită sau să compenseze persoanei îndreptăţite toate fructele pe care le-a obţinut sau trebuia să le obţină din momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre lipsa temeiului prestaţiei acceptate.
(2) Pentru suma datorată conform alin.(1) se calculează dobînda în condiţiile art.619.
O dată cu restituirea bunurilor obţinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii lor,
acceptantul este în drept să ceară prestatorului compensarea cheltuielilor utile şi necesare de întreţinere şi păstrare a bunurilor, suportate din momentul cînd era obligat să restituie veniturile, luînd în calcul beneficiile pe care le-a obţinut. Dreptul la compensarea cheltuielilor se pierde în cazul în care acceptantul reţine intenţionat patrimoniul susceptibil întoarcerii.
(1) Dacă a dispus de un bun, iar actul de dispoziţie este opozabil persoanei îndreptăţite, persoana neîndreptăţită este obligată să restituie persoanei îndreptăţite tot ceea ce a primit în urma actului de dispoziţie. Dacă actul de dispoziţie are un caracter gratuit, obligaţia se pune în sarcina persoanei care a obţinut nemijlocit profit în temeiul acestui act.
(2) În cazul în care o prestaţie valabilă faţă de cel îndreptăţit este efectuată faţă de o persoană
neîndreptăţită, aceasta este obligată faţă de îndreptăţit să restituie prestaţia.
delictuale
(1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.
(2) Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repară numai în cazurile expres
prevăzute de lege.
(3) O altă persoană decît autorul prejudiciului este obligată să repare prejudiciul numai în cazurile expres prevăzute de lege.
(4) Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţămîntul persoanei
vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală.
Prevederile prezentului capitol se aplică şi în cazul prejudiciului cauzat în raporturile contractuale, cu excepţia situaţiilor în care se aplică prevederi referitoare la răspunderea debitorului pentru neexecutarea contractului şi reglementări speciale pentru anumite raporturi contractuale.
(1) Pericolul cauzării în viitor a unui prejudiciu dă temei interzicerii faptelor care pot genera un astfel de pericol.
(2) Dacă prejudiciul este o consecinţă a exploatării întreprinderii, instalaţiei sau a unei activităţi de producţie ce continuă să cauzeze daune sau să ameninţe cu producerea unui nou prejudiciu, instanţa de judecată poate să oblige pîrîtul, pe lîngă repararea prejudiciului, să-şi înceteze activitatea dacă încetarea nu contravine interesului public.
apărare
(1) Nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană în stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei.
(2) Dacă în timpul apărării împotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.
(1) Prejudiciul cauzat de o persoană în caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea. (2) Luînd în considerare împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul, instanţa de judecată
poate obliga la repararea lui terţul în al cărui interes a acţionat autorul prejudiciului sau poate
exonera de obligaţia de reparare, integral sau parţial, atît autorul prejudiciului, cît şi terţa persoană.
(3) Prejudiciul produs în urma stingerii sau localizării unui incendiu va fi reparat de autorul
incendiului.
(1) Comitentul răspunde de prejudiciul cauzat cu vinovăţie de prepusul său în funcţiile care i s-au încredinţat.
(2) Comitentul conservă dreptul de regres contra prepusului. Prepusul se poate exonera dacă
va dovedi că s-a conformat întocmai instrucţiunilor comitentului.
(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în cazul intenţiei sau culpei grave.
(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile
indicate la alin.(1).
(3) Obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenţie ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale.
(4) În cazul în care o autoritate publică are o obligaţie impusă de un act adoptat în scopul
protecţiei contra riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciul de acest fel cauzat sau nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligaţiei, cu excepţia cazului cînd autoritatea publică demonstrează că a dat dovadă de diligenţă rezonabilă în executarea obligaţiei.
(5) Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege.
ale procuraturii sau ale instanţelor de judecată
(1) Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului, muncii neremunerate în folosul comunităţii se repară de către stat integral, indiferent de vinovăţia persoanelor de răspundere ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii sau ale instanţelor de judecată.
(2) Statul se exonerează de răspundere în cazul cînd persoana vătămată a contribuit intenţionat şi benevol la producerea prejudiciului prin autodenunţ.
(1) Prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se repară de părinţi (adoptatori)
sau de tutorii lui dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea minorului.
(2) Dacă minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciul cînd se afla sub supravegherea
unei instituţii de învăţămînt, de educaţie sau instituţii curative ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru prejudiciul cauzat dacă nu demonstrează că el s-a produs nu din vina lor.
(3) Obligaţia părinţilor (adoptatorilor), tutorilor, a instituţiilor de învăţămînt, de educaţie, a
instituţiilor curative de a repara prejudiciul cauzat de un minor nu încetează o dată cu atingerea majoratului acestuia sau o dată cu dobîndirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.
(1) Minorul între 14 şi 18 ani răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, potrivit regulilor generale.
(2) În cazul în care minorul între 14 şi 18 ani nu are bunuri sau venituri suficiente pentru
repararea prejudiciului cauzat, acesta trebuie reparat, integral sau în partea nereparată, de către părinţi (adoptatori) sau curator dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. (3) Obligaţia părinţilor (adoptatorilor) sau curatorului de a repara prejudiciul cauzat de un
minor între 14 şi 18 ani încetează în cazul în care autorul prejudiciului a atins majoratul, precum
şi în cazul cînd, înainte de a fi atins majoratul, acesta dobîndeşte bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului.
(1) Pentru prejudiciul cauzat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu răspunde tutorele sau instituţia obligată să o supravegheze dacă nu demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor.
(2) Obligaţia tutorelui sau a instituţiei de a repara prejudiciul cauzat de o persoană declarată incapabilă nu încetează în cazul cînd această persoană şi-a redobîndit capacitatea de exerciţiu. (3) Dacă tutorele, chemat la răspundere în conformitate cu alin.(1) pentru prejudiciul cauzat
vieţii şi sănătăţii, a decedat sau nu dispune de mijloace suficiente pentru repararea lui, iar autorul prejudiciului dispune de asemenea mijloace, instanţa de judecată, ţinînd cont de starea materială
a persoanei vătămate şi a autorului prejudiciului, precum şi de alte circumstanţe, are dreptul să hotărască repararea integrală sau parţială a prejudiciului din contul autorului.
persoană aflată în imposibilitatea de a conştientiza acţiunile sale ori de a le dirija
(1) Persoana cu capacitate de exerciţiu care a cauzat un prejudiciu aflîndu-se în imposibilitatea
de a conştientiza sau dirija acţiunile sale nu răspunde pentru prejudiciu.
(2) Dacă prejudiciul este cauzat vieţii sau sănătăţii, instanţa de judecată are dreptul, ţinînd cont
de starea materială a persoanei vătămate şi a autorului prejudiciului, precum şi de alte circumstanţe, să-l oblige pe acesta la reparaţia integrală sau parţială a prejudiciului.
(3) Autorul prejudiciului nu este exonerat de răspundere dacă el însuşi este vinovat de faptul
că a ajuns într-o astfel de stare în urma consumului de alcool, de droguri, de alte substanţe psihotrope sau din altă cauză.
izvor de pericol sporit
(1) Persoanele a căror activitate este legată de un izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare (exploatarea vehiculelor, a instalaţiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţii etc.) au obligaţia să repare prejudiciul cauzat de izvorul de pericol sporit dacă nu demonstrează că prejudiciul se datorează unei forţe majore (cu excepţia cazurilor în care dauna a survenit ca urmare a exploatării navelor aeriene) sau din intenţia persoanei vătămate.
(2) Obligaţia de reparare a prejudiciului revine persoanei care posedă izvorul de pericol sporit în baza dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau persoanei care şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit.
(3) Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat dacă demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieşit din posesiunea lui ca urmare a acţiunilor ilicite ale unor terţi. În acest caz, răspunderea revine persoanei care a dobîndit în mod ilicit izvorul de pericol sporit. În măsura în care posesorul izvorului de pericol sporit este vinovat de faptul că izvorul a ieşit din posesiunea lui, el va răspunde pentru prejudiciu în mod solidar cu persoana care l-a dobîndit în posesiune în mod ilicit.
(4) Posesorii izvoarelor de pericol sporit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin interacţiunea acestor izvoare (coliziunea mijloacelor de transport etc.).
(5) Prejudiciul cauzat posesorilor izvoarelor de pericol sporit ca rezultat al interacţiunii acestora se repară potrivit dispoziţiilor art.1398.
(1) Proprietarul unui animal sau persoana care se serveşte de animal în timpul serviciului răspunde de prejudiciul cauzat de acesta, fie că se afla în paza sa, fie că a scăpat de sub pază. Obligaţia reparaţiei nu apare dacă prejudiciul a fost cauzat de un animal domestic predestinat activităţii profesionale, de întreprinzător sau obţinerii de mijloace pentru întreţinerea proprietarului, iar proprietarul animalului a asigurat grija cuvenită pentru supravegherea animalului, sau dacă dauna s-a produs chiar şi în cazul manifestării unei asemenea griji.
(2) Persoana care, în baza contractului încheiat cu posesorul animalului, şi-a asumat obligaţia
de a supraveghea animalul răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta dacă nu demonstrează nevinovăţia sa.
surparea construcţiei
(1) Proprietarul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin surparea, în întregime sau a unei părţi, a construcţiei cînd surparea este rezultatul lipsei de întreţinere corespunzătoare sau al unui viciu de construcţie.
(2) Persoana care s-a obligat prin contract faţă de proprietar să întreţină construcţia sau care este obligată să o întreţină în stare corespunzătoare în temeiul dreptului de folosinţă ce i
s-a acordat răspunde solidar cu proprietarul pentru prejudiciul cauzat în urma surpării construcţiei sau a unei părţi a ei.
Dacă prejudiciul s-a produs prin faptul că din construcţie a căzut ori a curs ceva, răspunde
persoana care are construcţia în posesiune. Această regulă nu se aplică în cazul în care prejudiciul s-a produs prin forţă majoră ori din vina celui prejudiciat.
(1) Dacă dauna a fost cauzată în comun de mai multe persoane, acestea poartă răspundere solidară.
(2) Poartă răspundere pentru daună nu doar autorul faptei cauzatoare de prejudicii, ci şi cel
care l-a instigat sau l-a susţinut, precum şi cel care a beneficiat în mod conştient de un folos în urma daunei cauzate altuia.
(3) Dacă este imposibil să se determine cotele despăgubirilor datorate de debitorii solidari
conform alin.(1) şi (2), ei vor fi răspunzători în cote egale.
(1) Persoana care a reparat prejudiciul cauzat de o altă persoană are dreptul la o acţiune de regres împotriva acesteia în mărimea despăgubirii plătite persoanei vătămate dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Statul, în cazul reparării prejudiciului în temeiul art.1405, are drept de regres faţă de
persoana cu funcţie de răspundere din organele de urmărire penală, procuratură sau instanţă judecătorească dacă vinovăţia lor este constatată prin sentinţă judecătorească.
(3) Părinţii (adoptatorii), tutorii sau curatorii, precum şi organizaţiile prevăzute la art.1406–
1408 care au reparat prejudiciul cauzat de un minor sau de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, nu au drept de regres împotriva acestora.
(1) Instanţa de judecată stabileşte felul despăgubirii în funcţie de circumstanţe. Ea va lua hotărîre diferită de cererea păgubitului numai din motive întemeiate.
(2) Instanţa de judecată, adoptînd hotărîre cu privire la reparaţia prejudiciului, obligă autorul prejudiciului să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral prin echivalent bănesc prejudiciul cauzat.
(3) Instanţa de judecată stabileşte cuantumul reparaţiei prin echivalent bănesc în funcţie de
întinderea prejudiciului de la data pronunţării hotărîrii. Persoana vătămată poate cere despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul care a apărut după pronunţarea acestei hotărîri.
(4) Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc se face prin încasarea unei sume globale în
folosul persoanei vătămate sau prin stabilirea unei redevenţe. În cazul în care se stabileşte o redevenţă, debitorul poate fi obligat la depunerea unei garanţii.
cuantumului despăgubirii, a vinovăţiei persoanei vătămate
(1) Prejudiciul cauzat din intenţia persoanei vătămate nu se repară.
(2) Dacă culpa gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea prejudiciului sau la agravarea lui, despăgubirea se reduce potrivit gradului de vinovăţie a persoanei vătămate.
(3) Culpa gravă a persoanei vătămate nu constituie temei de reducere a despăgubirii în cazurile
prevăzute la art.1405 şi nici în cazurile în care prejudiciul a fost cauzat unui minor care nu a împlinit vîrsta de 14 ani sau unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă vătămare a sănătăţii, autorul
prejudiciului are obligaţia să compenseze persoanei vătămate salariul sau venitul ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătăţii – de tratament, de alimentaţie suplimentară, de protezare, de îngrijire străină, de cumpărarea unui vehicul special, de reciclare profesională etc.
(2) Determinarea salariului (venitului) nerealizat din cauza vătămării integrităţii corporale sau
altei vătămări a sănătăţii se efectuează conform legii.
(3) La determinarea salariului nerealizat (venitului ratat) nu se iau în considerare pensia de dizabilitate, stabilită persoanei vătămate în legătură cu vătămarea integrităţii corporale sau cu o altă vătămare a sănătăţii şi nici alte indemnizaţii sau sume, plătite pe linia asigurărilor sociale de stat.
[Art.1418 al.(3) modificat prin LP201 din 28.07.16, MO293-305/09.09.16 art.630; în vigoare
09.09.16]
(4) Volumul despăgubirilor ce se cuvin, în conformitate cu prezentul articol, persoanei vătămate poate fi mărit prin lege sau contract.
(1) În cazul decesului persoanei ca urmare a vătămării grave a integrităţii corporale sau a altei
vătămări a sănătăţii, dreptul la despăgubire îl au:
a) persoanele inapte de muncă, care erau întreţinute de defunct sau care, la data decesului acestuia, aveau dreptul la întreţinere;
b) copilul persoanei născut după decesul ei;
c) unul dintre părinţii, soţul sau un alt membru al familiei defunctului, indiferent dacă este apt pentru muncă sau nu, care nu lucrează şi îngrijeşte de copiii, fraţii şi surorile care erau întreţinuţi de defunct şi care nu au împlinit vîrsta de 14 ani sau care, deşi au împlinit o astfel de vîrstă, au nevoie de îngrijire din cauza sănătăţii, conform avizului organelor medicale abilitate;
d) persoanele care erau întreţinute de defunct şi care au devenit inapte pentru muncă pe parcursul a 5 ani de la decesul lui.
(2) Dreptul la despăgubire se recunoaşte:
a) minorilor, pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani;
b) elevilor şi studenţilor care au împlinit 18 ani, pînă la finalizarea studiilor (cu excepţia studiilor efectuate la secţia fără frecvenţă) în instituţii de învăţămînt, dar cel mult pînă la împlinirea vîrstei de 23 de ani;
c) femeilor care au împlinit vîrsta de 55 de ani şi bărbaţilor care au împlinit vîrsta de 60 ani –
pe viaţă;
d) persoanelor cu dizabilităţi;
[Art.1419 al.(2), lit.d) în redacția LP201 din 28.07.16, MO293-305/09.09.16 art.630; în vigoare 09.09.16]
e) unuia dintre părinţi, soţului sau unui alt membru al familiei defunctului, ce îngrijeşte de copiii, fraţii şi surorile care erau întreţinuţi de defunct, pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani sau pînă la îmbunătăţirea stării sănătăţii, confirmată prin aviz de organele medicale abilitate.
(3) Determinarea cuantumului despăgubirilor pentru pierderea întreţinătorului se efectuează
conform legii.
(4) Persoanele obligate să repare prejudiciul cauzat prin deces vor fi ţinute să compenseze şi cheltuielile de înmormîntare necesare, ţinînd cont de statutul social al defunctului şi de obiceiurile locale, persoanei care le-a suportat.
(1) Plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces se efectuează în rate lunare.
(2) Compensarea cheltuielilor ce vor fi suportate din cauza vătămării integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii poate fi stabilită cu anticipaţie, în baza avizului organului medical abilitat, inclusiv pentru achitarea prealabilă a serviciilor şi bunurilor necesare, ca foaie la sanatoriu, bilete de călătorie, mijloace speciale de transport etc.
(3) La cererea persoanei îndreptăţite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, instanţa de judecată poate stabili, dacă există motive întemeiate, ţinînd cont de posibilităţile persoanei responsabile, achitarea despăgubirilor în formă de plată unică pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
(4) În caz de lichidare a persoanei juridice răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin
vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, sumele respective sînt capitalizate potrivit legii.
sau prin deces
(1) Dacă, din cauza vătămării integrităţii corporale sau a altei vătămări a sănătăţii, capacitatea de muncă a scăzut ulterior faţă de capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o în momentul cînd i s-a atribuit despăgubirea, ea are dreptul să ceară un spor corespunzător al cuantumului despăgubirii.
(2) Persoana obligată să plătească despăgubirea prevăzută la alin.(1) are dreptul să ceară reducerea ei corespunzătoare în cazul în care capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut faţă de capacitatea din momentul atribuirii despăgubirii.
(3) Sumele datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces vor fi indexate conform legii.
(1) În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.
(2) Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial.
(3) Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului, faptei ilicite în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului , muncii neremunerate în folosul comunităţii şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(1) Mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral se determină de către instanţa de judecată
în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie al autorului prejudiciului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, şi de măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate.
(2) Caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice le apreciază instanţa de judecată,
luînd în considerare circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate.
(1) Acţiunea în reparare a prejudiciului se prescrie în termen de 3 ani începînd cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa prejudiciului şi persoana obligată să-l repare.
(2) În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul şi persoana prejudiciată negociază
asupra prejudiciului care urmează să fie reparat, cursul prescripţiei se suspendă pînă cînd una din părţi nu va renunţa la negociere.
(3) În cazul în care persoana obligată să repare prejudiciul a dobîndit ceva, în urma faptei ilicite, din contul persoanei prejudiciate, prima este obligată, chiar şi după expirarea termenului de prescripţie, să restituie, în conformitate cu normele privind îmbogăţirea fără justă cauză, ceea ce a dobîndit.
[Secţiunea 2 titlul modificat prin LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în
vigoare 16.11.12]
[Art.1425 titlul modificat prin LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(1) Producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu viciu, chiar şi în lipsa vinovăţiei, cu excepţia cazurilor în care:
a) nu a pus produsul respectiv în circulaţie;
b) se poate considera, în funcţie de împrejurări, că produsul nu avea viciul cauzator de pagube în momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie;
c) produsul nu este realizat nici pentru vînzare, nici pentru o altă formă de valorificare economică şi nu este vîndut în cadrul activităţii profesionale exercitate de producător;
d) viciul constă în faptul că produsul, în momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie,
corespundea unor dispoziţii legale obligatorii;
e) viciul nu putea fi identificat din cauza nivelului ştiinţei şi tehnicii de la momentul în care producătorul l-a pus în circulaţie.
(2) Obligaţia de reparare a prejudiciului de către producătorul unei părţi componente a produsului este exclusă în cazul în care viciile se datorează modului de asamblare (construcţie) a produsului în care este încorporată partea componentă ori adăugirilor şi conexiunilor făcute de realizatorul produsului final. Această prevedere se aplică în modul corespunzător şi producătorului de materie primă.
(3) Obligaţia producătorului de a repara prejudiciul este diminuată sau înlăturată dacă la producerea prejudiciului a concurat vina celui prejudiciat ori a persoanei pentru care răspunde cel prejudiciat.
(4) Răspunderea producătorului nu este diminuată în cazul în care prejudiciul este produs
concomitent de un viciu al produsului şi de acţiunea unui terţ.
[Art.1426 titlu în redacţia LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(1) În sensul prezentei secţiuni, produs este orice bun mobil, chiar şi în cazul în care acesta este încorporat în alte bunuri mobile sau într-un bun imobil. De asemenea, sînt considerate produse energia electrică, gazele naturale şi apa livrate pentru consum individual.
[Art.1426 al.(1) în redacţia LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(2) În sensul prezentei secţiuni, producător este cel care a realizat un produs finit, o materie primă ori o parte componentă a unui produs. Producător este considerat şi cel care se prezintă ca producător prin adăugarea numelui său, a semnelor sale de comerţ sau a altor semne distinctive. (3) Producător este de asemenea cel care, în cadrul activităţii sale comerciale şi în limitele
domeniului de reglementare al prezentei secţiuni, importă sau cumpără un produs în scop de
vînzare, de locaţiune, de leasing sau de distribuire în o altă formă.
[Art.1426 al.(3) modificat prin LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(4) Dacă producătorul nu poate fi stabilit, orice persoană care a livrat produsul poate fi considerată producător dacă, în termen de o lună din momentul în care a luat cunoştinţă de pretenţiile ce decurg din viciile produsului, nu indică producătorul ori persoana care i-a livrat produsul. Această dispoziţie se aplică şi în cazul unui produs importat în raport cu care nu pot fi identificate persoanele menţionate la alin.(3), chiar dacă numele producătorului este cunoscut.
(5) În sensul prezentei secţiuni, prejudiciu se consideră:
a) prejudiciul cauzat prin deces sau prin leziuni corporale;
b) prejudiciul cauzat sau distrugerea oricărui bun, altul decît produsul cu viciu, cu condiţia cumulativă ca bunul viciat:
– să fie, în mod normal, destinat utilizării sau consumului privat; şi
– să fie utilizat de persoana prejudiciată în special pentru uz propriu sau pentru consum privat. Prezentul alineat nu aduce atingere dispoziţiilor de drept privind repararea prejudiciului moral. [Art.1426 al.(5) introdus prin LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
[Art.1427 titlu în redacţia LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(1) Un produs este cu viciu dacă nu garantează siguranţa scontată, luîndu-se în considerare toate împrejurările, cum ar fi de exemplu:
[Art.1427 al.(1) modificat prin LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
a) prezentarea produsului;
b) folosinţa care putea fi preconizată în mod rezonabil;
c) momentul punerii în circulaţie a produsului.
(2) Un produs nu are viciu doar prin faptul că, ulterior, un alt produs, îmbunătăţit, este pus în circulaţie.
Cel prejudiciat trebuie să aducă proba viciului, prejudiciului şi a legăturii cauzale dintre ele.
Dacă pentru acelaşi prejudiciu sînt răspunzătoare mai multe persoane, ele răspund solidar.
(1) În cazul în care pentru repararea prejudiciului nu este stabilit niciun termen, prejudiciul se repară dacă a apărut pe parcursul a 10 ani de la data la care producătorul a pus în circulaţie produsul ce a provocat prejudicii, cu excepţia cazurilor cînd persoana prejudiciată a iniţiat, în această perioadă, o procedură judiciară împotriva producătorului.
[Art.1430 al.(1) în redacţia LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(2) Pretenţiile conform art.1425 se prescriu în 3 ani din momentul în care cel prejudiciat a luat cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de prejudiciu, de viciul produsului şi de identitatea producătorului.
[Art.1430 al.(2) modificat prin LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(1) Răspunderea producătorului pentru produsele cu viciu nu poate fi exclusă ori limitată printr-o clauză contractuală. Convenţiile contrare nu produc efect.
(2) Aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni nu exclude posibilitatea persoanei prejudiciate de
a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau delictuale ori în conformitate cu actele legislative şi normative speciale din domeniu.
[Art.1431 în redacţia LP184 din 11.07.12, MO166-169a/16.08.12 art.571; în vigoare
16.11.12]
(1) Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către succesorii săi.
(2) Moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte, universală, unitară şi
indivizibilă.
(3) Moştenirea are loc conform testamentului (succesiune testamentară) şi în temeiul legii
(succesiune legală).
(1) Pot fi moştenitori, în cazul succesiunii:
a) testamentare, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s- au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sînt sau nu copiii lui, precum şi
persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea;
b) legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,
precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul acestuia.
(2) Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală
asupra unui patrimoniu succesoral vacant.
(1) Nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care:
a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de judecată;
b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
(2) Nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sînt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de judecată.
Circumstanţa care constituie temei pentru decădere din dreptul la succesiune trebuie constatată de instanţa de judecată. Acţiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe patrimoniale.
Persoana culpabilă de săvîrşirea unor acţiuni ce atrag decăderea din dreptul la succesiune poate fi chemată, în pofida acestui fapt, la moştenire dacă cel ce a lăsat moştenirea o iartă exprimînd acest lucru în mod expres în testament.
Dacă, după primirea succesiunii, este declarată de instanţa de judecată ca succesor nedemn,
persoana este obligată să restituie tot ceea ce a primit ca moştenire, inclusiv fructele obţinute.
Acţiunea de declarare a persoanei ca succesor nedemn trebuie să fie intentată de persoana interesată în termen de un an din data deschiderii succesiunii.
Cota succesorală a persoanei decăzute din dreptul la succesiune se împarte egal între ceilalţi moştenitori.
(1) Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa de judecată.
(2) Momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti privind declararea morţii lui.
(1) Persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia se prezumă că au murit concomitent (comorienţii şi codecedaţii).
(2) Moştenirea lăsată de fiecare comorient sau codecedat va fi culeasă de proprii moştenitori.
Consecinţa prevăzută la art.1441 survine şi în cazul declarării de către instanţa de judecată a decesului cîtorva persoane în urma dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe. În acest caz, nu are importanţă momentul intrării în vigoare a hotărîrii privind declararea morţii acestor persoane.
Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.
(1) Patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale (activul succesoral), cît şi obligaţiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel ce a lăsat moştenirea le avea la momentul decesului.
(2) Dacă există cîţiva moştenitori, cotele lor succesorale, pînă la primirea certificatului de moştenitor, aparţin tuturor acestora în calitate de patrimoniu unic.
(3) În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat moştenirea din proprietatea comună, iar dacă împărţirea în natură nu este posibilă, valoarea ei.
Testatorul poate prevedea în testament o anumită avere pe care încă nu o stăpînea la momentul întocmirii testamentului, dar care, la deschiderea succesiunii, trebuie să fie în proprietatea sa.
a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter personal
În patrimoniul succesoral nu se includ drepturile şi obligaţiile patrimoniale care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile, prevăzute de contract sau de lege, care sînt valabile numai în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care încetează la decesul lui.
Drepturile nepatrimoniale ale celui care a lăsat moştenirea neincluse în patrimoniul succesoral pot fi realizate şi apărate de către succesori în modul prevăzut de lege.
succesoral
(1) Dacă testatorul a testat un bun care aparţine unei alte persoane, aceasta are dreptul la revendicarea bunului pe principii generale.
(2) Dacă patrimoniul defunctului conţine bunuri care aparţin unei alte persoane, determinarea acestei părţi din patrimoniu şi transmiterea ei persoanei îndreptăţite sînt obligatorii.
(1) Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
(2) Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.
(3) Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.
(1) Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el sau poate indica în mod concret cărui moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul succesoral se împarte egal între moştenitori.
(2) Dacă în testament sînt menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită cotă succesorală
numai unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas.
(1) Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează pînă la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire.
(2) Renunţarea moştenitorului testamentar la succesiune se admite numai în cazul în care
acesta nu indică în favoarea cui renunţă.
Dacă în testament sînt numiţi cîţiva moştenitori, iar cota determinată a unuia dintre ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii testamentari moştenesc în cote egale.
În cazul în care cotele-părţi determinate în testament nu includ întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplică prevederile succesiunii legale sau vacante, care se referă şi la moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte din avere dacă testamentul nu prevede altfel.
Dacă testatorul a determinat persoana moştenitorului prin caracteristici care pot fi proprii mai multor persoane şi nu se poate stabili pe care dintre ele a avut-o în vedere testatorul, toate persoanele se consideră moştenitori cu drept la cote-părţi egale.
(1) Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt.
(2) Persoana dezmoştenită prin dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal asupra părţii netestate din avere şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.
Moştenitorii legali nedesemnaţi în testament îşi păstrează dreptul la moştenire asupra părţii netestate din avere. Ei, de asemenea, moştenesc şi partea testată din avere dacă, la momentul deschiderii moştenirii, în viaţă nu se afla nici unul dintre moştenitorii testamentari sau dacă toţi au renunţat la moştenire.
Dacă întreaga avere a fost divizată între moştenitori conform testamentului, dar la momentul deschiderii succesiunii unul dintre ei nu mai este în viaţă, moştenirea legală nu va avea loc, iar cota lui succesorală va fi repartizată în mod egal între ceilalţi moştenitori testamentari.
Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
a) olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic – autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
(1) Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal al azilului pentru persoane cu dizabilităţi şi bătrîni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
[Art.1459 al.(1), lit.a) modificată prin LP201 din 28.07.16, MO293-305/09.09.16 art.630; în
vigoare 09.09.16]
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;
c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de
libertate.
(2) Testamentul autentificat conform prevederilor alin.(1) se expediază cel tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.
Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi
în prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o altă persoană. În acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează în testament.
deficienţe fizice
Testamentul persoanei analfabete sau cu dificienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a 2 martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmînd prin semnătură manifestarea lui de voinţă.
Nu pot fi martori testamentari persoanele care nu au atins majoratul, cele lipsite de capacitate de exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe linie ascendentă şi descendentă, surorile, fraţii, soţul (soţia) şi legatarul.
Notarul, o altă persoană care autentifică testamentul, martorii, precum şi persoana care a semnat testamentul în locul testatorului, nu au dreptul, pînă la deschiderea succesiunii, să dea publicităţii date despre conţinutul testamentului, despre întocmirea, modificarea sau revocarea lui.
În testament trebuie să se indice data întocmirii lui. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului doar dacă nu sînt înlăturate dubiile privind capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a cîtorva testamente.
Testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:
a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament;
b) prin depunerea unei cereri la notar;
c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.
Testamentul revocat printr-un testament întocmit mai tîrziu nu poate fi restabilit nici în cazul în care testamentul ulterior va fi revocat prin depunerea unei cereri.
Dacă testatorul a întocmit cîteva testamente care se completează şi nu se substituie integral unul pe altul, toate testamentele rămîn în vigoare. Testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care prevederile lui nu sînt modificate prin testamentele ulterioare.
fără putere legală
Testamentul nu are putere legală:
a) dacă unica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului;
b) în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta;
d) în partea în care încalcă rezerva succesorală.
(1) Testamentul este nul dacă sînt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice.
(2) Dispoziţiile testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum şi condiţiile care nu sînt clare sau contravin una alteia, sînt nule.
(3) Testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege este nul. (4) Testamentul este declarat nul de către instanţa de judecată.
(1) Dispoziţia testamentară în a cărei bază are loc chemarea la moştenirea unui bun care nu
face parte din patrimoniul succesoral este nulă.
(2) Dispoziţia testamentară care nu poate fi executată din motiv de sănătate sau din alte motive obiective poate fi declarată nulă.
Dacă dintre cîteva dispoziţii testamentare una nu mai are putere legală sau este nulă, iar
testatorul nu a lăsat alte dispoziţii, restul dispoziţiilor testamentului rămîn în vigoare.
În cazul declarării nulităţii testamentului, moştenitorul privat prin acest testament de dreptul la moştenire are dreptul la opţiune în cadrul succesiunii legale conform regulilor generale.
Valabilitatea testamentului poate fi contestată, în temeiul condiţiilor de nulitate a actelor juridice, de către moştenitorii legali şi de alte persoane interesate.
(1) Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului poate fi intentată în termen de un an de la data deschiderii succesiunii.
(2) Termenul prevăzut la alin.(1) nu se extinde asupra acţiunii proprietarului dacă testatorul a testat din greşeală o avere străină ca fiind a sa.
În lipsa indicaţiilor în testament, executarea lui se pune în sarcina moştenitorilor testamentari. Aceştia pot încredinţa prin contract executarea testamentului unuia dintre ei sau unei alte persoane.
În scopul executării întocmai a dispoziţiilor testamentare, testatorul poate desemna prin testament unul sau mai mulţi executori testamentari, atît dintre moştenitorii testamentari, cît şi dintre persoanele care nu sînt moştenitori. În ultimul caz, este nevoie de acordul executorului testamentar, acesta exprimîndu-l în scris pe testament sau în cererea anexată acestuia.
Executorul testamentar este în drept să refuze în orice moment executarea obligaţiei pe care i-a încredinţat-o testatorul, fapt care trebuie să-l aducă în prealabil la cunoştinţa moştenitorilor.
(1) Testatorul poate încredinţa desemnarea executorului testamentar unui terţ care, după deschiderea succesiunii, trebuie să numească imediat executorul testamentar şi să anunţe despre aceasta moştenitorii. Terţul poate refuza îndeplinirea acestei sarcini, fapt care trebuie să-l aducă imediat la cunoştinţa moştenitorilor.
(2) Numirea executorului se face prin depunerea de către terţ a unei cereri la notarul de la locul deschiderii moştenirii.
(3) Executorul comunică acordul prin depunerea unei cereri la notarul de la locul deschiderii succesiunii.
Testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea integrală a testamentului sau doar a unor anumite dispoziţii.
Executorul testamentar este obligat ca, din momentul deschiderii succesiunii, să efectueze paza şi administrarea patrimoniului succesoral. El este în drept să îndeplinească toate acţiunile necesare executării testamentului. În limitele acestor împuterniciri, moştenitorii pierd dreptul de a administra patrimoniul succesoral.
de către cîţiva executori testamentari
Dacă există mai mulţi executori testamentari, se admit acţiuni individuale numai în cazul pazei patrimoniului succesoral, în alte cazuri fiind necesar acordul dintre ei.
(1) Executorul testamentar îşi îndeplineşte obligaţiile fără a fi remunerat, deşi poate primi o
recompensă dacă aceasta este prevăzută în testament.
(2) Executorul testamentar are dreptul la compensarea, din contul averii succesorale, a cheltuielilor de păstrare şi administrare a averii.
(3) Executorul testamentar care nu este moştenitor nu este în drept să facă alte cheltuieli din averea succesorală decît cele prevăzute la art.1551.
După executarea testamentului, executorul este obligat, la cererea moştenitorilor, să le prezinte o dare de seamă despre activitatea sa. Executorul testamentar îşi îndeplineşte funcţiile pînă la acceptarea succesiunii de către toţi moştenitorii.
La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate înlătura executorul testamentar dacă există motive întemeiate.
Dacă se abate, intenţionat sau din imprudenţă, de la îndeplinirea obligaţiilor încredinţate prin testament, executorul testamentar poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate astfel moştenitorilor.
Testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moştenitor.
Obiect al legatului poate fi transmiterea către cel ce recepţionează legatul (legatar) în proprietate, folosinţă sau cu un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi transmiterea către acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei anumite munci, prestarea de servicii şi altele.
Testatorul este în drept să pună în sarcina moştenitorului cărui a testat casa, apartamentul sau orice altă locuinţă obligaţia de a transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru o anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porţiuni din ea. La cesiunea ulterioară a dreptului de proprietate asupra încăperii de locuit, dreptul de folosinţă rămîne în vigoare.
asupra încăperii de locuit
(1) Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu se înstrăinează şi nu trece la moştenitorii legatarului.
(2) Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu este un temei pentru membrii familiei legatarului de a locui în ea dacă testamentul nu prevede altfel.
Moştenitorul însărcinat cu executarea legatului îl execută în limitele valorii patrimoniului testat, cu excepţia acelei părţi din datoriile testatorului a cărei stingere a fost pusă în sarcina moştenitorului, dacă testamentul nu prevede altfel.
(1) Dacă moştenitorul însărcinat cu executarea legatului a decedat pînă la deschiderea succesiunii sau a renunţat la moştenire, obligaţia executării legatului trece la comoştenitorii care au primit cota lui.
(2) În cazul în care executarea legatului este pusă în sarcina mai multor moştenitori, fiecare execută obligaţia proporţional cotei sale succesorale.
Legatarul are dreptul de a cere, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, executarea legatului dacă testamentul nu prevede altfel.
Legatul încetează dacă legatarul:
a) nu a solicitat în termenul prevăzut la art.1492 executarea;
b) nu este în viaţă la data deschiderii moştenirii.
În cazul în care moştenitorul testamentar însărcinat cu executarea legatului are dreptul la o cotă din rezerva succesorală, el execută legatul în limitele acelei părţi a averii moştenite care depăşeşte cota din rezerva succesorală ce i se cuvine.
Legatarul nu răspunde pentru datoriile testatorului.
(1) Persoana căreia i se cuvine legatul este în drept să renunţe la el. În acest caz, cota
succesorală respectivă revine moştenitorului care va avea sarcina executării legatului. (2) Dacă persoana căreia i se cuvine legatul renunţă la el, moştenitorul însărcinat cu
executarea legatului este degrevat de ea.
Dacă persoana căreia i se cuvine legatul decedează după deschiderea succesiunii, nereuşind să-şi exprime acordul, dreptul de a primi legatul trece la moştenitorii ei dacă legatul nu ţine de persoana legatarului.
(1) Testatorul poate ordona moştenitorului executarea unei anumite acţiuni în scopuri general- utile, fapt ce poate avea atît caracter material, cît şi nematerial.
(2) Dacă acţiunea încredinţată conform alin.(1) se referă la patrimoniu, se aplică normele care reglementează legatul.
(3) În caz de deces al moştenitorului însărcinat prin testament cu executarea unor acţiuni în scopuri general-utile, obligaţia executării trece la moştenitorii care au primit cota lui.
(4) Dreptul de a cere de la moştenitor prin instanţă de judecată executarea acţiunii încredinţate îl are executorul testamentar, iar dacă nu este desemnat nici un executor, acest drept îl are oricare dintre moştenitori, precum şi alte persoane interesate.
(1) Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în lege, se aplică în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) a fost declarată nulitatea testamentului;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.
(1) În cazul succesiunii legale, moştenitori cu drept de cotă egală sînt:
a) de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea;
b) de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît
din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;
c) de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea. (2) Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului de
rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv bunicii îi înlătură pe străbunici etc., indiferent de sex şi linie.
(3) În cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică reprezentarea:
a) descendenţilor – la infinit;
b) colateralilor – pînă la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv (colaterali privilegiaţi – nepoţi de la frate şi soră, strănepoţi de la frate şi soră; colaterali ordinari – veri primari).
(4) Reprezentarea are loc cu respectarea prevederilor art.1504.
(5) Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sînge pe linie ascendentă, precum şi surorile şi fraţii lui de sînge, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.
Moştenitorii de clasă posterioară sînt chemaţi la succesiune legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele precedente sau dacă aceştia nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei sînt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii de clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.
desfacerii căsătoriei
Prin hotărîre judecătorească, un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confirmă că de facto căsătoria cu cel ce a lăsat moştenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat.
declarării nulităţii căsătoriei
Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţă de judecată.
(1) Dacă moştenitorul moare înaintea celui ce lasă moştenirea, succesorii indicaţi la art.1500 alin.(3) culeg, prin intermediul instituţiei reprezentării, partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit moştenitorului decedat.
(2) Reprezentarea are drept efect punerea reprezentanţilor în locul şi în dreptul reprezentatului. (3) Nu se admite reprezentarea persoanei la a cărei moştenire s-a renunţat, a persoanei care a
renunţat la moştenire, precum şi a nedemnului.
Succesorii de clasa I inapţi pentru muncă au dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului, cel puţin o doime cotă-parte din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezervă succesorală).
Dreptul de a pretinde cotă din rezerva succesorală apare în momentul deschiderii succesiunii. Acest drept se transmite prin moştenire.
Mărimea rezervei succesorale se determină în funcţie de întregul patrimoniu succesoral, inclusiv de averea atribuită pentru îndeplinirea legatului.
pentru fiecare moştenitor rezervatar
La determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar, se iau în considerare toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul. Moştenitorii testamentari nu se iau în considerare dacă ei nu sînt moştenitori legali.
Dacă moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp şi legatar, va putea pretinde la rezervă dacă renunţă la legat. În caz contrar, el pierde dreptul la cota din rezerva succesorală în mărimea legatului.
Dacă testamentul nu se referă la întregul patrimoniu succesoral, rezerva succesorală se separă în primul rînd din averea netestată, iar în cazul insuficienţei acesteia, rezerva se completează din averea testată.
completarea cotei
Dacă succesorului rezervatar i se testează avere în mărime mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în caz de succesiune legală, el poate cere partea cu care cota primită conform testamentului este mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.
(1) Moştenitorul rezervatar poate renunţa la cota ce i se cuvine din rezerva succesorală fără a indica în a cui favoare renunţă. Faptul acesta nu atrage majorarea cotei din rezerva succesorală
pentru alţi moştenitori. Cota lui trece la moştenitorii testamentari proporţional cotei testate lor. (2) Acceptarea cotei din rezerva succesorală sau renunţarea la ea se face în termenul stabilit
pentru opţiune succesorală.
(1) Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate avea loc dacă există circumstanţe
care au drept rezultat decăderea din dreptul la moştenire în genere.
(2) Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate fi efectuată de testator încă în timpul vieţii lui prin adresare în instanţă de judecată.
(3) Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată despre privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală se aplică din momentul deschiderii moştenirii. Aceeaşi regulă acţionează şi în cazul în care testatorul s-a adresat în instanţă de judecată, iar hotărîrea a fost pronunţată după decesul lui.
Cota din rezerva succesorală a moştenitorului privat de dreptul la ea trece la moştenitorii testamentari.
proprietatea statului
(1) Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sînt privaţi de dreptul la succesiune.
(2) Statul intră în posesiunea patrimoniului succesoral prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.
(3) Ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant, precum şi transmiterea acestuia în proprietatea statului, se stabilesc prin lege.
[Art.1516 al.(1) exclus prin LP113-XVIII din 18.12.09, MO197-200/31.12.09 art.656]
(2) Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.
(3) Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.
(4) Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat
întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi din ce ar consta.
Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.
succesiunii
Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.
(1) Termenul prevăzut la art.1517 poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult 6 luni. Cu acordul celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse în cercul moştenitorilor, fără a se adresa în instanţa de judecată, persoanele din clasa succesorală chemată la succesiune care au omis termenul menţionat.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1), succesorului i se acordă în natură partea ce i se cuvine din averea rămasă, iar în cazul imposibilităţii de a-i transmite în natură, echivalentul în bani al părţii ce i se cuvine din averea rămasă.
Moştenitorul care a intrat în posesiunea patrimoniului succesoral nu are dreptul să dispună de el pînă la expirarea termenului de opţiune succesorală şi pînă la primirea certificatului de moştenitor.
acţiunii
Dacă moştenitorul testamentar nu ştia de modificarea ori de revocarea testamentului sau dacă moştenitorul legal care nu ştia despre existenţa testamentului a intrat în posesiunea averii succesorale, sau dacă moştenitorii testamentari şi legali nu ştiau despre existenţa unui alt testament ori despre existenţa unor moştenitori legali mai apropiaţi, lor le rămîn fructele obţinute de la averea succesorală pînă la intentarea acţiunii, fiind de asemenea în drept să ceară restituirea integrală a capitalului investit în averea succesorală.
bunuri din averea succesorală
Dacă, în cazurile prevăzute la art.1521, bunurile care intră în avere succesorală sînt vîndute pînă la intentarea acţiunii, vînzarea-cumpărarea se consideră valabilă, iar mijloacele obţinute din vînzare se predau moştenitorului legal.
(1) Dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii şi pînă la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cotă succesorală trece la moştenitorii săi (transmisia succesorală). Succesorii moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă acest termen este mai mic de 3 luni, el se prelungeşte pînă la 3 luni.
(2) La expirarea termenului prevăzut la alin.(1), succesorii moştenitorului decedat pot fi
recunoscuţi de instanţa de judecată că au acceptat succesiunea dacă instanţa va considera cauzele omiterii termenului întemeiate.
(3) Dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva
succesorală nu se transmite moştenitorilor lui.
(1) Neacceptarea moştenirii prin transmisie succesorală nu privează moştenitorul de posibilitatea de a accepta moştenirea care era destinată nemijlocit moştenitorului decedat.
(2) La refuzul de a accepta moştenirea prin transmisie succesorală, averea trece la persoanele chemate să accepte moştenirea în acelaşi rînd cu moştenitorul decedat.
Moştenitorul este în drept să ceară luarea de măsuri pentru conservarea averii succesorale, fapt pentru care se stabileşte un termen de 6 luni ce se încadrează în termenul general de acceptare a succesiunii.
(1) Moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni din data deschiderii succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune.
(2) Moştenitorul poate renunţa la moştenire în folosul altor moştenitori testamentari sau legali. (3) Nu este admisă renunţarea la moştenire în folosul unei persoane private de dreptul la
moştenire sau declarate moştenitor nedemn, inclusiv conform unei dispoziţii exprese din
testament.
(1) Nu se permite renunţarea parţială la succesiune sau acceptarea parţială a succesiunii, sub condiţie sau pe un termen anumit.
(2) Dacă moştenitorul renunţă la o parte din moştenire sau formulează o anumită condiţie, se consideră că renunţă la moştenire.
(1) Persoana chemată la moştenirea mai multor cote succesorale poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta dacă este chemată la moştenire în temeiuri diferite.
(2) Dacă chemarea la moştenire se face într-un singur temei, acceptarea sau renunţarea la o cotă se consideră aplicabilă şi celeilalte cote. Chemarea are acelaşi temei şi atunci cînd dispoziţia se conţine în testamente diferite.
(3) Dacă testatorul a testat moştenitorului cîteva cote din moştenire, el poate să-l autorizeze
prin dispoziţie testamentară să accepte o cotă şi să renunţe la alta.
Moştenitorul este în drept să renunţe la o parte din cota succesorală care îi aparţine cu drept de acrescămînt, indiferent de partea rămasă din moştenire.
Dacă moştenitorul renunţă la moştenire, dar nu declară în favoarea cui renunţă, cota lui majorează cota moştenitorilor chemaţi la succesiune legală (acrescămînt), iar dacă tot patrimoniul succesoral este împărţit prin testament, majorează cota moştenitorilor testamentari proporţional cotei lor dacă testamentul nu prevede altfel.
Dacă unicul moştenitor din clasa respectivă renunţă la succesiune, aceasta trece la moştenitorii din clasa următoare.
Dacă renunţă la succesiune în folosul mai multor persoane, moştenitorul poate desemna cota fiecăreia din ele. În lipsa unei astfel de indicaţii, cota lui se împarte egal între succesorii în favoarea cărora a fost anunţată renunţarea la succesiune.
Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare se permite dacă, la ziua deschiderii succesiunii, persoana reprezentată care trebuia să fie succesor al celui ce a lăsat
moştenirea nu va fi în viaţă sau dacă succesorul chemat prin reprezentare (în cazul succesiunii legale) este succesor testamentar.
statului de a accepta succesiunea
Reprezentantul statului nu este în drept să nu accepte succesiunea.
Nu se admite renunţarea la succesiune după ce moştenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii succesiunii declaraţia de acceptare a moştenirii.
(1) Declaraţia de renunţare la succesiune este ireversibilă.
(2) Dacă moştenitorul este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrînsă, lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu, renunţarea la succesiune se face în temeiul unei hotărîri judecătoreşti.
(1) Dreptul de renunţare la succesiune se transmite prin moştenire.
(2) Dacă moştenitorul a decedat pînă la expirarea termenului de renunţare la succesiune, acesta continuă să curgă pînă la expirarea lui.
(3) Fiecare din succesorii moştenitorului decedat poate renunţa numai la partea sa de succesiune.
Acceptarea sau renunţarea la moştenire pot fi contestate în termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a aflat despre faptul că pentru aceasta există motiv întemeiat.
opţiunii succesorale
Efectele juridice ale acceptării sau renunţării la succesiune survin în momentul deschiderii succesiunii.
(1) Moştenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorilor celui ce a lăsat moştenirea proporţional cotei fiecăruia în activul succesoral.
(2) Dacă cel ce a lăsat moştenirea a fost debitor solidar, moştenitorii poartă această răspundere
solidară.
(3) Moştenitorii care au primit cotă din rezerva succesorală, de asemenea, sînt responsabili de datoriile celui ce a lăsat moştenirea.
Moştenitorul trebuie să dovedească că datoriile celui ce a lăsat moştenirea depăşesc valoarea averii succesorale, cu excepţia cazului cînd inventarul averii a fost efectuat de notar.
Testatorul poate pune achitarea integrală sau parţială a datoriei în sarcina unui sau mai multor
moştenitori.
deschiderea succesiunii
Moştenitorii sînt obligaţi să înştiinţeze creditorii celui ce a lăsat succesiunea despre deschiderea succesiunii dacă au cunoştinţă despre datoriile defunctului.
(1) În termen de 6 luni din ziua cînd au aflat despre deschiderea succesiunii, creditorii celui ce a lăsat moştenirea trebuie să înainteze pretenţii către moştenitorii care au acceptat succesiunea, indiferent de scadenţa acestor pretenţii.
(2) Dacă nu ştiau despre deschiderea succesiunii, creditorii celui ce a lăsat moştenirea urmează să înainteze pretenţii moştenitorilor în termen de un an din momentul începerii curgerii termenului de înaintare a pretenţiilor.
(3) Nerespectarea dispoziţiilor alin.(1) şi (2) atrage pierderea de către creditori a dreptului de înaintare a pretenţiilor.
(1) Termenul de înaintare a pretenţiilor creditorilor nu se extinde asupra pretenţiilor privind cheltuielile de întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a celui ce a lăsat moştenirea, de achitare a salariului, a cheltuielilor de înmormîntare, de pază şi administrare a patrimoniului succesoral, precum şi cererile terţilor privind recunoaşterea dreptului de proprietate şi solicitarea averii deţinute cu titlu de proprietate.
(2) Pretenţiilor menţionate la alin.(1) se aplică termenele generale de prescripţie.
Dacă cererea a fost înaintată de către creditor pînă la scadenţă, moştenitorul este în drept să amîne executarea pînă atunci. O dată cu survenirea scadenţei, creditorul este în drept să ceară executarea în cursul termenului general de prescripţie.
moştenirea
La satisfacerea pretenţiilor, creditorii celui ce a lăsat moştenirea au prioritate faţă de creditorii moştenitorului.
La trecerea către stat a patrimoniului succesoral, statul devine, ca şi ceilalţi moştenitori, responsabil de datoriile celui ce a lăsat moştenirea.
creditor
Dacă testatorul a testat averea sa creditorului, acest fapt nu poate fi considerat compensare a creanţei creditorului.
Moştenitorii satisfac creanţele creditorilor printr-o plată unică, dacă acordul dintre moştenitori şi creditori nu prevede altfel.
Din contul averii succesorale, pînă a fi repartizată între moştenitori, urmează a fi satisfăcute
creanţele privind compensarea cheltuielilor utile efectuate în legătură cu ultima boală a defunctului, a cheltuielilor de înmormîntare, de obţinere a averii succesorale, de păstrare şi gestionare a ei, de executare a testamentului, precum şi a cheltuielilor de plată a remuneraţiei executorului testamentar sau custodelui averii succesorale. Aceste creanţe urmează a fi satisfăcute din contul averii succesorale în mod prioritar faţă de toate celelalte creanţe, inclusiv
faţă de cele garantate prin gaj.
Pentru ocrotirea intereselor moştenitorilor, a legatarilor şi a intereselor publice, notarul de la locul deschiderii succesiunii, la iniţiativa persoanelor interesate, a executorului testamentar sau din oficiu, ia măsurile necesare pentru paza şi păstrarea averii succesorale pînă la expirarea termenului stabilit pentru acceptare.
succesorale
Dacă averea succesorală sau o parte din ea nu se află la locul de deschidere a succesiunii, notarul din acest loc însărcinează notarul de la locul aflării averii să ia măsuri pentru paza şi păstrarea ei.
În scopul păstrării averii celui ce a lăsat moştenirea, notarul inventariază averea şi o transmite în grijă moştenitorului sau unui custode numit de el, luînd măsuri pentru a-i găsi pe moştenitorii absenţi la locul deschiderii succesiunii.
În cazul în care averea trebuie administrată sau creditorii moştenitorului înaintează o acţiune, notarul numeşte un custode al averii succesorale. Nu se numeşte custode dacă cel puţin unul dintre moştenitori a intrat în posesiunea averii sau este numit executor testamentar.
Persoanele recunoscute ca moştenitori pot cere notarului de la locul deschiderii succesiunii eliberarea certificatului de moştenitor.
moştenitor
(1) Certificatul de moştenitor se eliberează după 6 luni din ziua deschiderii succesiunii, în orice timp.
(2) Certificatul de moştenitor se eliberează pînă la expirarea termenului de 6 luni dacă notarul
dispune de suficiente dovezi că, în afară de persoanele care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori.
moştenitor
(1) Dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moştenitor.
(2) În certificatul de calitate de moştenitor se menţionează că acesta nu are valoarea unui certificat de moştenitor şi că poate fi utilizat numai pentru dobîndirea actelor necesare pentru a dovedi existenţa bunurilor ce compun patrimoniul succesoral, urmînd ca certificatul de moştenitor să fie eliberat ulterior. Această calitate poate fi dovedită numai în cazul acceptării în termen a moştenirii, în caz contrar moştenitorul fiind străin de moştenire prin neacceptare.
În cazul în care nu există nici succesori testamentari, nici succesori legali, notarul constată, la
cererea reprezentantului statului, că succesiunea este vacantă şi eliberează certificatul de succesiune vacantă după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.
Partajul averii succesorale se face prin acordul moştenitorilor după primirea certificatului de moştenitor.
Testatorul poate stabili în testament modul de partajare a averii succesorale sau poate încredinţa unui executor testamentar partajul. Decizia executorului testamentar nu este obligatorie pentru moştenitori dacă este evident inechitabilă. În astfel de cazuri, partajul se face prin hotărîre judecătorească.
Orice moştenitor poate cere separarea în natură a cotei sale atît din bunurile mobile, cît şi din cele imobile, dacă o astfel de separare este posibilă, nu afectează destinaţia economică şi nu este interzisă de lege.
Moştenitorii pot conveni, printr-un acord scris, asupra suspendării partajului averii succesorale pe un termen nedeterminat.
Dacă prin înţelegerea tuturor moştenitorilor care acceptă moştenirea nu se stabileşte altfel,
averea al cărei partaj în natură va avea drept consecinţă pierderea sau diminuarea destinaţiei sale economice se consideră indiviză, nu se supune partajului şi devine proprietate comună pe cote- părţi ideale respective.
(1) Dacă proprietarul terenului agricol pe care se află gospodăria ţărănească (de fermier) l-a lăsat prin testament cîtorva moştenitori sau dacă nu a lăsat testament, dar există cîţiva moştenitori legali, terenul agricol şi tehnica agricolă pot fi împărţite între aceştia în cazul în care partea de teren repartizată fiecărui moştenitor asigură existenţa unei gospodării viabile.
(2) Împărţirea se permite doar în cazul în care vreun moştenitor doreşte să-şi întemeieze şi să administreze o gospodărie. Dacă nici unul dintre moştenitori nu doreşte să întemeieze o gospodărie, terenul împreună cu gospodăria ţărănească situată pe el poate fi vîndut cu acordul lor, fiecare primind echivalentul în bani al cotei sale succesorale.
Dacă nu poate fi împărţit, terenul agricol trebuie oferit moştenitorului care locuieşte în gospodăria ţărănească şi care, împreună cu cel ce a lăsat moştenirea, a administrat gospodăria. Dacă un astfel de moştenitor nu există, moştenitorul dă terenul, în modul stabilit de lege, celui care doreşte şi poate să administreze gospodăria.
Moştenitorul care nu poate primi teren primeşte cotă echivalentă dintr-o altă avere, iar dacă această altă avere nu este suficientă, primeşte o compensare corespunzătoare.
Dacă moştenitorul este conceput, dar încă nu s-a născut, partajul averii succesorale se va face
doar după naşterea lui, în condiţiile art.1560. Moştenitorii sînt în drept să partajeze averea succesorală numai separînd cota ce i se cuvine moştenitorului conceput.
unuia dintre moştenitori
Prin acordul moştenitorilor, se permite punerea satisfacerii integrale a tuturor creanţelor în sarcina unuia dintre moştenitori, dîndu-i-se în schimb o cotă succesorală majorată.
Dacă se constată că ansamblul cotelor stabilite prin testament depăşeşte întregul patrimoniu succesoral, cota fiecăruia dintre moştenitori se reduce proporţional.
În lipsa unui acord între moştenitori la partajul averii succesorale, litigiul se examinează în instanţă de judecată, care trebuie să ţină cont de caracterul averii supuse partajului, de activitatea fiecărui moştenitor şi de alte circumstanţe concrete.
Dreptul de preemţiune asupra unei cote-părţi din averea succesorală încetează după separarea cotei.
În caz de înstrăinare a cotei, la beneficiar trece obligaţia de a satisface creanţele creditorului în funcţie de mărimea cotei obţinute.
Dacă locul de aflare al unui moştenitor nu este cunoscut, moştenitorii sînt obligaţi să ia decizii raţionale pentru a identifica locul aflării lui şi pentru a-l chema la partajarea averii succesorale.
La cererea moştenitorilor care exercită dreptul de preemţiune, instanţa de judecată poate eşalona plata, ţinînd cont de sumă, dar pentru un termen de cel mult 10 ani.
de drept civil cu element de extraneitate
(1) Legea aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se determină în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi cutumelor internaţionale recunoscute de Republica Moldova.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se aplică legea
care are cea mai strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu element de extraneitate.
(1) La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de extraneitate, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel.
(2) În cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sînt cunoscute dreptului Republicii Moldova ori sînt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului Republicii Moldova, la calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui stat străin dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de răspundere civilă.
(1) La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor ei prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont de interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.
(2) În scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate cere
interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova sau cele din străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.
(3) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de judecată să facă dovada conţinutului ei.
(4) În cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea Republicii
Moldova.
În cazul în care legea străină aplicabilă unui raport juridic aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme de drept şi este imposibilă determinarea dintre acestea a sistemului aplicabil, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile ori se aplică sistemul legislativ cu care raportul de drept civil respectiv prezintă cele mai strînse legături.
(1) Instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul Republicii Moldova se aplică raporturilor analoage în statul străin respectiv, cu excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de drept străin pe principiul reciprocităţii este prevăzută de legea Republicii Moldova.
(2) În cazul în care aplicarea dreptului străin este condiţionată de reciprocitate, existenţa ei se
prezumă pînă la dovada contrară.
Norma de drept străin aplicabilă în conformitate cu art.1576 alin.(1) nu se aplică în cazul în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova. în cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.
(1) Dispoziţiile prezentei cărţi nu afectează acţiunea normelor imperative de drept ale Republicii Moldova care, în virtutea indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosebite pentru asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil, reglementează raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil.
(2) Refuzul de a aplica norma de drept străin nu poate fi întemeiat exclusiv pe deosebirile dintre sistemul de drept, politic şi economic al statului străin şi, respectiv, cel al Republicii Moldova.
Orice trimitere la legea străină în conformitate cu dispoziţiile prezentei cărţi trebuie privită ca trimitere la dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului respectiv.
Republica Moldova poate stabili restricţii similare (retorsiune) drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale statelor în care există restricţii speciale ale drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale Republicii Moldova.
Drepturile dobîndite în alt stat sînt recunoscute şi respectate în Republica Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice.
Dispoziţiile prezentei cărţi sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel.
(1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională.
(2) Legea naţională a cetăţeanului se consideră legea statului a cărui cetăţenie o are persoana. Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă. În cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii, legea naţională se consideră dreptul statului cu care persoana are cele mai strînse legături.
(3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are domiciliul sau
reşedinţa.
(4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil.
(5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie este considerată legea Republicii Moldova.
În materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Drepturile cetăţeanului străin sau ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui sînt guvernate de legea sa naţională. Protecţia împotriva actelor ce atentează la dreptul la nume săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova este asigurată potrivit legislaţiei acesteia.
şi a apatrizilor
(1) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională.
(2) Persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte
la act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu.
(3) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudiciu se stabileşte conform legislaţiei Republicii Moldova.
(4) Apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobîndit şi recunoscut conform legii aplicabile anterior.
incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu
(1) Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu, conform legislaţiei Republicii Moldova.
(2) Reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau apatridului lipsit de capacitate de exerciţiu, precum şi asistarea cetăţeanului străin sau apatridului limitat în capacitatea de exerciţiu sînt supuse legii care reglementează raporturile juridice de reprezentare sau asistare.
(1) Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în capacitatea de exerciţiu, precum şi raporturile între tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă, sînt guvernate de legea naţională a acesteia.
(2) Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a persoanei desemnate în
calitate de tutore sau curator.
(3) Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau curatelă se determină conform legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele sau curatorul. În cazul în care persoana care se află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, se aplică legea Republicii Moldova dacă este mai favorabilă persoanei.
(4) Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în
afara teritoriului Republicii Moldova este recunoscută ca fiind valabilă în cazul în care nu există obiecţii legale întemeiate din partea oficiului consular al Republicii Moldova acreditat în statul respectiv, iar în lipsa acestuia, din partea ambasadei.
cetăţeanului străin sau apatridului
Hotărîrea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau constatarea morţii cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se anulează conform legii sale naţionale. În cazul în care este imposibilă determinarea acestei legi, se aplică legislaţia Republicii Moldova.
stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova
Înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului ei se efectuează de către oficiile consulare ale Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către ambasade.
şi apatrizilor
Calitatea de comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului care îi permite să desfăşoare activitate comercială fără a se constitui persoană juridică se determină conform legii statului în care cetăţeanul străin sau apatridul a obţinut autorizarea de a desfăşura activitate comercială.
(1) Legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui teritoriu persoana este constituită.
(2) În baza legii naţionale a persoanei juridice, se determină în special:
a) statutul juridic al organizaţiei ca persoană juridică;
b) forma juridică de organizare;
c) exigenţele pentru denumirea ei;
d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei;
e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi;
f) conţinutul capacităţii ei civile;
g) modul acesteia de dobîndire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile;
h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii;
i) răspunderea ei.
(3) Persoana juridică străină nu poate invoca limitarea împuternicirilor organului sau reprezentantului său la încheierea actului juridic necunoscut legii statului în care organul sau reprezentantul persoanei juridice străine a întocmit actul juridic, cu excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic ştia sau trebuia să ştie despre limitare.
(sucursalelor) şi filialelor persoanei juridice
(1) Statutul juridic al reprezentanţelor (sucursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea naţională a persoanei juridice.
(2) Statutul juridic al filialei persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este guvernat de legea
statului pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de legea naţională a persoanei juridice.
juridice străine în Republica Moldova
Persoana juridică străină desfăşoară în Republica Moldova activitate comercială şi altă activitate reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate similară a persoanelor juridice ale Republicii Moldova dacă legea Republicii Moldova nu prevede altfel pentru persoanele juridice străine.
dreptului străin, nu sînt persoane juridice
Se consideră lege naţională a organizaţiei străine care, potrivit dreptului străin, nu este persoană juridică legea statului unde este înfiinţată. Activităţii unor astfel de organizaţii se aplică dispoziţiile prezentului cod care reglementează activitatea persoanelor juridice, ale altor acte normative sau esenţa raportului juridic dacă legea nu prevede altfel.
Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică pe baze generale şi raporturilor de drept civil cu element de extraneitate cu participarea statului dacă legea nu prevede altfel.
(1) Conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel.
(2) Apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă
calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află
bunurile.
(1) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era situat bunul la momentul cînd a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau altor drepturi reale dacă legislaţia Republicii Moldova nu prevede altfel.
(2) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului juridic dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
(3) Dobîndirea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului prin uzucapiune se determină conform legii statului în care se afla acest bun la momentul expirării termenului uzucapiunii.
(1) Constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor de transport sînt guvernate de:
a) legea pavilionului navei sau aeronavei;
b) legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi autovehiculele care îi aparţin.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi:
a) bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică;
b) creanţelor care au drept obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a mijlocului de transport.
Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării de stat se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu drepturile asupra acestor bunuri sînt înscrise în registrul de stat.
Apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale în baza actului juridic cu
privire la bunurile mobile aflate în curs de transport se determină conform legii statului de unde aceste bunuri au fost expediate, cu excepţia cazurilor în care:
a) prin acordul părţilor s-a stabilit altfel;
b) bunurile sînt bunuri personale ale pasagerului, în acest caz fiind supuse legii sale naţionale.
(1) Emiterea titlurilor de valoare este supusă legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente.
(2) Condiţiile şi efectele transmiterii valorilor mobiliare sînt supuse:
[Art.1606 al.(2) modificat prin LP185 din 22.07.16, MO306-313/16.09.16 art.655; în vigoare
16.03.17]
a) legii locului de plată a titlului la ordin;
b) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii;
c) legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente a titlului nominativ.
[Art.1606 al.(3) introdus prin LP185 din 22.07.16, MO306-313/16.09.16 art.655; în vigoare
16.03.17]
(4) Garanţiile financiare constituite sub formă de instrumente financiare în formă de înscriere în cont sînt guvernate de legea ţării în care se află registrul sau contul în care sînt operate înscrierile privind valorile mobiliare în ceea ce priveşte:
a) natura juridică şi efectele patrimoniale ale garanţiei financiare constituite sub formă de
instrumente financiare în formă de înscriere în cont;
b) condiţiile care trebuie îndeplinite pentru încheierea în mod valabil a unui contract de garanţie financiară avînd ca obiect instrumente financiare în formă de înscriere în cont şi pentru punerea la dispoziţie a acestor instrumente financiare în temeiul unui astfel de contract, formalităţile necesare pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a unui astfel de contract şi a punerii la dispoziţie a unor astfel de garanţii;
c) dacă un drept de proprietate sau alt drept al unei persoane cu privire la garanţia financiară
constituită sub formă de instrumente financiare în formă de înscriere în cont este prioritar ori subordonat unui drept de proprietate sau altui drept concurent şi dacă dobîndirea s-a făcut cu bună-credinţă;
d) formalităţile cerute pentru executarea garanţiei financiare constituite sub formă de instrumente financiare în formă de înscriere în cont, ca urmare a apariţiei unei cauze care determină executarea garanţiei.
[Art.1606 al.(4) introdus prin LP185 din 22.07.16, MO306-313/16.09.16 art.655; în vigoare
16.03.17]
(1) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de autor asupra unei opere de creaţie sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu această operă a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului prin expunere, difuzare, publicare, reprezentare sau în orice alt mod.
(2) Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie care nu a fost adus la cunoştinţa publicului este guvernat de legea naţională a autorului.
(3) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate intelectuală sînt guvernate de
legea statului pe al cărui teritoriu a fost înregistrat acest drept.
(4) Cererea de obţinere a despăgubirilor materiale sau morale este guvernată de legea statului pe al cărui teritoriu a fost încălcat dreptul de autor sau de proprietate intelectuală.
(5) Cetăţenilor străini şi apatrizilor se acordă, pe teritoriul Republicii Moldova, regim naţional în ceea ce priveşte drepturile de autor şi drepturile de proprietate intelectuală.
(1) Orice formă de publicitate referitoare la bunuri este guvernată de legea aplicabilă la data şi în locul unde se realizează.
(2) Formele de publicitate indicate la alin.(1), care au ca efect constituirea drepturilor
referitoare la bunuri imobile, sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul juridic al dobîndirii, transmiterii sau stingerii dreptului real ori al garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte legi.
(1) Condiţiile de formă ale actului juridic sînt stabilite de legea statului care guvernează fondul actului juridic. Actul juridic încheiat în afara teritoriului Republicii Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
a) este respectată legea locului unde a fost întocmit;
b) sînt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;
c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a întocmit;
d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea actului juridic. (2) Condiţiile de fond ale actului juridic sînt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de
legea statului cu care actul juridic are cele mai strînse legături, sau de legea locului unde actul
juridic unilateral este întocmit. Dacă legea aplicabilă fondului actului juridic impune o anumită formă autentică, această cerinţă nu poate fi înlăturată, chiar dacă actul juridic a fost întocmit în străinătate.
(3) Actul juridic accesoriu este guvernat de legea statului care guvernează fondul actului
juridic principal dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
contractului
(1) Contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi.
(2) Părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atît întregului contract, cît şi unor anumite părţi ale lui.
(3) Determinarea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări.
(4) Legea aplicabilă poate fi determinată de părţile contractului în orice moment, atît la încheierea lui, cît şi în orice moment ulterior. Părţile contractului sînt în drept să convină oricînd asupra modificării legii aplicabile.
(5) Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are efect retroactiv şi se
consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobîndite de către terţi în legătură cu acest contract.
(6) Dacă în contract sînt utilizaţi termeni comerciali acceptaţi în circuitul internaţional, se
consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile au stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de afaceri corespunzătoare termenilor comerciali respectivi.
consens asupra determinării ei
(1) În lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strînse legături. Se consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul încheierii contractului, îsi are domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în calitate de persoană juridică.
(2) În lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, prin derogare de la
prevederile alin.(1):
a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractului de administrare
fiduciară a bunului, se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află bunul;
b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antrepriză pentru efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare se aplică legea statului în care se creează rezultatele prevăzute în contract;
c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară această activitate;
d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul.
Legea aplicabilă contractului potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi cuprinde în special:
a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) executarea contractului;
d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului;
e) încetarea contractului;
f) consecinţele nulităţii sau nevalabilităţii contractului;
g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul.
(1) Contractul trebuie să corespundă condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută la art.1609 alin.(1).
(2) Contractul este valabil în cazul în care:
a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state diferite şi sînt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheierii contractului.
îmbogăţirea fără justă cauză
(1) Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde gerantul îndeplineşte actele de gestiune. (2) Obligaţiile din îmbogăţirea fără justă cauză sînt supuse legii locului unde s-au produs. Articolul 1615. Actul ilicit
(1) Actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudicii conform legii statului unde s-a
produs.
(2) Legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii stabileşte:
a) capacitatea delictuală;
b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale;
c) condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală;
d) natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri;
e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire;
f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri.
(3) În cazul în care toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii ale actului ilicit se produc pe teritoriul unui alt stat decît cel în care a avut loc actul ilicit, reparaţiei corelative se aplică legea acestui stat.
personalităţii
Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudicii cauzate personalităţii prin mijloacele de informare în masă sînt guvernate, la alegerea persoanei prejudiciate, de:
a) legea naţională a persoanei prejudiciate;
b) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată;
c) legea statului pe al cărui teritoriu s-au produs consecinţele cauzatoare de prejudicii;
d) legea statului pe al cărui teritoriu autorul prejudiciului îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(1) Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse viciate sînt guvernate, la alegerea consumatorului prejudiciat, de:
a) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana prejudiciată;
b) legea statului de pe al cărui teritoriu a fost dobîndit produsul, cu condiţia ca producătorul sau furnizorul să facă dovada faptului că produsul a fost pus pe piaţa acelui stat fără acordul său.
(2) Pretenţiile indicate în alin.(1) pot fi înaintate numai dacă produsele fac parte din consumul personal sau familial.
Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act de concurenţă neloială sînt guvernate de:
a) legea statului pe al cărui teritoriu s-a produs rezultatul cauzator de prejudiciu;
b) legea statului pe al cărui teritoriu este înregistrată persoana prejudiciată;
c) legea care guvernează fondul contractului încheiat de părţi dacă actul de concurenţă neloială a fost săvîrşit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele.
(1) Cesiunea de creanţă este guvernată de legea creanţei cedate dacă părţile nu au convenit altfel. Alegerea unei alte legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului decît cu consimţămîntul lui. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sînt guvernate de legea aplicabilă raportului juridic în a cărui bază a fost produsă cesiunea.
(2) Subrogarea convenţională este guvernată de legea raportului obligaţional al cărui creditor
este substituit dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
(3) Delegaţia şi novaţia sînt guvernate de legea aplicabilă raportului obligaţional care formează obiectul.
(4) Compensarea este guvernată de legea aplicabilă creanţei prin care se cere stingerea prin
compensare.
(1)Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
(2) Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sînt stabilite de legea aplicabilă datoriei.
(3) Legea statului pe al cărui teritoriu trebuie efectuată plata stabileşte în ce monedă va fi
efectuată plata dacă părţile contractante nu au convenit altfel.
Legea aplicabilă succesiunii se referă la:
a) momentul deschiderii succesiunii;
b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală;
c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă;
d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
(1) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sînt guvernate de legea naţională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea.
(2) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sînt guvernate de legea statului pe
al cărui teritoriu se află aceste bunuri.
(1) Testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a averii sale unei alte legi decît cea prevăzută la art.1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative. Legea aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art.1621.
(2) Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt considerate valabile dacă actul
respectă condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei din următoarele legi:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare;
e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a averii succesorale.
extinctivă
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv.